Unde incepe cerul

Un articol de CARMEN FIRAN

„Unde te duci?“ „In Patagonia!“  „Unde ai fost?“ „La Macchu Picchu“. Astea par doar raspunsuri neserioase. Exista locuri a caror sonoritate e atât de extravaganta, incât nu crezi ca pot exista cu adevarat. Si totusi. Am fost in Patagonia si tocmai m-am intors din Macchu Picchu.

Daca Patagonia incepe unde se termina pamântul, Macchu Picchu pare sa se termine unde incepe cerul. Calatoriile in locuri extreme ca acestea au imprevizibilul unor expeditii in timp, care de multe ori iti contrazic imaginatia stimulata de literatura turistica ori de vreo fotografie spectaculoasa de revista.
Peru este neasteptat. Tentatia de a vedea Macchu Picchu pe viu este multiplicata de realitatea unui intreg spatiu geografic care iese din topografie, a unei societati pentru care nu gasesti cu usurinta masura potrivita. Straturi de civilizatie se suprapun aici si convietuiesc intr-o sincronicitate care sfideaza si timpul si formele agresive ale globalizarii. In Peru te poti pierde prin faldurile terasate ale Anzilor ori printre insulele plutitoare ale celui mai mare lac navigabil din lume, Titikaka,  aflat la 4300 de metri inaltime, poti trai simplu in case mici de lut, ori lua urma unui shaman in jungla Amazonului. Totul e altfel decât ai crezut ca este, dar surpriza intoarcerii in vremuri pierdute ori mai bine-zis conservate are naturaletea unui pahar cu ceai de coca pe care il bei pe nerasuflate cât sa-ti reglezi gravitatia la mare altitudine.
La Chincero, primul sat la peste 3000 de metri in care ajungem, abia ne tinem pe picioare. Facem economie de gesturi, ne simtim inima in stomac si pulsul in urechi, pasim incet ca niste astronauti scuturati pe pamânt si neobisnuiti cu mersul pe jos. Durerile de cap si senzatia de imponderabilitate se diminueaza daca mesteci frunze de coca, ni se spune. In holul hotelurilor ne asteapta termosuri mari cu ceai si farfurii cu frunze. Noi stiam doar ca din ele se extrage cocaina, asa ca la inceput sorbim amuzati din fructul oprit, suntem prudenti, studiindu-ne reactiile. Doar ca nu simtim nimic. Am putea avea doar insomnii, ni se mai spune, dar suntem prea obositi pentru asta.
Am baut pâna la urma litri de ceai de coca si am devenit dependenti de frumusetea misterioasa a Anzilor, de unduirile Vaii Sacre intre piscuri inzapezite, ruine incase ridicate halucinant la mii de metri in stânca, de lemnul alb al eucaliptilor si de respiratia intuita a pumelor argintii, de privirea blânda a bastinasilor cu pielea arsa de soare. Cum mi se intâmpla adesea in mai toate colturile lumii, gasesc ca si peruanii seamana cumva cu strabunicii mei. Poate ca toti au in comun acel ceva simplu, sunt „oameni vechi“, te uiti la ei in ochi si e suficient sa comunici si sa intelegi. Totul e acolo, in expresia clara si nedisimulata a privirii, in esenta vietii nealterate de niciun artificiu.
Altfel privit, Peru e un sat mare ascuns de Anzi, protejat de paduri tropicale ori de intinderi desertice, inchis in pietrele slefuite de incasi ori in umbra ritualurior de sacrificiu preincase. O tara bogata cu oameni saraci, paradox cunoscut bine si in trecutul unor tari ale Europei de Est. Locuitorii ei sunt insa resemnati si multumiti. Acum e bine, ne spun, fostul presedinte Fujimori a pus capat terorismului si de câtiva ani e stabilitate in Peru, infloreste turismul, apar si primii investitori…Fujimori a ajuns in cele din urma in inchisoare, dar majoritatea il regreta, dupa cum la multi transpare nostalgia dupa legile imperiului incas din a carui glorie scurta continua sa-si traga energia de a supravietui in conditii austere si in ziua de azi.
Orasele mari, ca Lima sau Cuzco, par santiere abandonate la jumatate, in praf. Pentru o cladire terminata taxele sunt atât de mari incât oamenii prefera sa faca doar un etaj ori sa ridice câteva ziduri, lasând restul in paragina. Cum venitul mediu lunar este in jur de 300 de dolari, bancile nu au garantia recuperarii imprumuturilor si cer dobânzi de peste 25 la suta. Asezarile mici sau mari sunt mai toate dominate de casele de adobe ale saracilor ridicate pe dealurile din jur, iar in centru, Piata de Arme, un parc inconjurat de catedrala de piatra, palate si cladiri cu balcoane frumoase de lemn. Si peste tot, o curatenie socanta. Seara târziu strazile arata ca si cum nimeni nu ar fi trecut vreodata pe acolo. Dincolo de piata centrala, incepe supravietuirea. Iar in Peru oamenii stiu sa supravietuiasca discret.
In Urubamba, un mic orasel de munte, de unde vom pleca a doua zi spre Macchu Picchu, la ora prânzului ies sute de elevi de liceu in uniforme si se duc in rânduri linistite si ordonate spre casa. Ceva ce in America sau in Europa nu mai poti vedea demult. Un alt refugiu, in educatie, familiar si noua in anii comunismului. Dar pentru mine pandantul acestei tari, in Asia, e India. O Indie translatata in America de Sud, doar ca inexplicabil de curata, cu bastinasi care intâmplator se numesc tot indieni, nu costelivi, infasurati in cearceafuri albe, ci mici si indesati, imbracati in tesaturi colorate. Dar si unii si altii impacati cu soarta si rosturile, obisnuiti sa traiasca din putin, rabdatori si senini in fata unei realitati care,  pentru un strain arata apasatoare sau lipsita de speranta. Si unii si altii par stapânii absoluti ai naturii, ai pamântului si animalelor, detinatori de mistere si conectati la o dimensiune spirituala pentru care lumea vestica si-a pierdut senzorii. Si India si Peru recicleaza civilizatii succesive mai puternice decât prezentul lor.
In fine, dimineata la patru luam trenul spre Macchu Picchu, gândindu-ne cu invidie la cei care fac Inka trail câteva zile pe jos traversând muntii. Ajungem pe o ploaie torentiala si intârziem intrarea in complexul arheologic asteptând ca cerul sa se ridice la locul lui si aburii grosi care invaluie muntii sa se sparga. Suntem rasplatiti. Ne vom simti chiar rasfatati de unul dintre zeii care vegheza inca de sus. Când apare soarele, imaginea pe care o stiam din fotografii explodeaza pe viu, coplesind cea mai indrazneata imaginatie. Incepem sa urcam spre acea cetate imperiala misterioasa, coborând. Suntem deja obisnuiti cu stranietatile. Cu cât muntele e mai greu de cucerit, cu atât cerul pare mai accesibil. Probabil nu ne-am mira daca ar cobori sub noi. Am calca pe el usori, asemeni incasilor care isi rostogoleau pietrele dintr-un versant al muntelui in altul. Sau poate zburau?, se aude o voce de lânga mine. Ori propria mea voce eliberata de urgenta gravitatiei.
La Macchu Picchu, cu cât esti mai sus, cu atât ai senzatia ca te-ai scufundat mai adânc in maruntaiele pamântului. Valuri de munti de un verde intens ocupa de jur imprejur cerul, ajuns aproape un element de decor in tabloul impunator al muntilor uriasi ridicati la poarta junglei Amazonului. Pare un experiment hipnotic al naturii. Ne intindem pe stânci la soare si avem senzatia ca putem arunca in cer cu pietre. Si s-ar auzi poate un clipocit, ca si cum ai tulbura suprafata apelor care au inghitit Atlantisul. Acolo totul devine posibil, supranaturalul trece in normalitate.
Calatorim ziua urmatoare la Puno si peisajul se schimba dramatic. Din Valea Sacra a incasilor, cu terase de piatra ridicate pâna in vârful muntilor, cu pume si condori, cu saline si paduri de eucalipt pe malurile râului Urubamba care se varsa in Amazon, urcam pe platoul Anzilor, prin imperii preincase, spre inaltimi desertice batute de vânturi puternice, unde pasc turme de lame si alpaca. Navigam pe lacul Titikaka printre barci mici de trestie spre insulele plutitoare facute de bastinasi din totora – un fel de bambus de apa. Locuintele lacustre de pe insulele Uros te intorc in alta era. Nativi desculti, dar imbracati in costume folclorice bogate tesute de ei, ne intâmpina veseli si curiosi ca pe niste extraterestri carora trebuie sa le arati totul de la inceput. Si totul inseamna o bucata mica plutitoare de totora pe care traiesc sase sau opt familii in case de stuf cât sa incapa un pat, rupti de lume si fara nicio dorinta de a ajunge la ea. Un divort in stil Uros e simplu: membrii familiei unuia dintre parteneri vin in barcile lor de trestie dotati cu un fierastrau mare, taie insula in jumatate si imping bucatile despartite cât mai departe pe lac.
Zburam inapoi la Lima pentru a lua avionul spre casa si altitudinea se calmeaza. Oscilam intre Muzeul Inchizitiei si Muzeul Aurului, dar alegem pâna la urma Casa Literaturii, unde biblioteca poarta numele lui Mario Vargas Llosa, fostul candidat la presedintia tarii si etern nominalizat la Nobel, un scriitor  ca „pestele in apa“ in povestiri despre un spatiu deopotriva fabulos si zguduit de istorie. Asistam la schimbarea garzii in fata Palatului Regal, spectacol cu fast pe arii din „Carmen“ si „Barbierul din Sevilla“, intram in biserici catolice decorate opulent cu altare aurite si sfinti bine imbracati in brocarturi, facem inconjurul Pietei de Arme, cu cladirile ei impozante amestecând stiluri arhitectonice diferite, coloniale ori maure, si ne petrecem seara in cartierul boem Barranco privind de la terasa unui restaurant crucea luminoasa ridicata pe o colina deasupra oceanului. Dar nici oceanul nu poate absolvi orasul de praf si cenusiu.
Când am ajuns acasa lucrurile erau asa cum le lasasem. In Senat legea sistemului medical ramasese impotmolita tot la problema avorturilor, iar in România tocmai isi anuntau victoria in alegeri doi presedinti deodata. Insulele Uros alunecau tot mai departe pe lac si cerul se inchidea la loc deasupra Anzilor, protejându-si misterul.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper