În critica literara este ca în sport: învingi – e bine, pierzi – mergi mai departe

Un articol de ANGELA MARTIN

EUGEN SIMION IN DIALOG CU ANGELA MARTIN

 

E aproape imposibil ca un filolog sau un umanist de la noi, angajat  în Cultura sau Educatie, sa nu se fi întâlnit – poate din chiar perioada formarii sale: ca student sau doctorand, ca tânar cercetator, ca scriitor ori fie si numai ca simplu cititor – cu  Eugen Simion. Prezenta sa în câmpul literelor noastre este ubicua, dinamica, fructuoasa. Proiectele pe care le dezvolta sunt esentiale si de durata, actiunile care decurg din ele irump parca de la bun început în aceeasi directie. Desi poarta marca unui singur autor, ele se bazeaza pe competente multiple, caci autorul despre care vorbim s-a ilustrat în egala masura ca profesor universitar si critic literar, ca academician sau editor de carte si de publicatii. A fost presedintele Academiei Române din 1998 pâna în 2006. În prezent, conduce institutii importante, precum Institutul de Istorie si Teorie Literara „G.Calinescu“ si Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta. Tocmai de aceea, o convorbire cu Eugen Simion nu poate fi altfel decât în mod spontan înclinata spre destinul culturii noastre, spre starea culturii, în general. Ramân însa neformulate aici  nenumarate întrebari despre alte orizonturi, întâlniri si asteptari. (A.M.)

Angela Martin: Ca orice regim, si cel democratic, în care traim, are calitatile si defectele lui, vizibile sau poate mai putin vizibile. Pun în paranteza „patentul“ românesc despre care s-a vorbit în presa noastra pâna la plictis. Si pâna la refuz. În actuala configuratie globala, care credeti ca sunt perturbarile pe care, în mod paradoxal, le provoaca, împotriva intereselor culturii, sistemul democratic? Ce tensiuni acumuleaza? Ce conflicte tolereaza, mocnite sau extinse?

Eugen Simion: Democratia? „Visul democratiei – zice scepticul Flaubert într-o scrisoare din 1871 catre George Sand – este sa ridice proletariatul la nivelul stupiditatii burghezului; vis în parte împlinit“. În decembrie 1989, visul românilor era sa scape de o dictatura a proletariatului care durase aproape o jumatate de secol si marcase viata a trei generatii si, totodata, sa se sincronizeze cu democratia europeana (capitalista). Vis în parte împlinit, chiar daca democratia româneasca n-a adus, dupa doua decenii, bunastarea, justitia sociala, în fine, fericirea pe care românii o sperau si, în mod sigur, o meritau. De ce? Este o alta tema. Se vorbeste mult pâna la satietate, aveti dreptate, si se face putin pentru o democratie reala. Nu cred ca acesta este în chip fatal stilul românesc, dar trebuie sa recunosc ca mergem în aceasta directie. S-a instalat – pâna una alta – o democratie a bacsisului, o democratie a oamenilor de vorbe, o democratie a mitocaniei  si a inculturii. Nu accept ideea ca „asa suntem noi, românii“ (cum se spune în chip curent în lumea mediatica), cred, dimpotriva, ca românii sunt, în genere, naturi democratice si ca morala lor (cel putin morala traditionala) se bazeaza pe bunacuviinta, decenta, toleranta, pe respectul fata de valori (inclusiv respectul fata de cultura), nu pe smecherie, tradare, vulgaritate, violenta. „Sistemul democratic“ de care vorbiti este, evident, imperfect, confuz, dominat copios de interesele oamenilor politici si ale oamenilor de afaceri (inclusiv acelea din spatiul industriei culturale).
Cultura adevarata nu intra în socotelile lor sau intra numai în masura în care îi poate sluji, creându-le o imagine buna. Interesele culturii sunt, oricum, minime în acest sistem de relatii. Tensiunile se acumuleaza, uneori izbucnesc în polemici acerbe si, dupa o vreme, se termina în stil caragialesc: pupat toti piata Endependenti. Nimic nu se schimba, totul se aranjeaza. Ministerul Culturii, când nu doarme, se ocupa de clientela lui politica. Ati auzit în ultimii ani de un proiect cultural national initiat de acest minister si dus la capat? Ca eu n-am auzit… În afara poate, de faptul ca onor Ministerul nostru a cedat Castelul Bran unui mostenitor habsburg cu un dezvoltat simt negustoresc. L-am vazut pe dl ministru al Culturii frecându-si mâinile de bucurie dupa ce a semnat hârtiile de retrocedare. Avea, probabil, sentimentul ca a realizat un act istoric. Eu l-as numi altfel, dar sa revin la întrebarea Dvs. Se practica mai ales o democratie a clientelei, nu a valorilor. Am încercat în mai multe rânduri sa stau de vorba cu cineva responsabil din administratia culturala româneasca pentru a propune un program national de cercetare si publicare a literaturii clasice românesti si, trebuie sa spun, n-am reusit. O faceam în numele unei institutii prestigioase (Academia Româna) si, daca nu par lipsit de modestie, în nume personal. Scriu de 50 de ani despre literatura româna si, pot sa zic, am oarecare pricepere în aceasta directie…
Ce-am aflat cu aceasta ocazie? Am aflat ceea ce stiam, si anume, ca românii culturali intrati în politica sunt foarte ocupati, au totdeauna alte prioritati. Sa apara, de pilda, la televizor, daca se poate seara de seara… Si despre ce credeti ca vorbesc ei? Despre democratia culturii, bineînteles si despre politicile culturale… Vorbesc mult, retorica lor e vehementa, totdeauna altii sunt de vina. De regula, vechiul regim. Anticomunismul este înca productiv, chiar daca nu produce nimic în cultura în afara de aceasta oratorie populista si sterila. Vreau sa vad si eu un ministru al culturii sau pe directorul unui institut cultural român care sa vina cu un program credibil, coerent, un program national cu fata spre universalitate (cum cerea Maiorescu în anii ’80 din secolul al XIX-lea) si, chemând în sprijinul lui pe specialistii din umanioare, vârstnici si tineri, sa-l înfaptuiasca. Altminteri ne pierdem vremea într-o si cu o retorica a promisiunilor si a jeluirii (nu se poate face nimic, ce vreti? – asa-s românii, asta-i situatia, popor vegetal etc). Retorica mincinoasa, filosofie de doi bani, morala de oameni fara capatâi, în fine, politici culturale falimentare. Nu cred deloc ca toti românii sunt oameni de vorbe si ca ei sunt condamnati genetic sa nu faca nimic durabil si esential si ca rostul lor pe lume este sa se plânga sau sa bârfeasca… Daca ar fi asa, n-am putea explica faptul ca în tara lui Mitica au aparut, totusi, mari poeti si ca, înaintea lor, s-a format o cultura traditionala originala… Altceva nu avem: nu avem buni gestionari ai culturii, nu avem functionari culturali devotati si inteligenti, nu avem ministri buni si, cum am zis, politicieni care sa înteleaga ca nu se poate face cultura de performanta cu un buget de 0,18% din PIB într-o economie de piata. N-ati observat? Când e vorba de taiat bugetul, cultura e victima predestinata. Vin la rând, apoi, Învatamântul si Sanatatea. Socoteala simpla: cultura nu iese în strada, nu bareaza soselele nationale, nu picheteaza Parlamentul…
Toate acestea sunt teme si moravuri vechi, trec de la o generatie la alta, inertiile ramân. Ce-i de facut? Ce-am putut face pâna acum: sa facem individual si pe tacute, pentru ca, daca se afla, suntem pierduti. Se isca o mare suparare, apar proteste aprige, totdeauna se gasesc câtiva cetateni – intelectuali dispusi sa sesizeze institutiile abilitate ale statului. Am o vasta experienta (de victima) în acest domeniu (vezi cazul „Dictionarului General al Literaturii Române“ sau editarea „Manuscriselor lui Eminescu“.)

A.M..: Într-o perioada ca aceasta, de restructurare mondiala, societatea româneasca este, mai mult ca oricând, dezbinata. Nu da dovada de mai multa întelepciune nici lumea culturala. Nu avem, nu mai putem avea – se pare – o viziune unitara (unitara, nu unanima) asupra culturii nationale pentru ca nu mai credem toti  în aceleasi valori. Mai mult, unii au decis ca trebuie schimbat de urgenta modelul valoric. Cât de oportuna este, în actuala conjunctura internationala, o asemenea destabilizare interna? Au  vreo contributie institutiile noastre culturale la presiunea sub care aceasta se produce?
E.S.:
Aveti dreptate. Lumea româneasca este, la ora actuala, o lume în conflict. Au început în 1990 oamenii politici si au continuat oamenii de cultura. De doua decenii acestia din urma se detesta sincer sau, daca vreti, se iubesc cu o ura devastatoare. Sunt multi care nu-si vorbesc de doua decenii sau se ignora sistematic. Când, bineînteles, nu ajung sa se sfâsie prin gazete. Sincer vorbind, în decembrie 1989 nu credeam sa ajungem aici. Sa fie de vina, cum ziceati, faptul ca nu avem o viziune unitara asupra culturii nationale? Sau ca nu mai credem toti în aceleasi valori? Poate fi si acest lucru, dar el nu justifica dihonia care exista azi în comunitatea intelectuala româneasca. Mai este ceva ce trebuie spus limpede: nici o diferenta de opinie nu justifica negarea culturii nationale. Exista, totdeauna, spirite negationiste într-o cultura (Cioran, Eugen Ionescu, de pilda) pe care creatia din interiorul discursului negationist îi mântuie. Exista, apoi, spiritele sceptice, relativizante (ca Paul Zarifopol, în parte E. Lovinescu – doar în ceea ce priveste literatura premoderna!), spirite superioare, creatoare (cazul Lovinescu) sau sterile (cazul Zarifopol). Ei sunt utili de doua ori în cultura: a) pentru ca repun în discutie valorile si fundamentele culturii nationale, silind astfel pe criticii literari sa le reciteasca si sa le justifice din nou estetic. Operatia, deseori, salutara: împiedica, astfel, opera literara sa moara sufocata de o iubire necritica sau de o negatie inestetica…  b) când nihilismul lor are o nota metafizica si are un grad mare de expresivitate, aceste spirite sceptice pot crea o opera remarcabila (cazul Cioran).
La acest nivel, zic, lucrurile sunt în ordine. Nu mai sunt în ordine când viziunea la care va referiti tine de ratiuni conjuncturiste. Proletcultistii de dupa razboi au venit cu ideea leninista a celor doua culturi si au eliminat din cultura româna, cu argumente ideologice, cam trei sferturi din cultura autentica. „Internationalistii“  de azi fac cam acelasi lucru cu alte argumente si cam cu aceleasi rezultate. Încep cu „demitizarea“ istoriei si a culturii si termina cu negarea spiritului national… O „viziune“ de acest fel ne desparte, desigur, în literatura pâna la apusul istoriei. Nu stiu daca ne „destabilizeaza“ cultura, dar, oricum, n-o slujeste. Pierdem timpul în istorie încercând mereu sa reparam ceea ce altii, din motive variate, strica. Naravuri de provincie europeana. Desiram noaptea, ca Penelopa, ceea ce am tesut ziua. Surprinzator mi se pare ca, în astfel de situatii, apar oameni de talent care sustin asemenea fenomene pe motiv ca trebuie sa depasim localismul marunt. Sa-l depasim, nu zic nu, dar a depasi localismul nu trebuie sa însemne a nega ideea de spiritualitate nationala si a doborî miturile unei culturi. Acelea care stau la baza oricarei creatii autentice si reprezinta emblema unei traditii spirituale. Ce-ar însemna, întreb, Helada fara miturile ei? Ce ar putea fi cultura europeana, în genere, fara miturile grecilor vechi?… Pe scurt: problema este nu de a decima miturile în cultura pe motiv ca ideologii de toate culorile le-au mistificat, ci de a le interpreta corect si a le folosi creator în cultura. Restul este o cearta de mahala…
Ma întrebati daca institutiile noastre culturale au sau nu o contributie în elucidarea acestor probleme. Am vorbit deja de Ministerul Culturii (contributia lui este, mai zic o data, nula). Uniunea Scriitorilor? Uniunea Scriitorilor a disparut în ultimele doua decenii din orizontul intelectual. Institutul Cultural Român? Se ocupa cu ponei roz cu svastica verde pe spate si cu erosul sacralitatii sau invers… Guvernul? Guvernul are alte treburi. Bugetul culturii (0,18%) spune totul. Ramâne Academia Româna. Ea a facut ceva, dar si aici proiectele umanistice merg cu picioarele împiedicate… Este o iritare din ce în ce mai mare împotriva lor. Ma opresc aici. Nu insistati, cine stie ce va mai spun. Si asa unii colegi de-ai mei sunt suparati foc pe mine. Nu-mi iarta faptul ca am tinut cu dinadinsul ca românii sa termine dictionarul limbii început în secolul al XIX-lea si sa nu înceapa secolul al XX-lea fara a avea un „Tratat de istorie a românilor“ si, cum spuneam mai înainte, un „Dictionar General al Literaturii Române“ si o serie de „Opere fundamentale“ într-o colectie de tip Pléiade. Uita-te si la asta, se da mare, face pe nebunul, nu-si vede de treaba, ne bate la cap cu manuscrisele lui Eminescu, cine stie ce-i la mijloc, arunca banii statului pe fereastra…  Cam asa stam, doamna Angela Martin, cu institutiile si mai ales cu oamenii din institutiile publice mai mult sau mai putin culturale…

A.M..: Domnule academician, cum credeti ca se va aseza în memoria culturala româneasca aceasta ruptura – daca ea  exista cu adevarat ?
E.S.:
Ruptura exista, nu stiu însa cât de adânca (daca ajunge, vreau sa spun, în straturile adânci ale societatii sau ramâne la suprafata ei) si nici cât va dura. O generatie, doua?… Ce va retine memoria colectiva din aceasta schizofrenie, iarasi, nu stiu. Or sa stie cei care vor veni dupa noi, daca, bineînteles, vor fi curiosi sa afle. Cei care au, acum, douazeci de ani s-ar putea sa faca mai târziu, (sa zicem: peste alti 20 de ani) bilantul acestor decenii vânzolite, turbulente, revizioniste (dar nu în sens lovinescian), dominate de un politicianism balcano-globalizant. Ce-i sigur este ca în aceste doua decenii n-a aparut nicio capodopera (vorbesc de literatura) si, lucru rar la români, n-a aparut niciun poet de anvergura (lucru, iarasi, rar, pentru ca românii au dus lipsa de multe, în istorie, dar nu de poeti; jalea româneasca a fost mereu productiva în plan estetic). A înflorit, în schimb, dupa 1990 o dubla retorica: a) o foarte puternica si eficace retorica a bascaliei (sau a zeflemelei!) si, ca replica la ea, cum am precizat mai sus, b) o persistenta retorica a jalaniei. Cu alte vorbe: ne plângem de soarta noastra rea si de existenta noastra ticaloasa si, când nu ne plângem, luam totul în râs, zeflemisim, demitizam, facem – cum ziceau adolescentii ploiesteni din timpul adolescentei mele – garagata din orice, trancanim la infinit (ca eroii lui I. L. Caragiale) si nu facem nimic. Nu toti românii sunt asa, am mai spus o data, dar acest stil (stilul oamenilor de vorbe), începe sa devina dominant în viata noastra publica. Este, desigur, o eroare sa credem ca numai ei se afla în treaba  (adica promit mult si nu fac nimic) în aceasta tara care îsi pierde încrederea în ea însasi din ce în ce mai mult. Nici media româneasca nu sta degeaba. Face cu predilectie o pedagogie a demoralizarii. Preda cu obstinatie raul românesc. Cultiva apocalipsul cu justificarea (data de oamenii de televiziune, de pilda) ca numai apocalipsul, dezastrul, derizoriul din existenta sensibilizeaza publicul, sporind astfel audienta. De ce, domnule, l-am întrebat eu într-o zi pe un gazetar si analist politic redutabil, de ce televiziunea româna prezinta în exces raul, urâtul, derizoriul din existenta si nu arata si ceea ce este profund, bine si frumos în existenta noastra? Banuiti ce mi-a raspuns: binele, frumosul, profundul din viata nu sporesc audienta si, daca audienta nu e, nimic nu e în televiziune… Bine, bine, mai zic eu, dar de ce dati toata ziua manele si nu dati decât foarte rar,  pe canale discrete, marea muzica, muzica autentica? De ce un adolescent de azi (adolescenta este vârsta când se formeaza gustul estetic) trebuie sa-i asculte zi si noapte pe Vali Vijelie si pe Adrian Copilu Minune, si n-ar putea asculta, cu mai mare folos o interpretare din Mozart sau din Max Bruch? Raspunsul a fost, iarasi, previzibil. Raspuns pragmatic. Ratiunile economiei de piata. Mozart place unei  minoritati, manelele plac unei categorii largi etc…. Nu m-am lasat convins, se întelege, de argumentele interlocutorului meu si am încercat sa-i spun ca, daca îi dam adolescentului de azi numai manele si n-o sa-i dam niciodata un concert de Mozart, educatia lui estetica este pe veci ratata. Media nu trebuie sa aduca numai bani, trebuie sa si educe publicul de care o natiune culturala are nevoie. Cum sa-l educam în sensul marilor valori ale umanismului european daca noi îl îndopam tot timpul cu manele si-i cultivam simtul agresiunii?… Ma opresc aici. Discutia mea cu acest gazetar inteligent s-a încheiat asa cum a început. Fiecare a ramas cu ideile lui…
M-am îndepartat de întrebarea Dvs. privitoare la memoria culturala de mâine si la ruptura din societatea româneasca. Ati observat, poate, ca îmi este mai usor sa spun cum traim aceasta ruptura si care sunt efectele ei în lumea româneasca de azi decât sa prevad ecourile ei în viitor. S-ar putea ca tinerii din anii ’30-’40 ai secolului XXI sa gândeasca întocmai cum gândesc si reactioneaza cei care au azi 20 de ani privitor la complicatiile, complicitatile, dramele epocii totalitare. Îi aud des, de pilda, pe tinerii critici literari zicând: aceasta nu este tema noastra, nu noi trebuie sa punem ordine în ceea ce ati facut voi, noi avem alte teme si alte angoase. S-ar putea, zic, ca acelasi lucru sa-l spuna si tinerii scriitori, critici, moralisti, analisti politici despre generatia tânara de azi care trage o linie între ea si generatiile care au trait si au încercat sa faca ceva într-o istorie plina de interdictii… Ma fac avocatul diavolului si zic: nu-i putem condamna nici pe unii, nici pe altii. Fiecare generatie are responsabilitatile, modelele si esecurile ei. De ce trebuie sa-si asume o generatie noua greselile generatiei anterioare si, în fond, de ce trebuie  sa descurce ea ceea ce istoria a încurcat asa de tare?…
Memoria colectiva este, vreau sa spun, imprevizibila. Personal, as dori ca ea sa fie dreapta, sa nu retina numai impostura si apocalipsele tranzitiei noastre, sa vada si partile ei bune. Si, mai ales, sa nu ne bage pe toti în aceeasi oala.

A.M..: Este posibil ca imunitatea noastra identitara si atasamentul fata de cultura si de traditia în care ne-am format în decursul istoriei sa fi slabit într-un timp relativ scurt atât de mult încât  sa permita miscari violente, excluderi, corectii sau falsificari capabile sa anuleze modelul cultural mostenit, modificând totodata perspectiva asupra trecutului?
E.S.:
Când o natiune nu mai crede în ea însasi, orice este posibil. Sa dispara chiar din rândul natiunilor culturale si sa ramâna în istorie doar cu zeflemeaua si cu infractorii ei. Nu cred ca se va întâmpla aceasta nenorocire, dar sunt semne ca lumea europeana începe sa ne identifice cu raufacatorii care ne fac de râs pe unde ajung. Cine mai sta sa faca deosebirea dintre România profunda – care exista, indubitabil – si haitele de cersetori si manglitori care bântuie azi orasele occidentale?… Cetateanul de pe strada agresat la Roma de un borfas venit din România nu mai are nici timp, nici chef sa faca deosebirea dintre Brâncusi si hotul care-i fura portofelul sau îi ataca nevasta. Îi pune pe amândoi în acelasi compartiment etnic-moral si trage concluzia (evident nedreapta, inacceptabila) ca asa sunt românii, adica barbarii din estul Europei…
Atasamentul fata de modelele noastre culturale a slabit considerabil si, ce-i curios, este faptul ca intelighentia româneasca lucreaza în acest sens. Ce facem, în fond, de câteva decenii? Darâmam totul, cum am precizat mai sus, pe motiv ca demistificam ceea ce ideologii bolsevici au mistificat timp de o jumatate de secol. Numai ca acest proces (justificat pâna la un punct de existenta reala a mistificarii politice si estetice a culturii române în epocile totalitare) s-a transformat într-o vânatoare de vrajitoare a  miturilor nationale. Dl Lucian Boia a scris o carte în acest sens. O carte în care, tot demistificând istoria si cultura noasta, nu face de multe ori decât sa mitizeze demistificarea. I-a raspuns, într-un excelent studiu, profesorul Ioan Aurel Pop, dovedind – pentru cine vrea sa afle adevarul – ca istoria românilor nu-i numai o suma de hagiografii si ca miturile nationale fac parte din ecuatia culturii. Ele sunt fermentii culturii. Orice cultura preia sau îsi creeaza propriile mituri, arhetipuri, fantasme care trec de la o generatie la alta si capata învelisuri si sensuri noi. De ce aceasta teama de mituri, de unde vine aceasta intoleranta fata de ele? Nu exista cultura mare fara mituri originale. Ma întrebati daca aceste revizuiri obstinate si fara noima estetica vor reusi sa anuleze modelul nostru cultural si sa falsifice, astfel, perspectiva noastra asupra trecutului. Se poate, de ce nu? Procesul de mancurtizare a dat roade sub bolsevism. Va amintiti de splendidul roman al lui Aitmatov care dezvolta aceasta tema. Nu cred, totusi, ca acest proces poate fi etern. Traim, totusi, într-o democratie europeana, nu într-o dictatura de tip tatarasc (ca sa-l parafrazez pe Petru Dumitriu).
Sunt sigur ca va veni, dupa noi, o alta generatie de intelectuali mai putin resentimentari, mai putin complexati, ceva mai întelepti (eu as îndrazni sa spun: si ceva mai inteligenti si mai morali) decât revizionistii de azi (cu spiritul plin de bubele trecutului) si vor pune lucrurile la loc în istoria si în cultura noastra. „La loc“ înseamna în adevarata lor semnificatie si în reala lor valoare… Pâna atunci se pot întâmpla însa multe traume. Am scris despre ele într-o carte ce va aparea în curând (Fragmente critice, VI: Ne revizuim, ne revizuim…) Polemizez cu cei care, sub pretextul ca lovesc în hagiografii lui Eminescu, îl minimalizeaza sau chiar îl neaga pe Eminescu („poet defazat“, „prozator expirat“, „filosof politic nul“) etc. Sau vad în el un nationalist à outrance, parintele legionarismului si, în genere, parintele extremismului politic românesc. E fals. Ca sa spun asa: nationalismul lui Eminescu nu-i „nationalist“ (în sens politic), este expresia gândirii unui filosof romantic care, cu mijloace jurnalistice, apara drepturile natiunii sale (o natiune care avea, în spatele ei, sa nu uitam, câteva sute de ani de „atârnare“, cum se spunea în epoca, adica de supunere fata de puterile straine). Mai mult, românii nu traiau, toti, la 1880, între aceleasi granite. Înca o data: cum poate un spirit atât de complex si asa de ardent patriotic ca Eminescu sa nu-si puna aceste probleme? Toate acestea se cunosc, s-au discutat de mult, G. Calinescu le-a analizat, dupa opinia mea, corect. Numai dupa 1945, ideologii proletariatului au început sa mistifice filosofia politica a lui Eminescu (si s-o denunte!, suparati ca poetul n-a fost un „progresist“ si a avut reverii „reactionare“; a avut, adevarat, dar sa nu uitam ca este vorba de imaginarul unui poet!), iar ceilalti (cei care nu voiau sa minta) au încercat sa „ascunda“ nationalismul gazetarului Eminescu sub diverse formule edulcorate. Tema revine, azi, în galop. Si, odata cu ea, revin fantasmele ce înconjoara mitul lui Eminescu.
Pentru a încheia acest subiect delicat care aprinde periodic spiritul ideologilor nostri (de dreapta sau de stânga), va întreb si ma întreb: ce-i nationalismul si când devine el primejdios într-o cultura si, în genere, în evolutia unei natiuni? Îmi vine în minte definitia pe care o da Barrès nationalismului: „nationalismul nu poate fi doar o expresie politica: este o disciplina, o metoda rationala care ne apropie de ceea ce este cu adevarat etern si care trebuie sa se dezvolte în mod continuu în tara noastra; pe scurt: nationalismul este un clasicism, se afla în toate compartimentele continuitatii franceze“… Daca acceptam aceasta idee, atunci putem analiza, mai bine, conceptia politica a lui Eminescu. Daca nu, vom continua sa punem în seama lui în chip absurd toate excesele, toate derapajele, toate ororile pe care, în numele nationalismului, politica le-a promovat si le-a practicat în secolul al XX-lea…

A.M..: Vi se pare ca, în fata valului globalizant, cultura româna este mai vulnerabila decât altele?
E.S.:
Este mai vulnerabila pentru ca ierarhiile noastre de valori n-au fost si nu sunt nici acum sigure. Nu remarcati faptul ca istoria se pravale mereu peste noi si ne strica toate jocurile, anuleaza toate ierarhiile, clasicismele si modernismele noastre? Când ziceam si noi ca, acum, gata, lucrurile s-au asezat si intram în normalitate, apare o catastrofa care darâma, ca în mitul lui Manole, zidurile mânastirii noastre. La o prima vedere, am putea zice ca aceasta instabilitate tine spiritul critic treaz si-l pregateste astfel sa întâmpine seria noua de accidente ce-l asteapta… Nu-i asa, ne pierdem de multe ori timpul în istorie reparând ce s-a stricat într-o epoca anterioara. Traim, parca, într-un etern adamism. Partea rea este ca, daca tot refacem mereu ierarhiile, nu mai avem timp sa cream capodoperele…
Procesul globalizarii (ineluctabil!) ne gaseste în buna masura nepregatiti. Abia scapati de arcanele totalitarismului, intram fragilizati, complexati, banuitori, plini de idiosincrazii, în vârtejurile globalismului care, în imaginatia scepticilor, se identifica în chip primejdios cu uniformizarea, stergerea diferentelor, „desnationalizarea“ culturilor. Nu sunt în aceasta privinta un sceptic radical, sunt doar un spirit vigilent. Cum spun mereu: vreau sa fiu un român european si, în aceasta calitate, cer dreptul la diferenta, la „restul“ meu, vorba lui Noica. De aceea nu-i iubesc nici pe „localistii“ enragés, nici pe „internationalistii“ care se rusineaza cu traditiile lor spirituale si, nu se sfiesc sa scoata, de pilda, din manualele scolare pe Slavici, Goga, Sadoveanu, Rebreanu, Preda pentru ca au scris despre tarani. Pentru ca taranii n-ar mai fi la moda în epoca internetului. Nu mai sunt, evident, ca fiinte sociale, dar ca indivizi existentiali ei pot fi, în continuare, subiect pentru literatura ca oricare altul.

A.M..: Va manifestati  cumva împotriva curentului. A curentului dominant intern, vreau sa spun, nu a celui european. Proiectele dumneavoastra – indiferent de ipostaza despre care vorbim: de critic literar, de profesor universitar, de academician, de editor –  va confirma ca pe un spirit liber, dar responsabil –  preocupat de protejarea, de transmiterea si de perpetuarea valorilor culturale. Socotiti ca intelectualii nostri, dar mai ales cei publici, au si cultura libertatii? O au, mai precis, în suficienta masura încât sa se ridice deasupra (sau împotriva derapajelor) puterii politice, nu sa se plieze la comenzile ei?
E.S.:
Întrebarea Dvs. cuprinde jumatate din raspuns (raspunsul corect, dupa mine). „Cultura libertatii“? Dar de unde!… A aparut, dupa 1990, o noua impostura combinata cu o noua intoleranta. Intelectualii publici, cum le ziceti, sunt preocupati de interesele lor. Unii s-au bagat în politica, altii în afaceri. În politica n-au prea reusit. În afaceri, unii da, altii nu… Cei mai multi s-au înghesuit în publicistica si, în genere, în industria mediatica. Aici toata lumea analizeaza, discuta, „foarfeca“ pe sovaielnici, apolitici si, mai ales, foarfeca, demitizeaza, cum am spus, cultura… Vorbe, vorbe, vorbe… Nu vreau sa devin un moralist antipatic, dar vreau, totusi, sa le spun acestor oameni tineri si talentati care au azi între 20 si 40 de ani ca vor avea mâine cultura pe care o promoveaza azi. Asta în masura în care literatura este pentru ei un act esential al existentei lor, nu o trambulina pentru alte profesiuni (pentru politica, de pilda, cea mai atractiva, remarc, dintre profesiunile la moda). Cine respecta în literatura prea mult „corectitudinea politica“ risca sa fie înghitita de ea.

A.M..: La 140 de ani de la înfiintare, i-ati urat  Academiei Române – erati pe atunci presedintele ei – „sa stea demna, sa apere valorile spirituale, sa adune în jurul ei toate generatiile de învatati, sa aiba autoritate si sa fie respectata de oamenii politici“.  În ciuda urarilor dumneavoastra, Academia Româna a fost nu o data admonestata public – din varii motive -, devenind încetul cu încetul tinta unor atacuri de presa. Ca institutie apolitica –  spuneau unele voci -, avea legaturi nepermis de strânse cu puterea. A fost corecta aceasta perceptie? Credeti ca avea sau are cineva interesul sa submineze autoritatea acestei institutii? Si daca da, de ce ?
E.S.:
Academia a fost totdeauna obiect de nemultumire în societatea româneasca. În afara ei si chiar în interiorul ei. Aici fiecare reprezinta un univers ireductibil. Ceea ce – în limbaj mai simplu – înseamna o suma de subiectivitati explozive. Heliade Radulescu, întâiul presedinte al Societatii Literare, a demisionat pentru ca s-a simtit jignit de o fraza pronuntata în Parlament de Kogalniceanu, membru si el, al societatii citate mai sus. Asemenea reactii sunt inevitabile si, de regula, nu ameninta stabilitatea Academiei. Totdeauna vor fi orgolii inflamate si ambitii care nu se resemneaza. Istoria Academiei este plina de asemenea incidente. Iorga s-a opus ani în sir ca Rebreanu sa fie primit în Academia Româna. Lovinescu n-a putut trece de adversarii sai din Academie care nu-i iertau libertatea lui de opinie. Erau cam toti „umanistii“ împotriva lui. Chiar si G. Calinescu spune într-o scrisoare adresata lui Al. Rosetti ca, acolo unde patrunde Lovinescu, patrunde intriga si necinstea si ca primirea lui în Academia Româna ar fi o mare imprudenta. Sa te crucesti, nu altceva, citind asemenea propozitii venite de la un mare critic si vizând alt mare critic. Sa nu cazi în fandacsie în privinta modului în care se stimeaza intelectualii români? Cazi si te ridici…
Cât despre atacurile de presa, ce sa zic? Zic ca intra în ecuatia existentei noastre publice. Treceti, calatori, nu insistati…

A.M..: Vi s-au facut si dumneavoastra o multime de reprosuri –  culminând anul trecut cu o convocare la DNA -,  ati stârnit tot felul de antipatii si animozitati, cele mai multe în rândul confratilor – literati  sau universitari. Ele s-au extins, din pacate, asupra multor întreprinderi ale dumneavoastra: de n-ar fi sa amintesc decât modernizarea Bibliotecii  Academiei, crearea Fundatiei Nationale pentru Stiinta si Arta, editarea facsimilata (în 23 de volume) a manuscriselor eminesciene, reeditarea clasicilor – colectia (cu deja 112 volume) de „Opere fundamentale“ –, DGLR-ul, Premiile de excelenta în domeniul stiintei si artei  etc, etc.  Întreprinderi la care altii nici n-au visat. De ce va bucurati, totusi, aproape constant, de o atentie… negativa?  Si cum întelegeti sa o combateti sau sa va protejati de ea?
E.S.: Ma bucur, ziceti, de o „atentie negativa“. E un eufemism. Ma bucur de ceva mai mult: de o contestare aproape constanta. Nu sunt deloc bucuros de aceasta performanta, dar n-am încotro. N-am cum s-o combat (decât foarte rar si fara mari rezultate), n-am nici cum sa ma protejez. Ar însemna sa nu mai fac nimic si sa ma retrag în pustiu. Pustiul ar fi, în lumea de azi, sa plec în strainatate si sa încep si eu sa vorbesc, de acolo, despre neantul valah. N-o pot face din diverse motive. Am ales în 1973 când, dupa stagiul meu parizian, am decis sa ma întorc în tara. Cred si azi ca am facut bine. Am reusit, în fond, sa-mi scriu cartile pe care doream sa le scriu. Sper ca gratia divina sa ma ajute si de aici înainte.
De ce sunt suparati unii confrati pe mine? Încerc sa-i înteleg. Nu reusesc totdeauna. Tineti seama ca sunt critic literar si, dupa cum stiti, criticul nu-i deloc un om simpatic în lumea literara. Chestiunea cu denuntul la D.N.A., dupa publicarea manuscriselor lui Eminescu, a pus capac la toate. Daca înteleg bine, denuntul (bazat pe articolele D-nei Ioana Bot din „Dilema veche“), îsi urmeaza cursul. Astept sa fiu chemat la politie si sa dau declaratiile necesare. Va dati seama ca istoria ma favorizeaza, îmi pregateste o aura de victima (românii sunt sensibili la aceasta calitate)?! – Istoricii de mâine ai literaturii vor avea ce scrie. Ma consolez cu acest gând…
Uneori îmi vin surprize din trecut. Tocmai când raspund la întrebarile Dvs. (e duminica seara, 7 februarie 2010), ma suna o ziarista de la „Evenimentul zilei“ pentru a ma întreba ce cred despre caracterizarea pe care mi-o face regretatul Adrian Marino într-o carte aparuta recent la Polirom. Si-mi citeste frazele care, cu adevarat, nu sunt deloc flatante pentru mine. Eseistul de la Cluj, suparat pe toata lumea, ma face carierist si nu ezita sa-mi reproseze faptul ca sunt un intelectual de prima generatie… Ce ziceti de acest portret?, insista jurnalista care vrea sa publice însemnarile acide ale lui Adrian Marino?… Nu stiu ce-a retinut din ce am spus eu, dar, în esenta, am spus urmatoarele: este adevarat ca m-am nascut, nu într-o biblioteca, ci în casa unei familii de mosneni din Judetul Prahova. Nu ne alegem parintii si, la drept vorbind, eu, personal, sunt fericit ca am avut parintii pe care i-am avut si copilaria pe care am avut-o. Cum am scris altadata: modelul meu moral a fost si ramâne tatal meu. Ma mir ca un om inteligent ca Adrian Marino facea caz în singuratatile si amaraciunile lui de asemenea elemente biografice atunci când îi judeca pe contemporanii sai. Stia si el, banuiesc, ca important este nu unde ne nastem (si cu ce ascendenta) – important (esential) este ce facem cu viata noastra si cu darurile pe care Dumnezeu ni le da. Putea avea un exemplu la îndemâna: G. Calinescu, profesorul si, pâna la un punct, modelul sau intelectual. G. Calinescu nu are o origine aristocratica si nu s-a nascut într-un castel: este fiul unei taranci analfabete din Oltenia, venita la Bucuresti, ca servitoare. Cum de copilul ei a ajuns ceea ce a ajuns în cultura româna?, adica cel mai important critic român si, totodata, un intelectual de mare clasa, un veritabil aristocrat al spiritului? Ca sa închei aceasta discutie fara rost (o discutie care se duce numai în culturile provinciale si într-o lume plina înca, la începutul secolului XXI, de mentalitati rasaritene) i-as spune lui Adrian Marino, daca ar mai trai, ca stiu pe cineva care s-a nascut într-o iesle si care tine lumea de 2000 de ani.
Revin la „carierismul“ meu. Mai întâi, nu ma pot supara pe Adrian Marino, un intelectual eminent al generatiei sale, bagat de tânar în puscarie, umilit, hartuit, apoi deportat în Baragan… N-am trecut, din fericire, prin ceea ce a trecut el. I s-a furat, pur si simplu, tineretea, ca si lui Ion Caraion. De aceea îi iert, dinainte, orice ar fi spus despre mine. „Carierist“?… Daca a putea scrie despre literatura si a fi, pâna la 58 de ani, conferentiar universitar reprezinta dovezi de carierism odios, atunci, da, accept aceasta forma de imoralitate. Alte demnitati n-am avut pâna în decembrie 1989… Când am fost ales, în 1998, presedinte al Academiei Române, l-am invitat (o data prin dl Gabriel Tepelea si alta data personal) sa accepte propunerea mea de a fi membru al înaltei institutii. Mi-a raspuns ca ar fi fost bine ca aceasta propunere sa fi venit atunci când el avea 50 de ani. Regret ca am ratat aceasta ocazie: când Adrian Marino avea 50 de ani, eu eram un tânar critic literar somer si grija mea cea mai mare nu era Academia Româna. Aveam alte prioritati. Înca o data: pentru ca a trecut prin ceea ce a trecut (o lunga, nemeritata tragedie), îi dau dreptate lui Adrian Marino chiar si atunci când, în mod evident, nu are dreptate.

A.M..: V-a deturnat vreodata cineva, ceva de la planurile dumneavoastra?
E.S.:
Nu cred sau, mai bine zis, nu-mi amintesc. M-a „deturnat“ uneori istoria si, mai ales, „m-am deturnat“ eu însumi din când în când. Ce vreti? Sunt si eu un bun român. Am, vreau sa spun, si eu momentele mele de accedia, sufar si eu de raul de existenta si de raul de literatura si, atunci, parasesc toate proiectele literare… Din pacate, nu mai stiu sa fac altceva, iar inertia spiritului ma demoralizeaza. Politica ma oripileaza, televiziunea ma exaspereaza etc… Mai grav: cei mai multi dintre prietenii mei au disparut ori s-au retras din viata intelectuala. Asa ca, spasit, ma întorc la carti si la proiectele mele… Sau, ca acum, raspund la interviuri în care încerc sa justific inapetentele mele existentiale si, scuzati de vorba înalta, anxietatile mele  metafizice…
Nu, doamna Angela  Martin, nu sunt ce par a fi (un mecanism bine reglat), sunt un sentimental si un anxios care aspira la starea de contemplatie, reusind foarte rar s-o ajunga. G. Calinescu, pe care n-am încetat sa-l admir, scrie undeva ca aspira (sau chiar este) „un ataraxic petulant“… Pastrând propozitiile si scuzând vanitoasa mea modestie, as zice ca sunt si, probabil reusesc sa fiu, un spirit stabilizator care îsi pune anxietatile la treaba. Asadar: un anxios solar  fixat în ariergarda avangardei.

A.M..: Evenimentele pe care le produceti, anumite gesturi culturale, respectul pe care îl manifestati fata de valori omagiind memoria scriitorilor români si îngrijindu-le opera, arata ca sunteti nu doar un spirit ceremonios, ci si unul generos.
La sfârsitul anului trecut, s-a sarbatorit la initiativa dumneavoastra, în Aula Academiei Române si la Muzeul Literaturii Române, „Centenarul Eugen Ionescu“. Ocazie cu care ati publicat, de altfel, într-o noua editie, volumul „Tânarul Eugen Ionescu“. Aduc în discutie acest eveniment, si nu altele, tocmai pentru ca el a trecut aproape neobservat. Nu au fost prezenti la el nici ministrul Culturii, nici alti oficiali culturali sau diplomati români si nici prea multi confrati – asa cum s-ar fi cuvenit la omagierea unui mare scriitor român, francez si european. Nu s-a ambitionat nimeni sa instituie o axa Bucuresti-Paris. Cum comentati aceasta… sa-i spun, omisiune?

E.S.: Daca prin „ceremonios“ întelegeti respectul si simpatia fata de valori, accept formula. Asa este, am stima fata de scriitorul care a scris o carte buna. Nu ma reped sa-i caut defectele, încerc, întâi, sa descopar calitatea sluit dominanta. Ma pot, desigur, însela, dar nu prea mult si nici de prea multe ori în 50 de ani de critica literara (iata, se împlineste în acest an o jumatate de secol de când fac critica literara, o viata de om). Nu pot spune ca a fost (este) lungul mars al unui alergator singuratic, pentru ca în acest maraton n-am fost singur. Spun mereu ca, într-o literatura, nu trebuie sa fii „cel mai bun, daca n-ai fi singurul“ (vorba lui Mateiu Caragiale!), ci – sa fii bun sau chiar foarte bun în confruntare cu altii… Aduceti vorba despre Eugen Ionescu si centenarul sau, sarbatorit la Academia Româna. N-a fost de fata ministrul Culturii si n-au venit nici alte autoritati. Si ce daca? Promitem sa nu ne sinucidem… Cine era acum trei luni ministrul Culturii? Ca am uitat deja…

A.M..: Va satisface presa culturala? Dar topurile literare organizate periodic de publicatiile noastre literare? Trecând, desigur, peste idiosincraziile sau popularitatea momentana a initiatorilor. Sunt ele necesare? Sunt fiabile? Cât de important este rolul lor în stabilirea sau restabilirea ierarhiilor?
E.S.:
Cu presa literara postcomunista este o lunga istorie. Nu avem timp s-o reconstituim. Spre s-o faca în chip obiectiv Daniel Cristea-Enache si colectivul pe care îl coordoneaza în cadrul unui proiect initiat de Institutul „G. Calinescu“. Cât despre topurile literare (culturale) gen „Cei zece români eminenti“ sau „Cei zece magnifici“, ce sa zic?, sunt total aberante. La noi si în alte parti. Sa pui strada sa voteze ordinea poetilor?!… Va puteti imagina ce poate sa iasa. Sau chiar ati vazut. Am citit într-o carte recenta a lui Milan Kundera despre ancheta facuta de un ziar parizian privitor la cele zece sau douazeci de mari personalitati ale secolului al XX-lea. Citind-o, te ia groaza. Printre numele votate de marele public nu se afla nici un scriitor, niciun compozitor… Au fost alesi, în schimb, creatorii de moda si producatorii celebri de parfumuri…
Vorbiti de Eugène Ionesco si de o axa Bucuresti-Paris. Ea exista de 200 de ani în cultura româna. Nu-i singura. Nu va spun o noutate, dar, uneori, unele adevaruri trebuie repetate: spatiul românesc este un loc de întâlnire a culturilor din aceasta parte de lume. Formula „cultura româna este o punte între Orient si Occident“ folosita de mult timp si de catre multi istorici ai spiritualitatii (Eliade este, desigur, cel mai documentat) este elocventa, dar – dupa mine – nu suficienta. Puntea este ea însasi un loc în care mai multe culturi fuzioneaza si rodesc… Va dau exemplul Bucovinei (nordul românesc sau, cum îi zice G. Calinescu, „goticul românesc“ care s-a exprimat, liric, printr-un expresionism original cu puncte de referinta în literatura germana) sau Oltenia – unde se întâlnesc culturile dunarene. Ce-i interesant ca aici se afla doua dintre matricele stilistice (cum le zicea E. Lovinescu) ale culturii române… Influenta franceza a fost în Principate esentiala si ramâne, dupa mine, axa principala a relatiilor noastre culturale cu lumea din afara, chiar daca Junimea a contrabalansat-o serios prin Maiorescu si Eminescu care au recomandat si urmat modelul german. Din fericire, as adauga. Cunoasteti teoria lui Blaga despre cele doua tipuri de modele care actioneaza în cultura (modele imitative si modele, sa le spune, stimulative). O teorie, dupa mine, discutabila. În realitate a imita  este a stimula, a provoca spiritul sa faca ceva în maniera (în stilul), dar nu cu acelasi continut si nici în aceeasi forma, cel putin în cultura. Intervine – când e vorba de literatura – limba care transforma de la un anumit grad de expresivitate modelul imitativ într-un model stimulativ. Dau mereu, când vine vorba de teoria formelor fara fond, exemplul poeziei lui Bacovia, orientata – stie toata lumea – dupa modelul francez (post baudelairian). Ce ramâne în poemele din Plumb si Scânteii galbene din modelul Rollinat si din alti poeti francezi ai macabrului? O tema, o viziune a urâtului existential si a destramarii materiei. Atât. Temele circula peste tot (unele din antichitatea greaca pâna azi), diferenta – adica originalitatea si performanta lirica – o da limbajul poetic)… Amintesc toate acestea pentru ca, azi, engleza a devenit în comert, turism si politica lingua franca. Din aceasta pricina trebuie sa ne lepadam de modelul francez? Modelul francez este înca rodnic în cultura. Ideile trec, în continuare, prin Paris si nu mai pleaca asa cum au venit. Axa de care vorbiti actioneaza înca în profunzimile spiritului românesc…

A.M..: Cum apreciati noua generatie de scriitori?
E.S.:
O cunosc, din pacate, prea putin. Mai mult pe critici si pe poeti (o parte dintre ei, totusi), rar si inesential pe prozatorii acestei generatii. Fac însa efortul sa-i citesc. Este greu sa gasesc cartile lor aparute în tiraje confidentiale si la edituri si mai confidentiale. Am pregatit, cu câtiva ani în urma, un numar special din Caiete Critice cu poetii  douamiisti … Sper sa fac, în viitorul apropiat, un numar cu prozatorii acestei generatii care si-a trimis, la înaintare, criticii literari. Nu-i rau, dar nu-i suficient. N-au aparut înca, vreau sa spun, solistii acestei generatii.

A.M..: Va multumeste lectura pe care au dat-o operei dumneavoastra criticii nostri în lucrarile lor – mai vechi si mai noi?  Ca sa va parafrazez: s-au cautat pe sine comentându-va pe dumneavoastra ?
E.S.:
As prefera sa nu raspund la întrebare. Sigur este ca nu sunt un rasfatat al comentatorilor literari. Colaboratorii mei ma evita din motive tactice, ceilalti când nu ma contesta, ma ignora cu abnegatie. Sunt unii care ma urasc cu sinceritate mai ales pentru aventura mea academica. Nu-mi place, dar, vorba cunoscuta în morala colectiva româneasca, asta-i situatia… Nu le putem avea pe toate în viata. În critica literara este ca în sport: învingi – e bine, pierzi – mergi mai departe.

A.M..: La ce lucrati în prezent? Ce planuiti pentru viitor?
E.S.:
Azi (9 februarie 2010), când pun punct întrebarilor Dvs. mi-a aparut o carte pe care am anuntat-o mai înainte (Fragmente critice VI. Ne revizuim, ne revizuim). E vorba de un Jurnal public, cum îi zic, mai iritat, mai polemic decât altele. Un jurnal critic confesiv si polemic. Asa a iesit, nici eu nu stiu cum. Spiritul meu cumpanit (de care sunt mereu suspectat) da semne de neliniste. Era nelinistit de mult, dar se vede mai bine, probabil, acum, sub presiunea anxietatilor în care istoria ne-a instalat. Istoria sau nebunia din noi?…
Cu aceasta stare de spirit, ma îndrept încet, încet spre o „istorie a literaturii române contemporane“ care sa reia si sa duca mai departe cele patru tomuri din Scriitori români de azi (circa 2400 pagini)  scrise si publicate înainte de 1989. Cum vedeti, am la ce medita si nu mizez pe somajul tehnic…

Un comentariu pentru “În critica literara este ca în sport: învingi – e bine, pierzi – mergi mai departe”

  1. ianuarie 27, 2011 la 2:32 pm

    Doamna Angela Martin,
    Va multumesc pentru aceasta lectie de cultura pe care o realizati prin intermediul interviului cu academicianul Eugen Simion; o sincera si atat de necesara incursiune in dureroasa noastra cultura.In democratia noastra de mucava e nevoie, mai mult ca oricand, de oameni valorosi,lucizi, a caror voce sa fie ascultata; sa ne dezbracam de haina ipocriziei si a imposturii, sa tindem spre acel HOMO UNIVERSALIS pentru care Echilibrul si Iubirea devin valori absolute de existenta.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper