Clarobscur de Paris

Un articol de Maria Ellis

Oare oamenii mai au timp si inclinatie sa isi urmareasca, timp de ani lungi, visele si fanteziile? Inca nu demult aveai nevoie de destul de multa vreme pentru a-ti vedea un vis implinit. Mai ales daca era vorba de unul mare. Asta te lasa insa sa te gândesti la el, sa te bucuri oricând iti aparea in imaginatie si sa te sperii poate ca n-o sa se implineasca niciodata, adaugând in el nu doar bucuria si lumina implinirii, dar si intunericul dezamagirii si al fricilor. Fiert astfel in constienta unui om, un vis de soiul acesta creste si se dezvolta, devenind vizibil si pentru altii, lasându-si amprenta pe omul cu pricina. „A… vrea sa construiasca o casa…“ sau „A… vrea sa vada toata lumea…“. Îi vezi de departe si, daca ii urmaresti cu atentie, stii si ce vise au.

E fain sa urmaresti oamenii care au un vis. Si daca nu il implinesc, iti place sa-i privesti. Sunt interesanti. Pentru mine insa fascinatia sta in frumusetea si bogatia cu care dorintele de felul acesta transforma un om de-a lungul timpului, viata interioara polarizata intre sperante entuziaste si dezamagire caustica. Exista insa locuri pe lumea asta care sunt la fel ca oamenii despre care vorbim: au vise, unele implinite, altele pierdute si, in cele mai placute cazuri, pulseaza in continuu de miriade de vise in devenire. Unul dintre ele este pentru mine Parisul care traieste si in secolul vitezei si in lentoarea Evului Mediu, elegant si in egala masura desantat, turistic si teribil de autohton, fals si primitor, entuziast si plictisit, frumos si urât si un milion de alte polaritati care dau nastere la tot atâtea vise care sunt vazute, dupa inclinatia si placerea privitorului, cu reticenta sau entuziasm. La alegere. Probabil ca din cauza asta imi place atât de mult. In plus, am asteptat douazeci de ani sa il vad. Iar uneori, atunci când iti amesteci visele si dezamagirile cu un loc (ca si cu un om), se intâmpla sa te indragostesti.
Turnul Eiffel si
dulceata de ceapa

Bogdan si Liana vin sa ma ia de la aeroport cu limuzina – un Volkswagen Golf vechi de pe tavanul caruia Bogdan a scos buretele si tapiteria caci se udasera si miroseau a mucegai. Toarce frumos insa, e Diesel, si, prin urmare, economica si, din când in când, o sursa buna de placere pentru proprietar care ii schimba diverse piese si care umbla, imi zice, de ceva timp cu placutele de frâna noi in portbagaj.

– Si de ce nu le schimbi? il intreb impacientata, caci le aud pe cele vechi cum scârtâie. Pe el il amuza insa si râde fericit, cu lipsa de grija a omului care intelege cum functioneaza un mecanism ce mie mi se  pare destul de complicat.

E deja intuneric atunci când o pornim pe autostrada spre Paris si nu apuc sa vad mare lucru, decât lumini si reclame de magazine universale, mall-uri enorme si firme diverse. Ajungem in suburbie dupa aproape o ora de goana cu o suta treizeci de kilometri pe ora si, trezita brusc din somnolenta data de drumul lung, de oboseala si de noapte, il vad luminat stralucitor si ridicându-se elegant, indraznet si echilibrat deasupra orasului. Ma uit fara gânduri la el si ma mir ca nu simt nimic din exuberanta pe care ma asteptam sa o simt, ci doar o caldura linistita si un sentiment foarte mare de familiaritate, de parca as fi fost acolo de când lumea.

– Acum inteleg de ce ti se pare banal sa treci pe aici in fiecare zi, ii spun lui Bogdan, amintindu-mi de ce-mi spune uneori când ma suna sa ma salute, venind spre casa seara in masina, trecând pe lânga Turn, palatul Louvre, râul Senna si alte locuri celebre.

– De ce, imi raspunde râzând, te simti ca si cum te-ai intoarce de la birou?

Continui sa ma zgâiesc pe geam la orasul si vechi si nou, luminos si intunecat, oras al contrastelor care stau cumva intr-un fel echilibrat, aproape de neinteles, lânga sufletul meu.

Prietenii mei ma intreaba daca vreau un tur rapid de oras, sau mai bine zis de centru. Nu-l refuz, asa ca ajungem in curând chiar la poalele Turnului, mergând pe aleile nepavate ale parcului ce duce pâna la el (aveam sa aflu ca multe parcuri din Paris nu au asfalt pe jos, ci alei de pamânt, namolos sau prafuit, dupa cum e anotimpul). Ne apropiem si ne iau cu asalt indieni si arabi care ne imbie in trei limbi sa cumparam brelocuri. Bogdan ii injura pe sub mustata, stil balcanic si cu sete si-mi zice sa-mi pazesc buzunarele. N-o fi frumos, dar are un soi de farmec.

E frig tare. Sunt sub zero grade. Ne ingheata urechile si ne lacrimeaza ochii, iar aerul are gust de turturi de gheata. La poalele turnului, la mijloc intre cele patru brate, ma gândesc din nou ca imi place. Imi dau seama de ce abia mai târziu, in masina din nou, ca e in egala masura masculin si feminin, cu structura lui solida de fier, dar si dantelaria care il sustine, indrazneala bratului ridicat inspre cer, dar si delicatetea cu care cele patru picioare se unesc intr-unul singur. O fi unul dintre cele mai vizitate locuri din lume, o fi plin de turisti, o fi intrat poate in kitch, dar mie imi place. Si-nca mult.

Incheiem seara linistiti, cu o masa buna pregatita de Liana. Manânc pentru prima data unt frantuzesc, 80% grasime, care mi se pune pe artere si pe suflet, cu foie gras, fiert in cognac desigur, de gâsca desigur, din aceea ingrasata pâna la explozie, cu confie d’oignon (dulceata de ceapa) iar Bogdan imi promite amuzat, vazându-mi entuziasmul, ca ma va trimite inapoi cu câte un pachet sau borcan din fiecare, sa am de pofta.
Vaux-le-Vicomte
La cincizeci si cinci de kilometri in sud-est-ul Parisului se afla castelul si mosia Vaux-le-Vicomte. Au fost cumparate in 1641 de Nicolas Fouquet, un tânar magistrat de douazeci si sase de ani, membru al Parlamentului si patron generos al artelor, descendent dintr-o familie de parlamentari bogati si intreprinzatori.

In 1657, capatând postul de ministru al finantelor la curtea lui Louis XIV, a adunat pentru prima data in istoria Frantei, intr-un proiect comun, trei artisti mari ce au construit cel mai important monument al secolului: arhitectul Le Vau, peisagistul Le Nôtre si pictorul/decoratorul Le Brun, insarcinându-i cu renovarea mosiei si a gradinilor, pe masura ambitiilor sale. A cumparat si a demolat trei sate pentru a face loc noului castel si gradinilor sale. Se spune ca ar fi folosit optsprezece mii de muncitori pentru constructiile care au costat saisprezece milioane de livre (aproximativ treizeci de milioane de dolari – moneda curenta).

Personalitatea cultivata si sofisticata a lui Nicolas Fouquet se simte in fiecare piatra a castelului, in fiecare fir si frunza ale gradinii si in fiecare strop de apa. A atras repede atentia oamenilor de litere si arte. Madame de Sévigné, ce nu devenise inca faimoasa pentru scrisorile pe care i le scria fiicei sale, ii era prietena. Aici a gasit Jean de la Fontaine un mentor si un sprijin care i-a incurajat talentul cu mult inainte sa scrie faimoasele „Fabule“.

Inaugurarea castelului avea sa ii aduca insa proprietarului o schimbare fulgeratoare a destinului. Intentiile sale de a-l flata si de a-l impresiona pe rege cu sofisticarea si bogatia serbarilor si a frumusetilor sale au stârnit invidia suveranului, inca dinainte ca acesta sa puna piciorul pe mosie. Nici nu o vazuse dar auzise cât este de frumoasa, asa cum nu mai vazuse nimeni pâna atunci. Regele a plecat urechea catre bârfele inveninate ale unui aspirant la postul de ministru al finantelor: Jean-Baptiste Colbert, ce sustinea ca banii pentru constructia magnifica ar fi provenit din delapidarea de fonduri de stat.

Intr-o frumoasa zi de vara, in 1661, Nicolas Fouquet si sotia lui au deschis usile mosiei Vaux-le-Vicomte in prezenta regelui ce venise insotit de regina-mama si numerosi curtieri. Oaspetii au mers pe urmele Altetei Sale in gradinile maiestuoase si s-au minunat de lacuri si fântâni, terase si flori, grote si cascade si privelistea neinchipuita. Dupa plimbare a fost servita masa, apoi s-au grabit cu totii sa se intoarca la marginea padurii pentru a vedea o comedie-balet scrisa si jucata de Molière. La lasarea cortinei a inceput un spectacol maiestuos de artificii, reflectat in oglinda lacului. Era o petrecere unica inca, ce avea insa sa fie precedenta unei noi ere de petreceri regale.

Nicolas Fouquet a fost incântat si doar regele, regina mama si Colbert stiau ca era, de fapt, pe marginea prapastiei. Era de neimaginat pentru Ludovic al XIV-lea sa fie martorul unor asemenea aplauze pentru reusitele altcuiva, sa viziteze un castel mai luxos decât oricare dintr-ale lui si sa fie inconjurat de gradini cum nici nu stia ca exista. Daca n-ar fi intervenit regina mama l-ar fi arestat chiar atunci pe Fouquet. A asteptat trei saptamâni, caci ii era teama sa faca ceva impotriva unui ministru intr-atât de puternic. L-a ademenit la Nantes, unde Fouquet a fost arestat de un capitan de muschetari pe nume D’Artagnan.

Procesul a durat aproape trei ani, iar ilegalitatile comise in timpul lui sunt inca subiectul discutiilor magistratilor francezi. Sub presiunea simpatiei populare regele a schimbat pedeapsa cu moartea in inchisoare pe viata. Fouquet a rezistat cu demnitate nouasprezece ani. Sotia i-a fost exilata, iar, dupa moartea lui, a venit si cea a fiului sau.

Dupa arest, regele a confiscat sau „cumparat“ 120 de tapiterii, statui si toti portocalii mosiei. Apoi a pus ca cei trei artisti ce construisera proprietatea sa-i proiecteze un alt castel cu alte gradini, care sa intreaca nu doar Vaux-le-Vicomte, dar orice alta mosie ce va fi poate construita. Asa s-a nascut domeniul de la Versailles.

Voltaire a insumat astfel faimoasa petrecere ce a marcat caderea lui Fouquet: „Pe 17 august, la sase seara Fouquet era Regele Frantei: la doua dimineata era nimeni.“ Iar daca va duceti astazi la Vaux-le-Vicomte veti vedea castelul si gradinile aproape la fel cum erau pe vremea lui Nicolas Fouquet. Il veti vedea chiar, intr-o celula reconstruita in pivnita castelului, intr-o forma stranie de holograma – un om sofisticat si, in egala masura, inocent, ca si domeniul sau.
Place des Vosges, Victor Hugo si Doamna cu unicornul
Place des Vosges sta la granita dintre arondismentul 3 si 4 si nu e o simpla piateta, ci un mod de a locui. A fost la vremea ei prima de acest fel si a devenit cu timpul prototipul cartierelor rezidentiale in orasele europene.

E batrâna, construita de Henri IV din 1605 si ingineresc de patrata: 140 m x 140 m. A fost inaugurata in 1612 pentru a sarbatori nunta Anei de Austria cu Louis XIII. Doua dintre laturi, mai inaltate decât celelalte, sunt denumite „Al reginei“ si „Al regelui“, desi nici o augusta fiinta n-a locuit vreodata in resedintele din caramida rosie impletite cu fâsii de piatra, arcuite peste arcadele sustinute de stâlpi patratosi. Aici s-a nascut Madame de Sévigné si au locuit, printre altii, Sully (ministru faimos al lui Henri IV), poetul Théophile Gautier, scriitorul Alphonse Daudet, cardinalul Richelieu, pictorul Georges Dufrénoy.

Si Victor Hugo. Casatorit de la douazeci de ani cu iubita copilariei, Adèle Foucher, autorul „Mizerabililor“ s-a mutat in 1832 la numarul 6, place des Vosges. Cuplul avea deja cei patru copii. Un an mai târziu Victor o cunoaste pe actrita Juliette Drouet, cu care traieste, fara sa-si abandoneze familia, o alta poveste de iubire ce va dura cincizeci de ani. Juliette se muta intr-un apartament vecin familiei Hugo, renunta la actorie si asteapta ca Victor sa o viziteze caci altfel refuza sa iasa din casa. Amanta nu va mai locui niciodata departe de ei si il va insoti pe scriitor in voiaje. Cele doua povesti de dragoste au durat trainic pâna la moarte: intâi Adèle, pe urma Victor si, doi ani mai târziu, Juliette.

Sunt atât de multe povesti in fiecare piatra, asezate unele peste altele si cimentate de mortarul timpului, ca simti cum se invârte pamântul. Simturile si perceptia sunt coplesite si in scurta vreme totul devine mat, insipid si inodor. Atunci apare insa Doamna cu unicornul, eleganta, delicata si puternica ce se prezinta – cum altfel – cu o noua poveste:

In 1841, scriitorul Prosper Mérimée (autorul nuvelei „Carmen“ dupa care a fost scris libretul operei cu acelasi nume de Bizet), descopera in castelul Boussac din centrul Frantei, locuit la vremea aceea de prefectul regiunii, o serie de sase tapiserii flamande din lâna si matase, dupa modele desenate la Paris in secolul XV. Toate cele sase tablouri largi si impozante (aproximativ 3,5 m x 3,5m) prezinta acelasi personaj: o frumoasa doamna imbracata in hainele nobilelor Evului Mediu, incadrata la stânga de un leu si la dreapta de un unicorn, pe un fundal constant de un rosu burgund ars. In cinci dintre tablouri scenei i se adauga diverse detalii simbolice unui simt: in cea a vazului doamna se priveste intr-o oglinda in care se reflecta si unicornul; in cea a auzului cânta la harpa; in scena mirosului sta sub o cununa de flori; in a pipaitului atinge unicornul; in scena gustului serveste dulciuri dintr-o farfurie in timp ce o maimuta, la picioarele sale, manânca o bomboana. Cel de al saselea tablou, mai lat decât celelalte, se numeste „À mon seul désir“ („Unicei mele dorinte“): doamna isi desface de la gât somptuosul colier pe care il poarta in toate celelalte tablouri si il aseaza intr-un cufar. Unii spun ca ar fi vorba de dragoste. Altii de renuntare.

Scriitoarea George Sand, indragostita de ele, a fost in parte responsabila pentru aducerea tapiseriilor la Paris. Frumoasa doamna in trecere prin timp si lumea pamânteana isi continua si acum calatoria la muzeul Cluny, caruia i se mai spune si Muzeul Evului Mediu. Se afla peste drum de un colt al Sorbonei, intr-o fosta locuinta a staretilor de Cluny, veche din 1334, intunecata si sumbra, ca aproape intreg Evul Mediu. Pe marginea fântânii din curte sunt patru gargui fiorosi, ca niste stafii impietrite in timp ce inca vor sa apere apa si viata de spiritele rele. Doamna cu unicornul, in culorile sale diafane, pe fundalul rosu burgund ornamentat cu fir de aur, e bine pazita. In schimb e generoasa, dând vizitatorilor si tuturor celor care o iubesc o pauza, o secunda de liniste, o lipsa plina a simturilor, o simplitate complicata a perceptiei si o reimprospatare. Cu asemenea aparatori ai vietii devine astfel posibil pentru oameni sa adune intr-o viata, intr-un oras, intr-o tara sau intr-un continent atâtea contraste, atâtea detalii, atâtea senzatii si atâtea povesti care-si gasesc cu timpul o ordine a lor, lasând totusi mult spatiu pentru altele.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper