O scrisoare

Un articol de CONSTANTIN STOICIU

Nu primesc prea multe scrisori din România. Ce-i drept, nici eu nu scriu prea multe sau chiar deloc celor care nu mi-au mai raspuns de mult la semnele mele de viata. Ce-i drept, de asemenea, internetul le-a taiat multora cheful si placerea de a asterne câteva rânduri pe o foaie alba de hârtie, de a o strecura intr-un plic, de a pune un timbru, de a trece cu limba sau cu degetul umezit pentru a lipi plicul si de a intârzia câteva clipe la prima cutie postala intâlnita in cale. Gesturile simple, umane de altadata, de pâna mai de curând, sunt ingropate pe zi ce trece de ceea ce unii numesc când progres, când modernitate.
Am primit deci o scrisoare ca pe vremuri. Exasperata. In ciuda sarbatorilor sau poate de aceea, de la un capat la celalalt exasperata. Cunosc vocatia si voluptatea româneasca a plânsului pentru soarta ce loveste pe fiecare in parte si mult mai putin pe vecinul de etaj sau de strada. Un soi de neputinta si de disperare colectiva in fata istoriei, ce si cum se face, de douazeci de ani, in care singurele consolari par sa fie lamentarea si injuraturile fara frica in gura mare, rafturile pline ale magazinelor cu alimente de import, drogurile si pornografia. Cam putin pentru o revolutie, dar aparatorii vigilenti si profitori ai noii ordini stabilite sunt la datorie si evocarea ritualica si tendentioasa a mizeriilor socialismului tine loc azi de politie politica.
Cel care-mi scrie e un om la locul lui. Un slujbas fara pretentii, fara afiliere politica si oarecum inocent economic, fara relatii, fara averi de pe timpuri si fara mosteniri, un cetatean cumsecade si respectabil carat de valurile istoriei intr-o lume pe care ar vrea s-o inteleaga, dar nici nu-si face griji prea mari ca-i va ramâne pentru totdeauna straina, ca si cealalta, de altfel disparuta. Cu alte cuvinte, o natura relativ fericita care, din decenta, din mândrie, nu se plânge din orice, ci-i plânge mai degraba pe ceilalti.
Ce s-a intâmplat cu orasul meu, ce s-a intâmplat cu tara mea?, se intreaba si, din politete, din prietenie, ma intreaba. Cum de am ajuns aici? Noi unde am fost când jaful a inceput, când visele prostesti s-au transformat in cosmaruri si sperantele infantile in deznadejde? Cine ne-a luat mintile? Cum de am orbit si surzit cu totii? Cum de n-am inteles nimic nici macar dupa douazeci de ani? La ce sunt bune libertatea, democratia, capitalismul daca existenta noastra de zi cu zi, a oamenilor obisnuiti, a celor multi sta la cheremul câtorva pungasi imbuibati ce-au luat in stapânire tara si istoria ei? Chiar trebuie sa acceptam, sa ne supunem infricosati ca si altadata acestei istorii insidioase, lasa, infama? Chiar trebuie sa disparem ca popor pentru a nu mai fi decât o adunatura de indivizi ce-si umfla burta si se copuleaza in nestire? In mijlocul atâtor ruine economice, politice, culturale, morale, cum Dumnezeu mai reusim sa stam in picioare, sa continuam sa traim, sa continuam sa mai credem ca macar o farâma de lumina, de cinste, de curatenie si de demnitate mai exista si pentru noi, cei multi, in aceasta lume a noastra cupida, ticalosita, amorala, haotica? Ne mai ramâne oare altceva de facut decât sa ne plângem de mila, sa ne strigam exasperarea, scârba si neputinta si nici macar intre noi sa nu ne mai auzim?
Si-mi povesteste despre haitele murdare, galagioase si agresive ce bântuie de câtva timp prin oras ca niste mutanti, ca niste corcituri intre gorile si oameni. Despre noroiul si baltile intinse pe trotuare si pe strazi dupa ultima ninsoare. Despre o calatorie cu tramvaiul invaluit intr-o duhoare insuportabila. Despre un batrân invalid ce-si plimba caruciorul de cersetor de la o scara la alta a blocului si despre zâmbetul lui recunoscator când se alege cu ceva maruntis. Despre chefurile la munte ale protipendadei politice recazute la putere. Despre ultimele alegeri furate ca si in urma cu cinci ani si bucuria natânga si violenta a clantailor de serviciu ce-si vad obedienta si linguseala rasplatite. Despre scumpirile, concedierile, afacerile dubioase ce se anunta. Despre frica de a ramâne fara slujba. Si din nou, dar cu bucurie, despre o zi in care zapada a cazut blânda, pufoasa, cu fulgi enormi ca niste diamante ce i-au amintit anii copilariei si ai tineretii.
Inteleg ca a ajuns la capatul rabdarilor. Daca as fi stiut ce sa-i raspund, i-as fi raspuns in aceeasi zi in care am primit scrisoarea, dar n-am stiut si nu stiu.l

(4 ianuarie 2010)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper