Agassi. O autobiografie (1)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Publicarea la noua noiembrie anul trecut a autobiografiei lui Andre Agassi, „Open“, a declansat un scandal monstruos in lumea tenisului. Ecourile generate de aceasta carte n-au intârziat sa-si faca aparitia si in România. Mai ales prin unele afirmatii ale fostului mare campion american. Si, din pacate, ca de obicei in presa noastra sportiva si mondena, denaturarile, scoaterea din context si superficialitatea au precumpanit. Este realmente trist ca un volum extrem de interesant, bine scris si doldora de informatii inedite, a fost „citit“ la noi doar din perspectiva scandalului, ignorându-se toate elementele de omenie si biografie care compun destinul oricarui ins doritor sa se marturiseasca.
De aceea, dar si pentru ca „Open“ merita cu mult mai mult decât a primit in România, voi consacra in saptaminile ce urmeaza un serial dedicat acestei autobiografii, exemplare nu doar pentru universul sportului alb, ci si pentru ideea de autobiografie in general. Si pentru a dovedi ca nu este un gest gratuit din partea mea, voi spune, in treacat, ca textul este scris intr-o maniera entuziasmanta de Agassi, care a revizuit mai multe versiuni succesive alaturi de un laureat al Premiului Pulitzer, pe numele sau JR Moehringer, caruia campionul i s-a adresat pentru a primi o supervizare competenta. (Lucid, tenismanul a staruit ca numele scriitorul profesionsit sa apara pe coperta, dar acesta a refuzat). Deci, pâna si din acest punct de vedere, formal, stilistic si retoric, „Open“ este o carte bine asezata. Cât priveste continutul… dar sa nu anticipez.
Intâi de toate e nevoie sa corijez doua malentendu-uri. Este vorba despre doua reactii total neadecvate pe care fostul nostru mare campion a gasit cu cale sa le aiba fata cu volumul scris de Andre Agassi. Ca lui Nastase i s-a intins o cursa de catre presa de scandal, sportiva si mondena deopotriva? Da, asa este, dar Iliuta nu mai e un copil, un novice in materie de manipulare mediatica si macar din respect pentru un coleg de competitie si celebritate ar fi putut sa reflecteze mai mult inainte sa se dezlantuie public, pornind evident de la niste premise distorsionate. Sau, mai simplu si intrucâtva mai firesc, ar fi trebuit doar sa citeasca aceasta carte inainte sa se hazardeze in a se pronunta asupra ei – sau asupra pasajelor din volum referitoare la sine. Dar aceasta este o boala româneasca straveche – sa critici inainte sa stii despre ce este vorba cu adevarat. De maladia aceasta sufera si numerosi critici literari profesionisti din Mioritia, ceea ce nu este insa deloc o scuza pentru Nasty.
Primo. Lui Nastase i s-a adus la cunostinta de catre gazetari bastinasi neseriosi cum ca Agassi ar fi scris despre el ca ar fi un „român mare si prost“. Ceea ce este perfect adevarat, doar ca o asemenea formula, lipsita de predicat, este scoasa radical si jenant din context. Ma bucur, pe de alta parte, ca in România tocmai jurnalul „Libertatea“, altfel tabloid avid de tot feluri de scandaluri, a lamurit afacerea, prin apelul la profesorul Alex Bradut Ulmanu, un om de bun simt si mai ales bine informat, care, citind cartea americanului, a postat pe blogul personal evocarea intregii imprejurari ce a generat toata dramoleta mioritica. Va ofer in rândurile urmatoare traducerea pasajului integral in care Andre Agassi se refera in acel chip la Nastase al nostru:
„Turneul Alan King sde la Las Vegas, n.m.t atrage multe vedete si tatal meu incearca sa convinga pe majoritatea acestora sa schimbe câteva mingi cu mine sAndre are la acea vreme opt ani, n.m.t. Unii tenismani se lasa mai putin rugati ca altii. Borg se poarta de parca ar fi incântat sa joace cu mine. Connors da de inteles ca n-ar avea chef, dar nu poate sa refuze pentru ca tata este racordorul lui oficial. Ilie Nastase incearca sa se fofileze, dar tatal meu se poarta de parca ar fi surd. Câstigator la Wimbledon si Roland Garros, numarul unu mondial, Nastase are altceva mai bun de facut, dar descopera in curând ca este practic imposibil sa-l refuze pe taica-meu. Omul este de neoprit.
In timp ce schimbam niste mingi, Nastase si cu mine, Wendy sprietena micului Andre, si ea in vârsta de opt anisori, n.m.t se uita la noi, de undeva din apropierea fileului. Eu sunt nervos si Nastase se plictiseste vizibil, pâna in clipa in care o observa pe Wendy.
– Ia uite, spune el. E micuta ta prietena, Snoopy sBagaciosulet? Fata asta simpatica chiar sa fie amica ta?
Ma opresc. Il fixez pe Nastase. Vreau sa-i trag una peste nas acestui român mare si prost, chiar daca are saizeci de centimetri si cincizeci de kilograme mai mult ca mine. E deja destul de neplacut ca-mi zice Snoopy, dar in plus isi permite sa vorbeasca de Wendy intr-un fel atât de impertinent! In jurul terenului s-au strâns spectatori, pe putin doua sute de oameni. Nastase incepe sa glumeasca cu cei din multime, nu inceteaza sa-mi spuna Snoopy si sa ma tachineze pe seama lui Wendy. Si eu, care credeam ca doar tata este de neoprit. Cea mai marunta dorinta a mea din acea clipa este sa gasesc curajul ca sa-i spun: «Domnule Nastase, ma plictisiti, va rog sa incetati». Dar singurul lucru de care ma simt in stare e sa lovesc mereu mai tare. Loveste mai puternic! Apoi Nastase face o noua remarca jignitoare la adresa lui Wendy si simt ca explodez, ca nu mai pot sa rabd. Arunc racheta si o sterg de pe teren. La naiba cu tine, Nastase!“ (editia franceza, Plon, Paris, 2009, pp. 68-69).
Lucrurile mi se par clare si n-ar mai fi nimic de spus – daca am trai intr-o tara normala, cu o presa normala. Nu e cazul, asa ca adaug: formula „român mare si prost“ are o integrala acoperire denotativa. Adica: la propriu, Nastase, in 1973, pe când era lider ATP, avea cu saizeci de centrimetri si cu cincizeci de kilograme mai mult decât copilul Agassi, care-l vedea astfel mai inalt si mai greu decât pe sine insusi. Nastase… român era, asa ca de unde deschiderea injurioasa la care au batut apropoul gazetarii mioritici? Iar cuvântul stupid, in engleza americana, inseamna si prost, dar si prost-crescut, lipsit de masura si de buna-cuviinta, neadecvat, exagerat, deplasat… ceea ce Nastase chiar era in acel moment. In fond, nu Andre, ci Mike il terorizase pe campionul nostru sa primeasca challenge-ul antrenamentului, asa ca maturul Ilie ar fi putut (ca Borg, de pilda, care nu avea decât vreo 17 ani pe-atunci) sa nu calce cu cizmele peste sensibilitatea unui pusti de doar opt ani. Nastase nu are nici o scuza, cu-atât mai mult cu cât descoperise ca Wendy ii este prietena micului Andre.
In plus, aceasta imagine a lui Nasty, consemnata in „Open“, este imaginea cu care Agassi, cel in vârsta de opt ani, a ramas peste timp. Nu Agassi adultul, ci copilul din Las Vegas este cel care gândeste in acei termeni in carte, copil evocat la rându-i in rândurile autobiografice. Mai mult, lui Iliuta i se face un compliment involuntar, bazat pe o confuzie de palmares, semn ca Andre Agassi il vedea pe Nastase chiar mai valoros decât a fost in realitate: românului i se atribuie titlurile de la Roland Garros si Wimbledon, dar de fapt Nastase câstigase doar la French Open (1973) si la US Open (1972), jucând, ce-i drept, finala la Wimbledon in 1972, pe care a pierdut-o la Stan Smith. Daca tinem seama de faptul ca autorul Agassi ii multumeste expres lui Eric Mercado, de la Editura Knopf, cel care a verificat miile de date ale cartii pentru ca acestea sa corespunda realitatii, nefacând rabat de la exactitate (lucru pe care-l pot confirma, in calitate de cititor atent al textului!), intelegem atunci usor atitudinea pozitiva, plina de respect, nutrita de american in fata campionului român – dar si imensa dezamagire traita de copilul Agassi fata cu infantilismul jignitor al adultului Ilie Nastase.
Pentru conformitate, iata si o mostra de asa-zis jurnalism profesionist de sport in tara numita România, in anul de gratie 2009 (sursa: „Prosport“, 09.11.2009, autor Andru Nenciu): „Pentru a lectura «Open», care va fi lansata azi (09.11.2009), trebuie sa platesti in Marea Britanie 20 de lire sterline. Dar cartea face toti banii, având in vedere faptul ca yankeul potenteaza dueluri surprinzatoare (existente sau inexistente), realizând parca un mic Open. Cu personaje gen Boris Becker, Jimmy Connors sau chiar cu legendarul Ilie Nastase. Conform „The Guardian“, primul lider ATP e caracterizat in jumatate de rând: „Big, stupid Romanian“! Andre a servit, „Nasty“ e la primire…
Buna ziua, domnule Nastase, ce mai faceti? V-am sunat in legatura cu… (ne intrerupe). Stiu de ce m-ai sunat, sunt la Paris acum, n-am citit declaratia, dar m-a tot sunat lumea. Prostii, dom’le, vrea sa-si vânda si el cartea…
Totusi, „stupid“ nu suna cam rau?
(prompt) Eu n-am vazut cartea, dar poate ca s-a referit la faptul ca faceam prostii pe teren, cine stie? Nu inseamna neaparat ca m-a facut prost. Oricum, eu, prost!? Poate nebun… da! Vorbeam si cu Tiriac si se mira si el de ce a putut Agassi sa spuna…
Si cum a reactionat domnul Tiriac?
Nuuu, vorbeam si noi, ca intotdeauna si zicea si el ca «ma, am fost nebuni, dar nu prosti!». Aaa, si am auzit ca se mai ia si de Jimmy Connors…
Da, il face badaran. Dar poate l-ati suparat cu ceva de-a lungul vremii…
(râde) El era mic, nici vorba, eu eram prieten cu taica-sau, atât, ar trebui sa fie suparat doar pe el, ca a luat droguri, pe nimeni altcineva. A pompat atâta in el, incât a pacalit tenisul si se apuca acum sa faca dezvaluiri! Mai bine i s-ar lua trofeele, ca n-a avut caracter tipul. Iti dai seama ce simte Pete Sampras acum, dupa atâtia ani, sa stie ca in perioada aceea se duela cu un adversar ca Agassi, si ceilalti cu care a jucat… „.
Secundo. Cu precadere, una dintre afirmatiile consemnate in „Open“ a socat pe numerosi iubitori ai tenisului: cea referitoare la ura pe care Andre Agassi o nutrea la adresa sportului alb. Multi nu au inteles ce vrea sa spuna Andre, la fel de multi l-au considerat ipocrit, mincinos sau farsor, preocupat exclusiv de vânzarea cartii sau de vreo razbunare secreta. Unul dintre acesti revoltati, Ilie Nastase, a spus pentru jurnalul „Gândul“: „El ar trebui sa regrete multe, nu numai ca s-a dopat si, daca tot nu i-a placut tenisul, de ce nu depune toate titlurile câstigate? Oricum, pentru mine e clar. Agassi a furat tenisul“ (09.11.2009).
Sa meditam putin la contextul in care yankeul face o asemenea marturisire. Voi da citatul din autobiografie, primul pasaj in care tenismanul din Las Vegas isi dezvaluie adevaratele sentimente fata de sportul in care a devenit celebru: „…Urasc tenisul, il urasc din toata inima si totusi continui sa joc, continui sa lovesc mingile intreaga dimineata, apoi si dupa-amiaza, si fac asta pentru ca nu am de ales. Oricare ar fi dorinta mea sa ma opresc, eu merg inainte. Ma implor pe mine insumi sa incetez, dar continui sa joc, si aceasta prapastie, aceasta contradictie intre ceea ce nazuiesc si ceea ce fac in realitate este chiar esenta existentei pe care o traiesc“ (ed. fr., p. 41).
La acea data, Andre Agassi are sapte ani. La finalul carierei sale de aproape trei decenii, dupa victoria in cinci seturi din turul al doilea de la US Open, 2006, ultimul turneu la care a participat, la treizeci si sase de ani, Agassi, doborât de oboseala si de durerea la spate, spune: „Oamenii ma intreaba adeseori cu ce seamana viata unui jucator de tenis, dar nu izbutesc niciodata sa le explic. Cred ca urmatorul cuvânt exprima cel mai bine adevarul. Mai mult decât orice altceva, in cazul existentei unui jucator profesionist de tenis este vorba de un vârtej epuizant, patimas, oribil si minunat. Acesta exercita o usoara forta centrifuga, pe care ma chinuiesc sa o infrunt de aproape treizeci de ani. Acum, asezat pe spate pe un pat din vestiar, in incinta stadionului Arthur Ashe de la Flushing Meadows, tinându-l de mâna pe adversarul pe care tocmai l-am invins scipriotul Marcos Baghdatis, n.m.t, in vreme ce asteptam amândoi pe cineva ca sa ne vina in ajutor, fac singurul lucru de care ma mai simt in stare: incetez sa mai lupt. Inchid ochii si observ“ (op. cit, p. 40).
Cred ca cele doua momente sunt indeaproape inrudite. Agassi a facut intreaga lui viata ceea ce a urât sa faca: sa joace tenis. Impins de la spate de un tata frustrat si ratat, care fantaza sa traiasca prin delegatie gloria la care el nu avusese acces, micul Andre a avut parte de o copilarie deosebit de nefericita. Ca si Tami, sora mai mare, ca si Philly, fratele inainte nascut, Andre a intruchipat la rându-i speranta lui Mike Agassi ca va avea un copil campion mondial la tenis, plin de bani si adulat de public. Dezamagit rând pe rând de copiii mai mari, parintele a descoperit la mezin un talent si o predestinare care l-au motivat sa-i transforme acestuia copilaria intr-un adevarat infern. In loc sa se joace, sa stea pe lânga maica-sa sau sa manânce ceva placut, Andre petrecea ore intregi pe terenul din curtea casei lor, vecina cu desertul Las Vegas.
Locul de amplasare a resedintei familiei Agassi a fost ales in functie de spatiul pe care tatal avea sa construiasca un teren de tenis. Dupa nenumarate vizionari, tatal s-a hotarât. El singur facuse planurile terenului. Mai mult, Mike a inventat o masina de aruncat mingile, pe care micul Andre o botezase „Dragonul“. Pustiului de cinci ani i se parea ca monstrul nu se va opri niciodata din aruncat mingi pe care el sa le fugareasca si sa le loveasca cu racheta. Daca se revolta, era batut, pedepsit si amenintat. Iar cine l-a cunoscut pe Agassi senior stie cât de cumplit era acesta la mânie
Odata, pe când sofa avându-l alaturi pe Andre, tatal a intrat in conflict cu alt conducator auto. El s-a aplecat, a scos din torpedou un revolver, l-a fluturat pe la nasul copilului, amenintându-l pe celalalt sofer, aflat in dreapta masinii lor. Andre a inghetat de groaza. Altadata, tot pe sosea, certându-se in trafic cu un sofer de tir, Mike a blocat calea acestuia si l-a provocat sa coboare pe carosabil. L-a batut mar, lasându-l pe bietul om lungit pe caldarâm, apoi s-a suit la volan si a demarat in tromba, in vreme ce micutul Andre privea inlemnit cum sângele tipului se amesteca cu apa ploii ce incepuse sa cada. Cândva, dupa ce se clasase pe locul patru la un turneu de juniori mici, primind un premiu de consolare pentru „fair-play“, Andre a spus tatalui ca nu-si dorea o asemenea cupa. Mike a luat trofeul, l-a aruncat pe jos, in plina strada, l-a izbit cu picioarele, culegând apoi resturile si azvârlindu-le in masina. Asta era Mike Agassi, cel care visa ca Andre sa fie numarul unu mondial. Cum sa infrunti un astfel de padre padrone?
Iar drama lui Agassi jr. a constat in faptul ca stia sa joace desavârsit tenis, ca avea talent cu carul, ca era incapatânat si ca ura sa piarda. Insa este clar, pentru orice minte cât de cât lucida, ca el nu putea sa iubeasca acea activitate care l-a vaduvit de copilarie si care i-a amarât tineretea. Din pacate pentru Andre, tenisul ramânea singurul lucru pe care stia sa-l faca bine. Era singurul lui job din care putea sa scoata bani. O gramada. De aceea a persistat in cariera pe care nu si-o dorise niciodata. Dar sa afirmi, ca Ilie Nastase, ca daca nu i-a placut tenisul, si in plus s-a si dopat, sa faca bine sa inapoieze titlurile, medaliile si banii – asta nu se face! Pai daca Agassi, urând tenisul, a câstigat opt titluri de Mare Slem, iar Nasty, iubindu-l, doar doua, cine dintre ei doi este campionul, cel merituos, cel care nu a inselat tenisul? Ma tem ca americanul. Si de ce sa inapoieze cupele, ma rog? Nu erau acolo munca, durerea, zbaterea, vointa si geniul sau? Daca in ciuda lui insusi omul asta a facut atâta performanta, de ce sa se dezica de ea? Oare cum ar fi fost daca pustiul din Las Vegas ar fi iubit tenisul? Am mai fi vorbit oare astazi despre supra-recordurile lui Federer?
Din nefericire, si rusul Marat Safin gândeste in acelasi registru ca si Nastase, fireste, fara sa fi citit cartea americanului: „Se simte vinovat? Atunci sa inapoieze titlurile, banii si Grand Slam-urile câstigate. Daca tot doreste sa fie fair-play, ar trebui sa o faca pâna la capat. ATP are un cont in banca, asa ca ar putea sa le inapoieze banii, daca vrea“ (interviu din „l’Equipe“, noiembrie 2009). El intelege la fel de mult ca si Nasty mesajul formulat de campionul yankeu – adica deloc. Mai mult, ca si Iliuta, rusul nu are decât doua titluri de Mare Slem, ceea ce e destul de frustrant, pâna la urma, in comparatie cu Andre, care a câstigat de patru ori mai mult. Nu in ultimul rând, Safin este si el personaj in „Open“, unul antipatic, despre care Agassi spune ca ar fi un „adevarat pericol public“ – fapt nu foarte departe de adevar, daca e sa tinem seama de iesirile necontrolate si penibile ale talentatului jucator din Rusia, un ins complexat si violent. Si, in definitiv, nu de fair-play este vorba, nu de culpabilitatea exterioara, fata de ceilalti din circuit sau din lumea tenisului, ci de vinovatia launtrica, cea care nu te lasa sa dormi si sa traiesti bine. E destul de ciudat ca un compatriot al lui Dostoievski nu intelege abisul unei drame la care e condamnat un semen al sau. Caci e simplu: suferi atunci când sufletul iti este sfâsiat, atunci când devine prizonierul unei dileme. Este exact cazul lui Andre Agassi… Dar de unde atâta intelegere, când este vorba de Marat Safin?
Cât priveste dopajul lui Andre, aceasta este o alta poveste, pe care o voi dezvolta saptamâna viitoare. Cu mentiunea ca nu este vorba de dopaj sportiv, ci de trip privat, caci crystal meth-ul este o amfetamina care nu potenteaza cu nimic randamentul in arena, iar rezultatele lui Agassi din 1997 confirma matematic caracterul benign al drogului pentru jocul de tenis. Pe-atunci, Andre pierdea saptamâna de saptamâna, iesind rapid, inca din primul tur al turneelor la care participa…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper