Despre crestinism si politica

Un articol de BOGDAN DUCA

„Unde e poporul lui Dumnezeu, despre care s-a vorbit atâta, si despre care se vorbeste inca, unde e?“ Papa Paul al VI-lea (1975)

Crestinismul nu este o ideologie. Crestinismul nu este nici cel ce ne furnizeaza solutii politice. Crestinismul este o societate, un popor, o natiune, construita dupa aceleasi premise ca si poporul evreu: asumarea unui legamânt facut de Dumnezeu oamenilor. Nu exista nici un motiv ca aceia ce apartin credintei crestine sa nu solicite drepturile politice specifice unei natiuni si sa nu viseze la un stat al lor.
Crestinism vs. stat
Spre deosebire de evrei insa, fagaduinta facuta de Dumnezeu noului Israel, comunitatea crestina, este de cu totul alta natura decât cea politica: crestinii sunt chemati inca de pe acest pamânt sa devina „cetateni ai Raiului“, partasi ai unei realitati nu doar nepolitice, ci si din afara istoriei. Ca urmare, existenta popoarelor in aceasta istorie, desi nu este fireasca, este oarecum legitima. Fireasca nu este deoarece, potrivit traditiei iudeo-crestine, cu exceptia neamurilor abrahamice, toate popoarele sunt „produsul“ orgoliului omenesc manifestat la turnul Babel si nu un rezultat al vointei divine si al planurilor lui Dumnezeu cu lumea.
Aceasta existenta e, insa, intr-o anumita masura legitima, deoarece Dumnezeu a tinut cont de aceasta realitate indusa de pacat – a separarii umanitatii in popoare – pentru a-si  alege un popor al Sau (Israelul), care, „la plinirea vremii“ sa fie, prin Hristos, fundamentul refacerii unitatii omenesti intr-un singur popor, „semintie aleasa, neam sfânt“ (I Petru, 2,9): Biserica Crestina.
Existenta statelor este si ea legitimata de catre Dumnezeu, dar nu acceptata ca fiind ceva firesc. Modelul de supravietuire printre neamuri – poporul evreu – nu a avut nici o organizare statala pâna la primul rege, Saul. Poporul evreu traia, as putea spune, un regim politic conservator-libertarian (cu toate problemele presupuse de realitatile epocii bronzului). Introducerea Statului, prin monarhie, este receptata critic de catre autorii biblici (I Regi, 8, 7-22).
In acest moment, crestinii traiesc in numar mai mare sau mai mic in toate statele lumii si implicit sunt subiectii tuturor regimurilor politice cu putinta. Cu exceptia minusculului stat Vatican, nici unul dintre celelalte state nu isi asuma integral in legislatie morala crestina. Mai mult, majoritatea statelor lumii exercita presiuni asupra crestinismului, fortând, sub o forma sau alta, excluderea sa din societate si izolarea sa in spatiul privat. Multe state (mai ales cele comuniste si cele islamice) duc campanii de prigonire a crestinilor, aruncându-i in inchisoare si ucigându-i.
Ramas doar cu speranta teologica a Imparatiei lui Dumnezeu ce se va instaura deplin la sfârsitul istoriei, poporul lui Dumnezeu este pelerin pe acest pamânt si, asemenea evreilor, cauta si, sper eu, gaseste metode de supravietuire in fata unei societati care, in cel mai fericit caz, este a-crestina.
Teologia politica, „produsul“ acestei reflectii asupra temei supravietuirii pe acest pamânt, variaza de la o situatie la alta. Majoritatea crestinilor prefera armistitiul cu aceasta lume. Altii refuza colaborarea cu acest sistem de lucru. Unii doresc o societate pamânteasca in care valorile crestine sa fie promovate, altii doresc sa se revina la teocratie. Toti crestinii, mai mult sau mai putin pragmatici, sunt tributari câte unui mit politic.
Miturile politice crestine sunt nu putine. Voi prezenta câteva din acele mituri ce imi par a fi flagrante.
Mitul monarhiei
Monarhia ca forma de guvernare crestina este in mod categoric un mit politic. Mai intâi pentru ca, asa cum aratam mai sus, Biblia insasi nu are o parere prea buna despre monarhie. In al doilea rând, monarhia de drept divin, rezultat al consacrarii sacramentale prin ungere a monarhului, este invalidata practic pe de o parte de realitatea lipsei de virtuti a monarhilor, care sunt oameni obisnuiti si nu calugari, pe de alta parte de realitatea moderna a monarhiei constitutionale, unde regele domneste si nu guverneaza, rezumându-se la a fi o institutie simbolica inutila si costisitoare.
Monarhia absoluta nu mai exista, din fericire, decât in câteva tari islamice. Monarhiile constitutionale mai supravietuiesc in tari europene, dovedindu-si, pe zi ce trece, ineficienta in protejarea credintei si in promovarea valorilor crestine.
Nu este rezonabil sa te pretinzi monarhist crestin atunci când simbolul monarhiei este disputat de printii de tabloid din Marea Britanie si de regii spanioli ce fac ca orice crestin virtuos sa regrete vremurile bune, dar nedemocratice, ale regentului Franco.
Mitul democratiei
Democratia liberala, asa cum o avem noi acum, este considerata de crestini (cu exceptia unor fundamentalisti) ca fiind cel mai bun regim politic dintre toate cele posibile. Si sunt primul care va fi de acord cu aceasta afirmatie.
Doar ca democratia presupune participare. Iar crestinii sunt, din pacate, prezente timide pe scena publica. Marele cler crestin (ca e catolic, ortodox, anglican, luteran sau baptist, diferentele sunt minime) prefera sa isi asume din oficiu o separare a bisericii de stat ce duce inevitabil la incapacitatea crestinismului de a-si prezenta valorile in spatiul public. Fie ca negociaza cu statul, fie ca nu o fac, crestinii ignora un aspect esential: democratia nu este totusi „despre stat“, ci este „despre popor“. Democratia se asigura, sau ar trebui sa o faca, ca statul, sau macar unele dintre institutiile sale, reprezinta vointa, idealurile si sperantele intregii natiuni.
Iesind din jocul politic in virtutea acestei stranii separari de stat, Biserica nu face altceva decât sa contribuie la excluderea vocii crestine din spatiul public si sa ajute la consolidarea la putere a unor forte a si anticrestine (comunisti, marxisti, ateisti, „umanisti“, anarho-ecologisti) ce nu au scrupulele crestinilor de a se implica integral (cu tot cu propriile valori) in spatiul public.
Mitul progresului
Este poate cel mai periculos mit. El este mitul care inchide ochiul profetic al crestinismului, orientat spre un viitor postistoric, oferind in schimb increderea ca pe acest pamânt si in aceasta istorie lumea merge din bine in mai bine.
Prinsi de acest mit crestinii devin activi social. Doar ca de data aceasta activismul lor este „binecuvântat“ cu ambele mâini chiar de catre cei care altfel (adica in conditiile in care crestinii ar iesi in agora ca sa faca ce trebuie – sa depuna marturie despre Adevar) s-ar manifesta violent impotriva lor.
Stat vs. Biserica
Nu voi incheia acest text inainte de a spune care este punctul meu (crestin) de vedere. Sunt pentru democratie si imi este perfect egal daca forma de guvernamânt este republica sau monarhie atâta timp cât statul, cu toate institutiile sale, este impiedicat sa devina un sistem opresiv. Nu cred nici in dreptul si nici in capacitatea statului de a putea decide in chestiuni de morala sau de viata privata.
Mai cred ca biserica trebuie sa fie separata de Stat, dar ea va ramâne tot timpul constienta  de faptul ca aceasta separare este temporara. Biserica trebuie sa aiba constiinta superioritatii sale fata de stat, dar si a responsabilitatii sale fata de lucruri mult mai importante decât bunastarea cetatenilor. E vorba desigur despre mântuirea si sfintirea credinciosilor.
Ca atare, cred ca biserica este datoare sa incurajeze prezenta publica a discursului crestin si ca mai are drept de ingerinta (potestas indirecta in temporalibus – cum i-ar fi spus un Bellarmin sau Suarez) in treburile statului, de fiecare data când statul, mai ales in probleme de etica, pericliteaza valorile si drepturile fundamentale date omului de catre Creator.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper