Cel mai cunoscut critic literar din toate timpurile

Un articol de Alex. Stefanescu

George Pruteanu a fost simpatizat de mii de oameni. De mii de mii de oameni. Iar simpatia si-a câstigat-o, în mod surprinzator, facând educatie, nu instigând la libertinaj, ca atâtia intelectuali dornici de succes.
A educa înseamna a institui restrictii, iar aceasta nu poate sa placa. Daca urâm pâna si ceasul desteptator, când ne trezeste dimineata cu târâitul lui strident (desi noi si nu altcineva l-am programat sa sune), cum o sa-l iubim pe un educator, care mereu ne avertizeaza, cu vocea croncanitoare a corbului lui Poe, ca nu avem voie sa facem ceea ce dorim?

Si totusi George Pruteanu a reusit sa-i captiveze pe semenii sai si sa-i seduca impunându-le interdictii: sa nu foloseasca neglijent limba româna, sa nu asculte muzica de prost-gust, sa nu mizeze în viata pe bunurile materiale etc. etc.
Emisiunea sa TV „Doar o vorba sa-ti mai spun“‚ difuzata succesiv de Tele 7 ABC, Pro TV si TVR 1 (de aceasta sub titlul usor modificat „Doar o vorba sat-i mai spun“)‚ a depasit o mie de episoade, a obtinut de doua ori premiul APTR, ca si alte premii, a atras milioane de telespectatori si i-a adus realizatorului o imensa notorietate (convertibila în capital politic, ceea ce i-a si determinat pe politicieni sa manevreze pentru scoaterea ei din program).
George Pruteanu (15 decembrie 1947 – 27 martie 2008) a fost un spirit enciclopedic, un renascentist ratacit într-o perioada confuza din istoria României. S-a afirmat, întâi,  la Iasi, publicând articole de critica literara în revistele „Cronica“ (1972-1975) si „Convorbiri literare“ (1976-1980, 1984-1986), apoi, la Bucuresti, a devenit cunoscut ca realizator de emisiuni TV, profesor universitar si om politic. Stia sa demonteze si sa monteze la loc un automobil, folosea cu virtuozitate computerul, facea fotografii mai bune decât multi fotografi profesionisti. Si-a construit pe Internet un site (scris de el sait, în conformitate cu principiile sale de aparator al limbii române) care functioneaza si azi, încântându-i pe toti vizitatorii. Acest site este un spectacol non-stop de inteligenta si farmec, un Disneyland al placerilor intelectuale. Textele sunt însotite de desene animate, de muzica, de fotografii si filme, toate aparând sau disparând ca prin farmec, la comanda celui care îl acceseaza.
Exista un eroism naiv în acest demers, un donquijotism pe care lumea de azi, prozaica, l-a sanctionat. Trecerea lui George Pruteanu de la un partid la altul (PNTCD, PSD, PRM) a fost interpretata de adversari, dar si de unii intelectuali dezinteresati, de buna conditie, ca o dovada de versatilitate. În realitate, judecând retrospectiv, ne dam seama ca George Pruteanu suferea de un fel de cecitate în raport cu viata politica. Nu o lua în serios. Nu avea rabdare sa-i înteleaga culisele. Daca ar fi fost dupa el, ar fi ramas toata viata un independent. El urmarea sa promoveze anumite idei despre limba, despre educatie, vorbind la microfonul oricaruia dintre partide.
Cel care a tradus în limba româna, admirabil, „Infernul“ lui Dante, descifrând italiana din Evul Mediu, si a utilizat calculatorul ca un Ariel al Windows-ului, cel care putea sa explice pe întelesul oricui probleme complicate de limba si sa desfaca manelele în note muzicale ca sa le dovedeasca stereotipia inepta nu a avut iscusinta necesara pentru jocul politic. De-a lungul întregii lui cariere politice, George Pruteanu a pierdut, a pierdut, a pierdut. Si daca n-a dat cu totul faliment, a fost numai pentru ca avea de unde sa piarda.
În caz ca ni s-ar cere sa-l caracterizam în doar câteva cuvinte, am putea recurge la urmatoarea formula: un profesionist al curiozitatii intelectuale si un geniu pedagogic. Mobilitatea sa spirituala, capacitatea inepuizabila de a-i învata pe altii (recurgând la toate mijloacele posibile, inclusiv la o mimica si o gesticulatie de clovn), încrederea nedezmintita în valorile culturii l-au entuziasmat pâna si pe încruntatul Gabriel Liiceanu:
„Succesul d-lui Pruteanu se explica tocmai prin gravitatea care se ascunde la prima vedere. (…) Lucrurile grave pot fi spuse pe multe tonuri, nu neaparat patetic, pot fi rostite alb, dezinvolt sau chiar cu zîmbetul pe buze. (…) Ei bine, dl Pruteanu se aseaza aici, în locurile acestea în care îsi au obîrsia actele fundamentale ale vietii: «vorbitul, gînditul, iubitul» (…) Exista un «amestec-Pruteanu», unul de inteligenta, iubire si umor. (…) Dl Pruteanu stie ca zeii nu vor reveni printre noi decît atunci cînd oamenii acestui popor vor reînvata actele fundamentale ale vietii: vorbitul, gînditul, iubitul.
Dl Pruteanu (…) îi face sa creada din nou în cuvinte, în adevar si în sentimente. Si o face cuviincios, fara gravitate pedagogica tîmpa…“
Viata lui George Pruteanu poate fi considerata o parabola si anume una despre rasplata rezervata celor care se ocupa cu iluminarea contemporanilor. Rasplata este zero. Trebuie sa-ti administrezi bine talentul, sa-ti ridici tu singur un monument, constând într-o opera vizibila, ca sa fii sigur ca ti se va recunoaste vreo contributie. Daca risipesti cu generozitate ceea ce stii si ceea ce creezi, daca participi, cheltuind din propria ta fiinta, la îmbunatatirea vietii tuturor, vei fi repede uitat. Si poate chiar considerat un ratat, asa cum a spus Alina Mungiu ca îl considera pe George Pruteanu, imediat dupa moartea lui:
„A murit zilele acestea un vechi prieten de-al meu, George Pruteanu. Corul fals si galagios de la moartea lui tinde sa ascunda faptul ca aceasta celebritate care a murit saptamâna trecuta era un ratat, adica un om exceptional de înzestrat care nu a reusit sa-si valorifice darurile. Ma simt datoare sa scriu despre George, nu pentru el (tacerea ar fi cel mai bun omagiu care s-ar putea aduce memoriei lui), ci pentru toti oamenii sub 35 de ani care au doar o idee vaga cine a fost el si nici o idee cine ar fi putut fi. Necrologul lui scris de amatori se citeste asadar ca o lista de falsuri, pentru ca George nu era de fapt profesor universitar (nu avea nici o acreditare reala), nici ziarist (în toata viata lui nu scrisese o piesa jurnalistica autentica), nici comentator (refacea pe site-ul lui un fel de Românie Mare mai slaba) si cert nu lingvist (nu a publicat în viata lui o lucrare academica adevarata în acest domeniu) si de fapt ar fi putut fi mult mai mult decât toate astea laolalta“.
Nu este vorba doar de impietatea de a-l numi pe un om a doua zi dupa ce a murit un ratat, ci de opacitatea autoarei, de incapacitatea ei de a valorifica inteligent si nuantat ceea ce a realizat un intelectual. Alina Mungiu nu vede decât ceea ce au stabilit altii înaintea ei ca poate fi luat în considerare. Ca o functionara a culturii, ea constata ca opera lui George Pruteanu nu este înregistrata si stampilata si, drept urmare, o respinge.
Aceasta opera însa exista, difuz (asa cum apa cu care udam gradina se regaseste nu într-un bazin, ci în verdele proaspat al plantelor). Daca limba româna va fi în cele din urma salvata, aceasta se datoreaza si lui George Pruteanu, desi contributia lui nu este cuantificata si, probabil, nici cuantificabila. Este o chestiune de sensibilitate si de bunavointa sa recunoastem meritele altora, fara sa fim constrânsi de anumite criterii formale sa o facem.
George Pruteanu a publicat sub forma de carti a zecea parte din ce ar fi putut sa publice. Iata bibliografia operei sale:
„Pactul cu diavolul (Sase zile cu Petru Dumitriu)“, Editura Universal Dalsi – Editura Albatros, Bucuresti, 1995;
„Cronica unei mari dezamagiri“ (Politica între „DA“ si „NEM“) – O istorie mediatica, Editura Institutul European, Iasi, 2000;
„Partidul si partida“ (Atitudini politice), Editura Universal Dalsi, Bucuresti, 2000;
„Feldeinta calinesciana“, Editura Fundatiei „Andrei Saguna“, Constanta, 2001;
„Elemente esentiale de tehnica mediatica“, Editura Fundatiei „Andrei Saguna, Constanta, 2001.
Copertele acestor volume sunt realizate de autorul însusi, prin prelucrarea unor imagini pe computer.
Este greu sa citesti o carte de George Pruteanu fara sa-ti vina în minte înfatisarea autorului. Fruntea înalta, prelungita de un început de calvitie, fata îngusta si uscativa, ochelarii asimilati parca definitiv de fizionomie evoca o viata petrecuta printre carti. În acelasi timp, însa, mobilitatea figurii te face sa te gândesti la o vocatie actoriceasca, demonstrata, de altfel, de emisiunea TV „Doar o vorba sa-ti mai spun“, originala combinatie de pedagogie si clovnerie, inventata de George Pruteanu din dorinta de a-i reînvata pe români limba româna.
Austeritatea omului studios si dorinta de spectacol a omului de lume coexistau în personalitatea lui George Pruteanu. Si se regasesc, tot asociate, si în cartile lui, care se remarca deopotriva prin valoare documentara si spirit ludic, prin rigoare si ingeniozitate.
Volumul „Pactul cu diavolul“ ar putea fi subintitulat „un portret al lui Petru Dumitriu realizat prin convorbiri“. George Pruteanu reuseste, în 1993, sa-i smulga scriitorului român stabilit la Metz, în Franta, chiar si marturisiri pe care acesta nu ar fi vrut, poate, sa le faca. În afara de faptul ca îl determina sa se dezvaluie, îi face si un portret propriu-zis, în maniera balzaciana:
„Am sunat si mi-a iesit în întîmpinare o doamna subtire, înalta, cu parul scurt («baieteste»), de culoarea aluminiului, într-un pardesiu gri si pantaloni de catifea raiata, cu un aer blînd, sprinten si juvenil, desi nu e foarte tînara (în jur de 50 de ani). Este doamna Françoise Mohr, profesoara de filosofie, cu care Petru Dumitriu îsi împarte viata, într-o conjugala prietenie, fara sa fie casatoriti oficial. Apartamentul îi apartine, prezenta scriitorului nu i-a adus (aproape) nici o schimbare, el nu are acolo decît foarte putine lucruri proprii (o masina de scris, un tablou), astfel încît straduinta mea de a descifra, în amenajarea si detaliile locuintei, ceva din personalitatea lui Petru Dumitriu, a fost – întrucîtva – dezamagita. Am zis «întrucîtva», deoarece, în fond, chiar aceasta situatie e o tusa a portretului omului Petru Dumitriu.
Am intrat într-o încapere plina de lumina, cu patru ferestre dînd spre rîu (dar si spre masinile si motocicletele care huruie, uneori viforos, pe chei), împartita, de un mic perete, în doua sectoare; în primul se aflau o mica biblioteca si o masa rotunda, de sufragerie, pe care erau asezate ordonat manuscrise, o masina de scris electrica si, alaturi, Biblia. În cealalta parte, unde am fost poftit sa iau loc, erau trei fotolii joase, moi, plusate, o masa de lucru (ca «birou») din lemn vechi, simplu,  lustruit si patinat, ca si rafturile de carti din spate, si un sifonier în acelasi stil rustic-sever. Pe pereti, un tablou si o icoana a Fecioarei Maria.
Dupa cîteva clipe, a aparut si Petru Dumitriu. Înalt, putin adus de spate, dar vioi,  în ciuda gravitatii triste a chipului, cu parul carunt înca des, nitel ondulat într-un fel de breton, cu ceva de senator roman obosit, era îmbracat cu un pulover bej «en coeur» peste o camasa alba, fara cravata, pantaloni de culoarea oului de rata si ghete maro-roscat de piele moale. (De altfel, vestimentatia amfitrionului meu va vadi, în fiecare zi, o discreta cochetarie).“
Este remarcabila valoarea literara a acestei relatari, care reprezinta un mod indirect de a face critica literara.
Cu binecunoscuta sa inventivitate, George Pruteanu l-a portretizat (în „Feldeinta calinesciana“) si pe G. Calinescu, privind atent câteva fotografii:
„Iata-l, într-una din savuroasele sale postúri, vorbind unei sali arhipline. Parul sur, navalnic, i se revarsa peste frunte. Chipul e încordat într-o grimasa de sagalnicie perfida, pe care aratatorul stîngii, comic ridicat, o subliniaza. Calinescu e prins de ceea ce spune, ochii îi rîd, e într-o verva draceasca.
Iata-l transfigurat, într-un moment de suprema uitare de sine. Coama rebela îi margineste chipul ca o aureola, ochii sunt închisi, sugerînd, împreuna cu buzele strînse, un extaz dureros. Pe fata supta si palida, sprîncenele late, dense, negre ca trase în carbune, vin mefistofelic.
Iata-l într-o clipa de liniste, acasa, lasat într-un fotoliu, ca alter-ego-ul sau, Ioanide. E o fotografie tîrzie, mina e obosita, ochii cata fix înainte cu aspra seriozitate, buzele sunt îndaratnic împreunate. E chipul celui care, cîteva luni mai tîrziu, va spune, într-o camera de sanatoriu: «Nu mai e nimic de facut». Parul e rasfirat, tepos, firele scurte stau razvratite. În ansamblu, profilul e grec, fruntea continuîndu-se aproape fara concavitate în linia nasului puternic, acvilin. Din tinerete avea acest profil elen (lui I.Valerian, în 1925, îi parea «un grec din antica Elada»); acelasi, în alta parte, îi gaseste un «chip de efeb». De acest profil (relativ) grecesc a fost toata viata mîndru («Eu sunt grec!») si îl expunea cu oarecare ostentatie obiectivelor fotografice.“
Nu trebuie sa uitam ca George Pruteanu a fost la origine critic literar si poate ca, în esenta, critic literar a ramas pâna la sfârsitul vietii.
Adevarata critica literara este o opera pedagogica. Si Titu Maiorescu, si E. Lovinescu, si G. Calinescu au facut educatie estetica publicului din vremea lor. George Pruteanu se înscrie, deci, într-o traditie, chiar daca s-a folosit (si) de mijloace electronice pentru difuzarea operei lui. El a facut o critica literara nu numai a textelor literare, ci si a limbajului nostru de fiecare zi, a discursurilor politice, a traducerilor, a reclamelor s.a.m.d.
George Pruteanu avea drept atuuri încrederea luminoasa în ratiune si în perfectibilitatea umana (morala lui aminteste pe aceea a personajelor lui Jules Verne), independenta de opinie (dusa uneori pâna la exasperarea interlocutorilor), umorul. A fost, deci, în sensul larg al cuvântului, un critic literar. Mai exact – cel mai cunoscut critic literar român din toate timpurile. Si aceasta, gratie televiziunii si Internetului, pe care le-a transformat din adversari (prezumptivi) ai literaturii în aliati ai ei.

7 comentarii pentru “Cel mai cunoscut critic literar din toate timpurile”

  1. martie 1, 2010 la 9:47 am

    Un articol degeaba.

  2. martie 2, 2010 la 4:11 pm

    Trist şi ironic : un articol excelent despre G. Pruteanu, scris într-o limbă pe care EL o detesta, numind-o ,,limbă inexistentă,, – LIMBA ROMÂNĂ FĂRĂ SEMNE DIACRITICE. Mare păcat. Dacă nici în CULTURA atunci unde ???

  3. martie 3, 2010 la 1:04 pm

    Pt. Rosu: De acord la chestia cu diacriticele. Problema e ca mai trebuie sa asteptam 0 mie de ani ca vorbitorii de romana sa inventeze calculatorul si sa scrie protocoalele de baza intr-un limbaj cu semne diacritice. Pana atunci putem folosi calculatoarele inventate de englezi care merg bine numai atunci cand nu incerci magarii la adresa limbii engleze: cum ar fi semnele diacritice…

  4. martie 3, 2010 la 4:41 pm

    […]

  5. martie 10, 2010 la 9:32 pm

    Pt. Sorstanciu: 1. Invata intai sa folosesti corect diaciticele si apoi ai putea avea dreptul sa le aperi folosirea in textele in limba romana.
    2. Nu-ti permit sa ma insulti, motiv pentru care nu-ti aprob niciun cuvant din comentariu.
    3. Faptul ca tu te poti descurca fara sa-ti prinzi nasul intr-un document text nu te face competent in a face aprecieri generale despre functionarea calculatoarelor si a bazelor de date.
    Deci: Mi-ar face placere sa discut despre diacritice si internet dar pentru asta e nevoie a) de un limbaj decent; b) de cunostinte de baza despre domeniul in cauza. Astept sa-ti remediezi punctele a) si b) si putem continua polemica.

  6. iulie 30, 2010 la 3:55 am

    Nu-i nevoie de nici o continuare a „polemicii”. Mi-am atins scopul de a-ţi demonstra că eşti complet pe dinafară în ce priveşte configurarea unei tastaturi în sistemul de operare, lucru care ia doar 5 minute. Faptul că apelezi la minciuni şi la cenzură nu face decît să te cufunde în ridicol.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper