„Greater Good“: Binefacerile bataii pe umar; Compasiunea – un dat biologic

Un articol de CATALIN STURZA

Egoismul e o trasatura mai puternica decât altruismul si raul din oameni e mai puternic decât binele – sunt prezumtii vechi de când lumea, carora multi dintre noi tindem sa le dam crezare. Cercetarile stiintifice recente demonstreaza, insa, conform lui Dacher Keltner, profesor de psihologie la University of California, ca sentimente precum compasiunea si marinimia au o baza biologica solida, fiind incriptate in zestrea genetica a fiintelor omenesti. Articolul lui Ketlner, aparut in revista americana „Greater Good“, poarta titlul „Instinctul compasiunii“.

Doua dintre experimentele descrise de Ketlner au ca subiecti mamele, respectiv persoanele care asista la acte de violenta. Mamele care privesc fotografii ale propriilor copii, arata un experiment realizat la University of Wisconsin, inregistreaza o activitate cerebrala deosebita in zonele creierului asociate cu emotiile pozitive. Persoanele care asista la acte de violenta asupra unor semeni, arata un alt experiment, realizat la Princeton University, inregistreaza si ele o activitate deosebita in anumite zone ale creierului. Ceea ce e interesant e ca zonele cerebrale stimulate in cele doua cazuri coincid. Aceleasi regiuni din creierul uman sunt responsabile atât pentru tandretea fata de propriii copii, cât si pentru reactia repulsiva fata de violenta.

Un al treilea experiment a dovedit, in sfârsit, ca a ne ajuta semenii declanseaza emotii pozitive in creierele noastre. Zonele cerebrale activate de faptele caritabile sunt, se pare, aceleasi cu zonele activate atunci când oamenii primesc recompense sau când simt placere. „Aceasta e o descoperire destul de remarcabila“, scrie Kelner – „a-i ajuta pe altii provoaca aceeasi placere cu cea pe care o primim prin satisfacerea dorintelor noastre personale“. Asadar, e un fapt demonstrabil ca ceea ce numim compasiune nu e „doar o strafulgerare de emotie irationala“, ci e, de fapt, „un raspuns omenesc innascut, incrustat intre pliurile creierelor noastre“. Iar creierul nostru pare „cablat sa raspunda la suferinta altora – intr-adevar, ne face sa ne simtim bine atunci când putem usura acea suferinta“.

Exista si alte argumente pentru un suport biologic al compasiunii. Sistemul nervos vegetativ uman, arata Dacher Keltner, are, se pare, o reactie standard de raspuns pentru situatii in care altii au nevoie de ajutor, o pereche a reactiei fata de momentele in care noi insine suntem in fata pericolului. Când simtim compasiune, bataile inimii ni se incetinesc, pregatindu-ne „nu sa fugim sau sa lovim, ci sa ne apropiem si sa alinam“. Mai e si un hormon care ne umple sângele când simtim compasiune, sugerând ca aceasta s-ar autoperpetua: compasiunea produce o reactie chimica in corp ce ne motiveaza sa simtim chiar mai multa compasiune.

Abordarea lui Keltner este una darwiniana. Compasiunea, ca reactie vitala pentru supravietuirea omeneasca, trebuie sa se manifeste prin semnale non-verbale. Aceste semnale ii vor alina pe cei aflati in suferinta, „permitându-le oamenilor sa ii identifice pe indivizii inclinati spre bunatate, cu care vor sa stabileasca relatii de lunga durata“. La fel ca in cazul primatelor, una dintre modalitatile cele mai puternice de transmitere a unor emotii precum compasiunea este atingerea fizica, o bataie prieteneasca pe umar sau o mângâiere putând genera „caldura si placere“.

De la a simti compasiune pâna la a actiona, in sprijinul semenilor, este totusi o cale lunga, arata Dacher Keltner. Un alt experiment invocat in articol demonstreaza ca unul dintre motivele pentru care trecem la actiune este capacitatea noastra empatica, faptul ca ne putem pune in pielea celor aflati in suferinta. Aceasta abilitate, scrie Keltner, „nu este doar una dintre cele mai umane inzestrari ale noastre; este unul dintre cele mai importante aspecte ale capacitatii noastre de a face judecati morale si de a duce la indeplinire contractul social“.

In sfârsit, cum cultivam compasiunea in fiintele umane? Unele cercetari arata ca emotiile pozitive se mostenesc intr-o masura mai mica decât cele negative si ca structurile cerebrale asociate cu emotiile pozitive sunt „mai plastice – supuse schimbarii aduse de impulsurile din mediul inconjurator“. Parintii pot cultiva, asadar, in copiii lor compasiunea, sau dimpotriva. Educatia inductiva, prin care copiilor li se cere sa se gândeasca la consecintele propriilor fapte si la cum acestea i-au ranit pe altii, e mai eficienta decât educatia bazata pe forta, prin care copiilor li se spune ce  e rau si ce e bine, cu sprijinul, deseori, al pedepselor fizice. „Parintii care fac apel la inductie si la ratiune“, scrie Keltner, „au mai multe sanse sa creasca copii care sunt mai bine adaptati si mai predispusi sa-si ajute semenii“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper