Undeva, acasa

Un articol de RODICA GRIGORE

Malika Mokeddem, Femeia interzisa, traducere de Cristina Radu, Bucuresti, IBU Publishing, 2009.

Nascuta in 1949, la Kendasa, o mica localitate din Sahara, având, nu doar aparent, toate sansele (conditiile?…) sa ramâna acolo pentru totdeauna, alaturi de familia sa de nomazi, dar alegând sa nu se dea batuta si, dupa terminarea studiilor la Oran, sa plece in Franta pentru a urma o cariera medicala, dar si sa se apropie de literatura – si, cumva, in ciuda multor detractori, sa si reuseasca in acest domeniu („una dintre cele mai dure lumi pe care am cunoscut-o“, dupa cum a marturisit ea insasi) – scriitoarea de origine algeriana Malika Mokeddem a ramas legata, inca de la primele pagini publicate, de lumea din care a venit, incercând sa spuna cu glas tare multe din acele adevaruri pe care altii abia de indrazneau sa le sopteasca. Acest lucru este, poate, mai vizibil decât oriunde in romanul „Femeia interzisa“ („L’Interdite“), distins cu numeroase premii si ajuns, rapid, la o circulatie internationala remarcabila.
Practic, aceasta carte da impresia, celor care cunosc chiar si doar câteva detalii ale existentei autoarei, ca textul imbina la tot pasul datele biografice cu acelea ale istoriei recente a Algeriei pentru a aduce in prim plan o serie de realitati la care, cel putin uneori, pare mai convenabil nici macar sa nu te gândesti, mai ales daca traiesti in Algeria si esti, pe deasupra, si femeie. Insa situatia – atât a scriitoarei, cât si a protagonistei sale – este sensibil diferita. Caci Sultana, personajul central din „Femeia interzisa“ (la fel ca si Malika Mokeddem) este doar de origine algeriana, ajunsa de timpuriu in Franta pentru a studia medicina, devenita un bun nefrolog si revenita, intr-unul din punctele de rascruce ale vietii sale, in Algeria – si nu oriunde, ci tocmai in satucul Aïn Nekhla, localitatea sa natala. Problema esentiala a cartii exact aici este de gasit, la fel si marea tema a tuturor scrierilor Malikai Mokeddem: situarea fiintei umane in lume, modul in care omul reuseste sa faca acest lucru dupa o dezradacinare si, nu in ultimul rând, felul in care cel plecat si revenit, apoi, este privit de cei ramasi acasa. Un „acasa“ care, dintr-o data, pentru un dezradacinat devine pur si simplu „undeva“, situatie cu atât mai dureroasa cu cât, cel putin pentru Sultana, „undeva este atât apartamentul din Montpellier, cât si casuta modesta unde va sta in timpul sederii sale la Aïn Nekhla. Practic, atunci când „acasa“ devine, pentru ea, doar „undeva“, protagonista intelege ca e o straina oriunde s-ar afla, fiind privita, in Franta, in primul rând „ca o araboaica“, abia apoi ca medic, iar in Algeria doar ca o femeie demna de tot dispretul, din cauza ca a indraznit sa ignore toate regulile de comportament acceptate ca atare in lumea araba si care statuau drept unice roluri ale oricarei femei pe acelea de sotie (neaparat supusa) si de mama (dar absolut obligatoriu o mama de baieti). Aceasta fiind situatia si acestea fiind cerintele impuse, Sultana, beneficiind de sprijinul parintilor sai (atâta timp cât ei se afla inca in viata si pot fi lânga ea) si de o educatie care o depasea cu mult pe a celorlalte femei din zona, va putea merge la scoala. Iar dupa tragica disparitie a alor ei, va avea marea sansa de a fi ajutata de medicul satului sa invete in continuare, iar apoi sa plece din Algeria pentru a se stabili in Franta, ca medic. Revenirea ei este determinata de presimtirea mortii lui Yacine, singurul barbat pe care l-a iubit, dar pe care a ales sa-l paraseasca – si care ajunsese sa practice medicina tocmai la Aïn Nekhla, in incercarea de a ramâne aproape macar de amintirea femeii iubite. Astfel incât momentul sosirii Sultanei in sat este marcat de inmormântarea lui Yacine si de nenumarate amintiri care o vor face sa decida sa ramâna aici, cel putin pentru un timp, ca medic in locul lui Yacine – de data asta fiind rândul ei sa-l caute pe iubitul sau printre lucrurile din saracaciosul lui cabinet si, mai ales, in amintirile celor de acolo. Amintiri care, asa cum se intâmpla in cazul majoritatii oamenilor, nu coincid deloc, unii privindu-l ca pe un agitator, altii ca pe o posibila speranta de salvare, iar Dalila, fetita de o sensibilitate neobisnuita care obisnuieste sa fuga de acasa si sa se ascunda printre dunele de nisip, ca pe singurul prieten pe care l-a avut vreodata. Structura romanului este insa completata – si complicata – odata cu aparitia lui Vincent, profesor de matematica si beneficiar al unui transplant de rinichi, venit in Algeria si ajuns, intâmplator, exact la Aïn Nekhla, deoarece rinichiul care il ajuta acum sa traiasca normal apartinuse unei femei algeriene. Simtindu-se, deodata, inrudit cu aceasta lume pe care nu o cunoscuse pâna atunci decât din carti si din imaginile colorate si ademenitoare ale pliantelor publicitare, Vincent va ajunge sa inteleaga, foarte repede, ca in Alegria lucrurile nu sunt asa cum se vad de la o distanta apreciabila. Caci gaseste aici o tara plina de resentimente, de cutume ce trebuie respectate cu orice pret, de violenta si de prejudecati despre care, pâna in clipa aceea, doar citise. Atras de fascinanta Sultana, Vincent se va afla, fara sa-si fi propus vreodata acest lucru, in mijlocul tuturor resentimentelor indreptate de micuta comunitate impotriva femeii venite, parca, sa tulbure linistea familiilor din Aïn Nekhla prin insistenta ei cu privire la respectarea unor reguli elementare de igiena, prin incercarea de a impune respect celor din jur, prin simpla ei prezenta incomoda si nesupusa – si nedorind nicidecum sa se supuna vreunui ordin, fie el chiar si al periculosilor militanti integristi musulmani. Astfel ca cei doi, Sultana si Vincent, vor fi, o buna bucata de vreme, singuri impotriva tuturor, decisi, insa, sa gaseasca in tandretea care-i apropie, sansa unui nou inceput si, desigur, calea adevaratei descoperiri de sine. Dispretuind orice prejudecata ingusta, Sultana se incapatâneaza sa salveze vieti intr-un spatiu in care, uneori, viata pare a fi fost data doar pentru a fi calcata in picioare, iar crezând in relatia ei cu Vincent se va salva, finalmente pe sine.
Malika Mokeddem se individualizeaza, in acest fel, in contextul literaturii contemporane din Magreb, suficient de putin cunoscuta in Occident, mai cu seama prin capacitatea sa de a aduce in prim plan situatia femeii in lumea araba si de a pune in discutie resorturile in mare masura perimate ale unei societati patriarhale, dar de pe o alta pozitie decât un scriitor precum Rachid Mimouni, de exemplu; adica, aducând o viziune profund tragica si in mod fundamental sumbra cu privire la sansele reale ale unei astfel de lumi de a se vindeca vreodata pâna la capat, cel mai dureros fiind faptul ca ranile se resimt cel mai tare la nivelul celor dezradacinati si instrainati, astfel, definitiv, dar si la acela al celor ramasi acasa si sortiti sa taca si sa indure. Mai ales daca e vorba de femei – si mai ales daca aceste femei incearca sa depaseasca cercul strâmt al conditionarilor la care le supune dura si inflexibila societate araba. In plus, ramâne excelenta conturarea temei exilului, fara stridente, fara exagerari, caci Malika Mokeddem se dovedeste a fi convinsa, asemenea lui Edward Said, ca dezradacinarea este una dintre cele mai teribile experiente ale fiintei umane si ca, de la epoca in care exilarea unui Ovidiu, de exemplu, avea aerul unei pedepse care singulariza individul de exceptie, s-a ajuns, in secolul XX, la exilul vazut ca o cruda calamitate, rezultat al unor forte fundamental exterioare, cum ar fi razboaiele, violenta domestica sau sociala, agresiunile si umilintele de tot felul. In fond, Sultana, protagonista din „Femeia interzisa“, descopera ce inseamna „acasa“ abia dupa ce pleaca in Franta, tragedia fiind ca, odata cu aceasta descoperire, intelege deopotriva ca acasa in Algeria, nu se va mai putea intoarce niciodata in adevaratul sens al cuvântului. Fara sa mizeze, asemenea altor autori arabi marcati de experienta despartirii de pamântul natal, pe jocul complicat – si, nu o data, excesiv de literaturizat – al raportului dintre conceptiile patriarhale si cele ale lumii occidentale, Malika Mokeddem reuseste sa fie cu adevarat convingatoare mai ales atunci când o lasa pe Sultana sa actioneze parca exclusiv din proprie vointa, sa se revolte in fata realitatilor nedrepte sau a jignirilor care-i sunt adresate (nu o data tocmai de cei carora le salveaza viata!), ori sa viseze la anii copilariei, asumându-si, abia acum, dupa decenii, trecutul propriu, pe cel al comunitatii in mijlocul careia se nascuse si pe acela al tarii de origine. Doar in acest fel se dovedeste ea in stare sa se impace cu sine si cu lumea,  sa gaseasca curajul de a lua viata de la capat si sa inteleaga ca, si daca acasa inseamna doar undeva, acest undeva poate deveni, la un moment dat, cu adevarat acasa.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper