Elena MoSuc, Super-Gilda la Scala din Milano

Un articol de COSTIN POPA


Revolutia

În vara lui 2007, renumita soprana Elena Mosuc a debutat pe cea mai faimoasa scena lirica a lumii, cu rolul Violetta din „Traviata“. A stârnit o impresie cu totul speciala, a repurtat un succes major, cu aclamatii la scena deschisa. O noua invitatie a venit firesc în ianuarie 2010, tot pentru o opera verdiana, „Rigoletto“. A avut programate trei spectacole si, pâna la urma, a cântat sapte în numai doua saptamâni. Ce s-a întâmplat? Un fapt greu de imaginat la un asemenea teatru, dar care a demonstrat ca îsi respecta clasa.
Interpreta premierei urma sa fie tânara Jessica Pratt, nascuta în Marea Britanie, actualmente rezidenta în Australia. Numai ca înca de la primele repetitii, impresia lasata staff-ului artistic nu a mers spre favorabil. La rândul ei, Elena Mosuc îsi facea obisnuita demonstratie de maiestrie. Asa încât, chiar înainte de repetitia generala, Stéphane Lissner, Sovrintendente si director artistic, Ilias Tzempetonidis, noul director de casting si dirijorul James Conlon au hotarât eliminarea totala a Jessicai Pratt din distributie. Elena Mosuc a fost imediat solicitata sa se angajeze la un veritabil tur de forta, proba de anduranta pe care, trebuie s-o spun de la bun început, a sustinut-o cu mare brio si deosebit profesionalism. Am vazut ultimele doua spectacole ale seriei rezervate Elenei Mosuc si am ramas impresionat de prospetimea vocii, fara urma de oboseala, de parca s-ar fi aflat la prima serata.
Întorsatura petrecuta la Teatro alla Scala în aceasta prima luna a anului a fost, practic, o revolutie. Sigur ca se pune întrebarea de ce a fost distribuita initial o soprana care nu corespundea înaltei stachete a teatrului. O scena de prestigiul Scalei nu-si poate permite teste. Una dintre scuze ar putea fi ca alegerea fusese facuta cu ceva timp înainte de fostul director de casting, Luca Targetti, noul venit având alte repere. Ne amintim ca managementul milanez se mai confruntase cu o situatie similara si în 2008, când interpretul prevazut pentru rolul titular din „Don Carlo“ fusese înlocuit de Stéphane Lissner la deschiderea de stagiune, dupa repetitia generala. Vor mai exista la Scala asemenea situatii care risca sa devina obisnuinta? Ramâne de vazut.
Tânar la 68 de ani
Devenit deja o legenda a teatrului liric, baritonul Leo Nucci si-a facut din personajul titular al operei lui Verdi rolul-emblema. L-a interpretat de peste 450 de ori pe scenele mondiale, în spectacolul cu nr. 400, desfasurat anul trecut în „groapa cu lei“ de la Parma, având-o ca partenera preferata tot pe Elena Mosuc.
Italianul construieste portretul nefericitului bufon în marea traditie a înaintasilor ilustri, cu trairi intense, apasari interioare generate de spectrul blestemului, turbulente, explozii de sfâsietoare durere, balansari între luminozitatea momentelor oferite de fiica sa si tensiunea confruntarilor cu curtenii Ducelui. Poate ca acum, la 68 de ani, Nucci îsi economiseste eforturile în jocul scenic, dar cânta absolut exemplar. Pare un miracol modul în care a reusit sa-si conserve vocea, fara sa fie nevoit sa recurga la subterfugii gen respiratii scurtate ce fragmenteaza cursivitatea frazelor muzicale. Mobilitatea de glas, care aminteste de începuturile ca bariton briliant, este la locul ei si trioletele duetului „Sì, vendetta…“, deseori aproximate de altii, sunt usor descifrabile. Vibrato-ul nu a atins înca amplitudini deranjante. Acutele sunt sigure si sustinute. Nucci, cu complicitatea sefului de orchestra, a propus versiunea traditionala, mult iubita de public, în care lipsesc doar notele înalte de Mi bemol („… un vindice avrai“, actul al III-lea) si Fa diez („… all’onda!“, actul ultim). Baritonul are în sânge scriitura verdiana, o serveste cu glasu-i înzestrat cu generoasa timbralitate, dramatismul rolului este subliniat prin impulsuri atât de accentuate încât câteodata depasesc tonul just.
În alta seara, am urmarit tot un italian, veche cunostinta bucuresteana din zilele recentului Festival International George Enescu, Alberto Gazale. Atunci a fost Iago în „Otello“ de Verdi, acum Rigoletto. Departe de a avea velurul de glas si nici anvergura dramatica proprii lui Nucci, sunând deseori liniar si cu acute descarnate (monologul „Pari siamo“) sau scurte (La bemol-ul final al duetului „Sì, vendetta“), baritonul a conturat totusi rolul bufonului cu preocupare si daruire.
Interpretare referentiala
Creatia Elenei Mosuc în rolul Gilda frizeaza idealul. Vocea afiseaza claritate si limpezime, timbrul este consistent si bogat în registrul central, evoluând spectaculos în cel acut si supra-acut, cu stralucire si penetranta suverana. Rememorez câteva note înalte… Re bemol-ul de la finele duetului cu Ducele, care a plutit peste cel al tenorului Stefano Secco, prelungul Mi bemol al ariei „Caro nome“, încarcat de uimitoare vibratie expresiva, Mi bemol-ul duetului „Sì, vendetta“, care a pregatit minunat La bemol-ul baritonului Nucci si toata tesatura vocala acuta cu care a dominat clar cvartetul din actul al IV-lea.
Marea sala a Scalei a rezonat de pretioasele armonice ale glasului sopranei. Dar nu numai acestea au fost virtutile care au impresionat si au condus la triumf. Elena Mosuc este un maiestrit lector al partiturii, din unghi vocal si dramaturgic. Trairile personajului, puritatea pasiunii pentru necunoscutul care se ascunde sub mantia lui Gualtier Maldè, dragostea pentru tatal ei, implorarile, socurile la descoperirea adevaratei fete a iubitului, sacrificiul suprem, totul a fost zugravit cu puternica implicare, cu mare sensibilitate, cu joc scenic neobosit si sugestiv. Hotarât lucru, Elena Mosuc este o cântareata-artista totala.
Performanta ei de voce vine dintr-o adâncita si analitica citire a desenelor muzicale verdiene, pusa în glas cu minutiozitate de întelegere si constructie, pornind de la înaltimea stapânirii perfecte a tehnicii belcantiste cu care înzestreaza romantismul propriu maestrului de la Busseto. Frazele muzicale sunt modelate la infinit, încarcate cu sensuri si devin seducatoare. Comentariul este exemplar, definind marea arta. Rar mi-a fost dat sa aud asemenea varietate de culori puse în slujba expresiei adânci. Legato-ul curge perpetuu în unduiri, atacurile în pianissimo sunt urmate de crescendi si decrescendi de subtil rafinament („… a te sempre volera“ din aria „Caro nome“), filigranul coloraturilor – fluide sau în staccato – este de o delicatete vecina cu irealul, impresionând prin muzicalitate si perfectiunea intonatiei. Probele nu vin numai din eterata „Caro nome“ (aplauze nesfârsite!). Iata, dupa zicerea „Ciel! dammi coraggio!“ în care, în numai patru masuri, artista încarca emotie cât într-un rol întreg, aria „Tutte le feste al tempio“ apare ca o naratiune trista, cu accentuari dulci si suav-evocatoare. Palpitatiile din „Padre, in voi parla un angel consolator“ sunt pline de nuante. (Entuziasmat, publicul Scalei a cerut bis dupa duetul „Sì, vendetta“, refuzând parca sa tina cont ca… se trasese cortina dupa finalul de act.) Ultimele cuvinte ale Gildei muribunde, „Lassù in cielo, vicino alla madre“, cântate cu sunet limpid si exprimare transcendentala, au dus sublimul la extrem.
Compania
Ma asteptam la mai mult de la tenorii Stefano Secco si Gianluca Terranova, care au alternat în rolul Ducelui de Mantua. Primul a parut destul de oscilant în emisia sonora, cu sunete meschine în registrul acut (celebra „La donna è mobile“ nu a fost aplaudata!), opacitati si chiar intonatii defectuoase (recitativul „Ella mi fu rapita“ al ariei „Parmi veder le lagrime“). Cel de-al doilea a afisat o timbralitate mai placuta, mai rotund învesmântata si care îsi face un crez din urmarea liniei vocale. Dar notele înalte nu conving prin focalizare, prin concentrare si par scurte, chiar în „La donna è mobile“ sau cvartet. Pe alocuri cânta neglijent (duetul cu Gilda), fara fermitate.
O buna impresie au lasat basul Marco Spotti (Sparafucile) – în special – si mezzosoprana Mariana Pentcheva (Maddalena), însa, pentru rolul Monterone, basul Ernesto Panariello s-a lansat în sarje excesiv veriste.
Eleganta
La pupitru, americanul James Conlon a stiut sa gaseasca drumul catre sufletul legendarei orchestre a teatrului Scala, un ansamblu cu solida personalitate forjata în timp si sub baghete celebre. Spiritul verdian este înradacinat în admirabilii instrumentisti, traditia – puternic consolidata, omogenitatea partidelor si propriile virtuti de sunet, catifelat, dar si incisiv, sunt branduri recunoscute. Dirijorul s-a pliat cu multa elasticitate si a adus eleganta discursului melodic, subliniind cu pricepere atât lirismul cât si dramatismul opusului. La prima seara din cele doua urmarite, mici scaderi au venit din usoarele decalaje ale interventiilor corale „Zitti, zitti“ si „Coi fanciulli e co’dementi“. Maestru de cor, Bruno Casoni.
Productia…
… scaligera a operei „Rigoletto“ împlineste aproape doua decenii. Poarta semnatura originala a tripletei Gilbert Deflo (regia), Ezio Frigerio (decoruri) si Franca Squarciapino (costume), reluarea de acum fiind îngrijita de Lorenza Cantini. O montare clasica, de epoca, cu abundenta de detalii si coloristica frumoasa. Luxul curtii Ducelui este realmente orbitor, vitralii superbe întregesc imaginea. Oarecum surprinzatoare mi
s-a parut plasarea actiunii ultimului act într-un soi de fabrica parasita, în locul obisnuitului han al lui Sparafucile. Prin jocul scenic al eroilor principali, al solistilor comprimari si coristilor, spectacolul a avut vivacitate, veridicitate si dinamism.
Leo Nucci:
„Elena, esti numarul 1!“

Succesul Elenei Mosuc a fost urias. Ca si dupa „Traviata“ din 2007, membrii orchestrei Scalei i-au dedicat o fila de afis cu semnaturile lor, acordate „… cu stima si afectiune“, pe care maestrul Conlon a completat-o: „Elenei, cu cea mai mare afectiune pentru vocea ei splendida si umanismul sau“.
Oare ce ar mai fi de adaugat, când însusi marele bariton Leo Nucci a autografiat pe partitura artistei românce: „Ratiunea de a continua sa mai interpretez Rigoletto este de a cânta cu tine. Elena, esti numarul 1! Te admir mult! Al tau, Leo Nucci“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper