Nenorocirile altora

Un articol de CONSTANTIN STOICIU

Haïti e o tara prea indepartata si prea putin cunoscuta pentru ca imaginile spectacolului macabru ale cutremurului care a devastat-o sa nu-si gaseasca decât un ecou minor in România. Imi amintesc de altfel ca pe vremea razboiului din Iugoslavia, dincolo de protestele si enervarile indreptatite ale câtorva comentatori, vecinii români aveau aerul ca razboiul se desfasoara pe alta planeta si singurele preocupari ale celor de la frontiera erau contemplarea bombardierelor americane ce-si luau avânt deasupra României si contrabanda cu benzina.

Am publicat de-a lungul a douazeci si cinci de ani in revista „Humanitas“ si la editura Humanitas multi scriitori haitieni care traiesc la Montréal si nu de putine ori am fost luat drept haïtian. Dar cum mi s-a intâmplat sa fiu luat si drept evreu si mult mai adesea, din cauza numelui latin al revistei si al editurii, un slujitor al bisericii catolice care se ascunde, am aflat multe si despre unii si despre altii si in general despre toti cei de natii diferite pe care i-am publicat. Am aflat poate si despre mine câte ceva, dar asta este o alta poveste.
Ayiti, in limba locuitorilor insulei exterminate de catre cuceritorii spanioli in secolul al XVI-lea, „pamântul cu munti inalti“ e, aud de fiecare data când o catastrofa naturala sau politica se abate asupra ei, o tara blestemata ce si-a scris istoria cu sânge, cu violenta, cu fatalism. La sfârsitul secolului al XVIII-lea, treizeci de mii de coloni francezi exploatau pe plantatiile de cafea si de trestie de zahar 500.000 de sclavi negri. 50.000 de noi sclavi erau adusi din Africa in fiecare an pentru a-i inlocui pe cei morti. Câteva zeci de mii de mulatri beneficiau de drepturi economice, dar nu si poltice in numele suprematiei albilor. Sclavajul este abolit in 1793, restaurat in 1802 de catre Napoleon, iar independenta este proclamata in ianuarie 1804. In schimbul a 150 de milioane de franci-aur (90 de milioane in cele din urma, platiti in saizeci de ani), Franta recunoaste aceasta prima republica neagra din istorie in 1825. Un articol al Constitutiei interzice albilor de a se mai instala in Haïti.
Structurata pe antagonismul dintre elita mulatra care a acaparat puterea politica si economica si descendentii sclavilor negri, societatea haitiana cunoaste de-a lungul secolului al XIX-lea revolutii de palat, sefi de stat militari, revolte si banditism. Statele-Unite ocupa Haïti in 1915, pacifica zonele rurale, dar cum prezenta lor devine apasatoare, in 1934 cedeaza puterea burgheziei mulatre. Dictatura doctorului François Duvalier (Papa Doc) si a majoritatii negre din care-si recruteaza celebrele batalioane de tontons macoutes incepe in 1957. Sunt anii in care, pentru a contracara influenta comunismului, Statele-Unite sustin, finanteaza si inarmeaza dictaturile de dreapta din Caraibe si America Latina. Papa Doc moare in 1971, iar fiul, Jean-Claude, ii succede. In 1986 când, in urma unei lovituri de stat militare, Bebe Doc se refugiaza in Franta, Haïti este o tara mai devastata ca niciodata.
Câteva alte lovituri de stat militare preced alegerea ca presedinte in 1994 a preotului Jean-Bertrand Aristide, adept al teologiei eliberarii. Discursurile lui inflacarate impotriva injustitiilor sociale si apelul la „himere“, grupuri inarmate care-i ataca pe bogati, displac profund „comunitatii internationale“ (Statele-Unite, Franta, Canada) care tin Haïti sub perfuzie politica, economica si democratica. In 1996, colonelul Raul Cedras preia puterea si Aristide se refugiaza in Statele-Unite. Va fi reales ca presedinte in 2000. In 2004 este imbarcat cu forta intr-un avion american si trimis in Africa de Sud. Armata si politia sunt desfiintate, iar institutiile deja fragile ale statului sunt regândite dintr-o perspectiva strict occidentala. Haïti devine practic un protectorat in care ONU administreaza o societate destructurata, haotica si saracita dincolo de ce-si poate imagina si cel mai sarac dintre români.
Tara a dictaturilor, a coruptiei, a violentei, a credintelor in wodoo si in spiritele malefice, din Haïti s-a fugit si se fuge. In anii ‘60 si ‘70 a fugit burghezia scolarizata, medici, intelectuali, scriitori, pictori obsedati de securitate, de confort si de reusita personala. Le-au gasit in Statele-Unite, in Franta, in Canada. In anii ’80 si ’90 au fugit saracii, in marea lor majoritate analfabeti. Sapte milioane sunt inca si vor ramâne prizonieri ai mizeriei si ai deznadejdii, fara alte asteptari decât mila lui Dumnezeu si cea internationala. Teatralizarea si magnificarea vietii, muzica, delirul culorilor, rugaciunile, extazul wodoo, care au facut si fac gloria trecatoare a câtorva poeti, romancieri si pictori care au trait si traiesc la Paris, Montréal, Miami nu schimba cu nimic destinul tragic al tarii pe care au tradat-o de-a lungul istoriei si nu sunt câtusi de putin o garantie pentru viitorul acesteia.
Spun oare câte ceva românilor despre soarta României de azi nenorocirile acestor urmasi de sclavi? Probabil, desi banuiesc ca prinsi in frenezia necazurilor zilnice, vor murmura cel mult: „Fie la ei acolo!“.

(18 ianuarie 2010)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper