Povesti cu framericaine cuisine

Un articol de Cornelia Maria Savu

Pentru cunoscatori dar si pentru pofticiosi, snobi si neofiti (de ieri si de azi), bucataria frantuzeasca e splendoarea splendorilor in materie de gastronomie. Adica e haute cuisine (pandantul lui haute couture), cu secrete culinare bine pazite, ale caror miraculoase intrupari se supun, de secole, unei singure meniri, aceea de a incânta papilele gustative, ochiul si mirosul.

Pare ca maestrii (gastronomi) ai Dulcii Frante sunt mostenitorii directi ai acelor arhimagirus-i care, in Roma imperiala (mai ales in vremea lui Claudius si a lui Nero), desavârseau minuni, adevarate rasfaturi  bucataresti, cu garum (un consistent sos de peste), care, turnat peste diverse feluri de mâncare, ii facea pe rafinatii timpului sa nu mai stie ce inghit. Garum cu cimbrisor si menta pentru vânat, garum cu un pic de salvie si câteva seminte de fenel pentru placintele cu carne de porc, gorum amestecat in creme de laptuci cu ceapa (nu-i asa ca salivati chiar dupa ce v-ati ghiftuit in perioada sarbatorilor ce tocmai s-au incheiat ?) etc.
Buna mostenire, valorificata din plin, de la Vatel, bucatarul artist al lui Ludovic al XIV-lea (un rol, in film, pe masura lui Gerard Depardieu), la Caravelle, celebrul restaurant frantuzesc (de-adevaratelea!) din Washington D.C, sa nu dau decât doua exemple. Si oricât de patrunsi de importanta, varietatea si deliciile bucatariilor nationale ar fi unii, tot nu se pot stapâni sa nu fure din priviri, sa nu se dedulceasca, macar o data, la splendoarea splendorilor gastronomiei. Pentru ca a mânca frantuzeste a devenit, de vreme buna, un mod de existenta (nu pentru putina lume), un paragraf de istorie a mentalitatilor (fie ca e scris sau doar trait). Si, fireste, un capitol de turism cultural (fie ca se recunoaste asta, fie ca nu).
Turism cultural la vestigii (culinare) originale, dar si la cele metisate. De pilda, in Cartierul Francez din New Orleans, si el plin de miresme si promitând superlative gastronomice, cassoulet-ul a devenit (metisat cajun) jambalaya (delicioasa si ea, dar altfel). O iluzie, ca atâtea altele, intr-o lume, pâna la urma, de copii ale unor atât de putine lucruri adevarate si a si mai putine adevaruri.
Dar sa n-o mai lungesc.
Prima poveste promisa a inceput la Paris, la mijlocul anilor ’50. O sudista old guard, cam butucanoasa, cam impiedicata si un pic sufrageta (dar numai un pic, precum un vârf de cutit de zahar vanilat imprastiat peste prajiturelele cu piper…), s-a plictisit sa fie doar  sotia unui diplomat american care-si poarta tinuta capeline, gants blancs, robe de soie et perles pe malurile Senei.  Si cum ii place sa manânce bine, s-a gândit sa le invete pe femeile de peste Ocean care nu au servitori sa gateasca frantuzeste.
Toate bune si frumoase, numai ca Julia Child ar fi trebuit intâi sa se scoleasca ea insasi intr-o astfel de intreprindere. O adevarata proba intiatica, se va vedea mai târziu.
Acuma sa deschidem o paranteza si s-o plasam pe Julia Child in cadru. Adica, in lumea de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, mai putin exuberanta decât aceea de dupa primul (si ultimul, cum au sperat supravietuitorii, inselându-se amarnic). Putina comisie senatoriala McCarthy, care va pune intrebari incomode intelectualilor, artistilor, diplomatilor nu tocmai „pe linie“. O dezmeticire spre gustul de viata buna, spre rafinamentele batrânei Europe, spre mici frivolitati chiar, atâtea câte putea sa cuprinda conservatoarea epoca Eisenhower, Antecamera „Noii Frontiere“ a lui J.F.K., in care spiritul francez va triumfa la Casa Alba. In diplomatie, in amor si, nu de ici, de colea, in bucatarie. O Prima Doamna cu stil, Jacqueline Bouvier Kennedy, cu ascendenta frantuzeasca (desi, dupa o genealogie controversata, unii ar zice ca belgiana), care si-a facut studiile (si) la Sorbona, a câstigat un concurs de eseuri al celebrei „Vogue“ si a vrut sa fie imbracata „ca si când Jack ar fi presedintele Frantei“, ajutata de coproprietarii lui Caravelle, Robert Meyzen si Roger Fessaquet, a angajat la Casa Alba, un chef français, René Verdon, si un chef pâtissier, Ferdinand Laouvat. Atacata de presa pentru ca a apelcat la „straini“, Jackie ii va impune presedintelui sa urgenteze formalitatile naturalizarii celor doi.
Pâna la acest triumf nu mai era cale lunga de unde am lasat-o pe Julia Child. Care s-a scolit, a gatit, a scris o carte despre sosurile si ale taine ale lui haute cuisine, ba le-a tinut si lectii, la televizorul alb-negru (in realitate, gri-albastrui, cu vedere ca din/in acvariu pe ecranul oval), americancelor dornice sa gateasca frantuzeste nu fara profesor, ci fara servitori.
A doua poveste promisa se petrece cincizeci de ani mai târziu. O tânara functionara din Queens, Julie Powell, sastisita de rutina unei existente caldute, vrea sa devina scriitoare. Si are trasnita idee (asa parea la inceput) sa gateasca, in 365 de zile, toate cele 524 de retete ale doamnei Child. Care, la 90 de ani, vaduva demult, inca mai traia in 2005. Sa gateasca frantuzeste zilnic si sa-si relateze experientele inedite pe blog. Adica, sa scrie, am zice noi, ego proza.
Cu peripetii, va trece si ea de proba initiatica si va scrie cartea menita sa devina bestseller. Regizoarea Nora Ephron s-a gândit sa faca film din cele doua povesti cu framéricaine cuisine. Si-a adjudecat si calitatea de scenarista si le-a distribuit in duetul „Julia&Julie“ (cum se numeste productia 2009) pe Meryl Streep si pe Amy Adams. Reteta garantata.
Luându-si foarte in serios rolul (cum face intotdeauna), Meryl Streep, cu mers leganat de lungana, cu accent din Sud mixat pe  cântatele propozitii frantuzesti, devoratoare de bunatati din Orasul Lumina, unica eleva silitoare printre barbati hiperorgoliosi, invidiata ca autoare de carte de bucate cu vânzare rapida si ca vedeta de televiziune, e cuceritoare. Amy Adams, careia rolurile de tânara americana draguta a zilelor noastre, sincera, calda, increzatoare, mizând pe sprijinul partenerului de viata când se hotaraste sa intreprinda ceva iesit din obisnuitul de zi cu zi (o adevarata marota a femeilor de peste Ocean) e, cum s-ar zice, rupta din viata (si când reuseste, si când i se arde bourguignon-ul). Astfel ca regizoarea-scenarista n-a trebuit sa faca exces de zel pe platou. I-a iesit o drama biografica precum ciocolata amaruie, cu putin melo, doar cât trebuie, cu un reusit du-te-vino prezent-trecut, cu replici a caror naturalete cucereste, cu vedeta matura si actrita tânara care vrea sa-i calce pe urme. Un film agreabil.
Ah, sa nu uit! Mai e ceva de retinut in „Julia&Julie“. Se numeste dezosarea ratei si, la inceput, ti se pare ca asa ceva nu exista. Scena antologica aceea in care Julie, in bucatarie, cu rata in fata, cutitul in mâna si ochii pe caseta in care Julia explica si exemplifica operatiunea reuseste sa treaca hopul gastronomic. Si rata devine, in cele din urma, un fel de tort paralelipipedic, cu glazura-crusta ornata baroc, mirobolant, din care se taie felii si se savureaza pe indelete, cu gândul ca macar si pentru atât viata merita traita…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper