Moartea care asteapta

Un articol de MIHAELA GRANCEA

De ce prefer
memorialistica marunta

Sunt departe de a aplica principiile a ceea ce indeobste se numeste „political correctness“. Si totusi, imi pare ca, de multe ori, in cultura, in istoria literaturii române, precum si in discursul istoriografic, functioneaza autismul, omisiunea, un anume „spirit selectiv“ mai ales când este vorba despre personalitatile care au ameliorat imaginea publica a României.  Aprecierile pe care imi permit sa le fac vin dintr-un soi de tristete care, de altfel, si explica preferinta mea pentru memorialistica marunta si mai putin pentru cea consacrata, preponderent egocentrica.
Un corespondent
de razboi antisemit

Intâmplarile investigatiei mele istorografice m-au condus si la textele memorialistice scrise de Constantin Virgil Gheorghiu, scriitor si preot ortodox pe care criticii literari si istoricii (chiar cei militanti) il citeaza selectiv, in functie de tema aflata in dezvoltare. Am citit mai intâi, in relatie cu literatura propagandistica si memorialistica de razboi, culegerea de „reportaje“ numita „Ard malurile Nistrului“. Cartea, o reeditare, aflata, de altfel, ca lectura si pe toate site-urile „nationaliste“ (adica de extrema dreapta), a fost un best-seller al perioadei razboiului antisovietic. Autorul a fost corespondent de razboi pe „frontul rusesc“ fara a participa insa si la tragedia de la Stalingrad.
Nu o sa ma refer la naratiune, la faptul ca autorul, un tânar intelectual oportunist, a realizat o lucrare propagandistica eficienta, care a legitimat nu atât razboiul românesc impotriva URSS-ului, cât genocidul comis in timpul acestuia, Holocaustul. Cine citeste cartea observa caracterul subliminal al unora dintre „mesajele“ patriotice puternic impregnate cu emotionalitatea proprie retoricilor legionaroide si naziste, precum si reptarea unor stereotipuri specifice ostilitatii antisemite (vezi fraze intregi, descrieri ce revin cu frecventa aritmetica, cuvinte multe despre robotizarea omului sovietic, despre lipsa lui de suflet, dar mai ales despre faptul ca „jidanii“/ „iudeo-bolsevicii“, „de la copilul de 6 ani la batrânul de 80 de ani, spioneaza pentru dusman“).
Desigur, in orice epoca, aceasta a fost misiunea literaturii de propaganda, aceea de a minimaliza dusmanul, de a-l dezumaniza pentru a-si mobiliza conationalii. Asa ucizi mai usor, motivat, esti „legitimat“, genocidul este innobilat! Acesta a fost contextul in care autorul mult citatului roman „Ora 25“, opera aparuta in exil, a aplicat retorica antisemita a razboiului antonescian (eu ma refer doar la acest aspect al discursului oficial despre conflict!). Acelasi autor si-a scris, spre sfârsitul vietii, si memoriile (in Franta, in limba franceza, in 1990). Ele au aparut in România, in 1993 (vezi Virgil Gheorghiu, „Memorii“, Ed. 100+ 1GRAMAR, Bucuresti, 2003).
Scriitorul taiat in doua
Aceasta ultima carte a fost citata si rascitata in literatura Holocaustului, in studiile reproduse de site-uri specializate. De ce? Pentru ca descrie foarte sumar, doar in trei pagini, rebeliunea legionara. In schimb, despre progromul aplicat cu acest prilej, Gheorghiu a scris doar câteva rânduri si o propozitie foarte scurta cu referire la victime: ‚‚Pe unele cadavre era insemnat cu cerneala albastra cuvântul CUSER. Erau cadavre de evrei“ (vezi p. 523) . Atât a scris, doar atât isi aminteste Gheorghiu despre evenimentele la care a fost martor, dar el este citat in calitate de martor care i-a compatimit pe evreii asasinati, la Bucuresti, in mod bestial!
Asadar, in momentul in care se afla in calitate de corespondent de razboi in Basarabia (1941), el stia ce inseamna sa fii evreu in România, stia despre legislatia antisemita, stia despre anterioarele pogromuri de la Dorohoi si Iasi, stia despre faptul ca multe dintre victimele acestora, evrei români, au participat, in calitate de cetateni loiali, la realizarea României Mari! Si totusi, când a scris mai inainte amintita carte de propaganda, a vorbit despre evrei ca si când toti ar fi fost dusmanii absoluti ai statului român, avangarda armatei sovietice, chiar cea mai mare parte a acesteia. A ignorat faptul ca evreii care au simpatizat cu autoritatile sovietice, departe de a fi fost o maree antiromâneasca, ci doar o structura minoritara nesemnificativa ca numar, erau, prin, traditie, rusofoni! Or, pentru a justifica genocidul, celebrul scriitor al epocii, precum in imaginarul popular antisemit, i-a transformat pe toti evreii in jidanul generic!
Si astfel, ca si in alte cazuri, in cultura româna Gheorghiu este perceput in maniera schizoida. Cautând vreo pilda biblica, vreun text celebru care sa explice (oarecum!) asumarea operei scriitorului si ierarhului ortodox din diaspora de catre cultura româna, mi-am amintit de celebra judecata a lui Solomon! Dar asemanarea nu exista! Daca regele iudeu doar a propus transarea copilului revendicat cu pasiune de mama naturala, dar si de femeia stearpa, cultura româna, prin omisiune programatica, l-a taiat in doua pe Virgil Gheorghiu!
De aceea, in investigatia mea cu referire la perceptia binelui si a raului la vreme de razboi, un proiect ce capata contur, am preferat memorialistica marunta, acea memorialistica oarecum ignorata de cercetarea istoriografica.
Latura umana a veteranilor
Dupa stiinta mea, memorii ale oamenilor simpli, veterani de razboi,  exista si pe www. memoria. ro, pe WorldWar2.ro (acesta din urma reproduce 13 relatii oferite de ofiteri superiori, tineri locoteneti, subofiteri si soldati care au luptat pe frontul sovietic si antinazist). Daca memorialistica celor mai multi dintre ofiteri este orecum subminata de explicatia deciziilor militare si ofera date tehnice care sunt necesare si apreciate de istoria militara, pentru un istoric al mentalitatilor astfel de informatii sunt relativ sterile. Naratiunile oamenilor simpli, in schimb, sunt vii, ele exprima fricile zilnice, marea spaima de moarte, sursele obscure ale eroismelor, sensibilitatile religioase si traditionale prin care nu patrunde propaganda de razboi, si… mândriile specifice „supravietuitorilor“.
Unele dintre relatiile de pe acel site militar (WorldWar2.ro), precum si cele publicate de mine, in ultimii doi ani, in revista „Cultura“, valorifica latura umana a celor implicati in razboi!
De aceea, propun un interviu cu un om simplu, cu un veteran care acum câtiva ani, prin intermediul interviului (audio-video) luat de nepoata lui, ne-a oferit câteva imagini dramatice. Pentru acesta a existat doar Razboiul, acesta era dusmanul multiform, mortal.
Razboiul unui om simplu
‚‚Copilaria mea nu a fost grea, am facut scoala in satul natal Boisoara, am facut sapte clase. A fost bine, eram bine vazut la scoala! Poate si pentru ca uneori le cântam colegilor, profesorilor, le cântam din fluier, era bine! Apai (apoi, n.m.) am lucrat la câmp, cresteam vite, mergeam la padure, pe lânga casa, pe la altii, lucram si pe bani. Nu aveam ce face altceva, nu am avut tata! Pâna sa plec pe front aveam de toate acasa! Am lasat sapte vaci, dar când am venit din razboi am mai gasit doar o vitea… si aveam o curte plina de ‚‚bataturi“( adica de pietre mari). Oricum, dupa aceea, comunistii nu prea au avut ce sa-mi ia!
La 20 de ani am plecat in armata, pe 1 aprilie, parca… apai o fost stagiul militar, asa cam vreo 6 luni, apai am plecat pe front, in Ardeal, era in ‘44. Doar cei sanatosi plecau pe front, ceilalti erau reformati, lasati in rezerva, trimisi acasa! Am stat pe front din 23 august 1944 (?) pâna am fost ranit in 22 septembrie 1944, la Oarba de Mures… apai am fost dus la spitalul din Brad. Acolo, atunci (adica la Oarba de Mures, n.m.), un glonte mi-a gaurit plamânul stâng, iar dupa ce am iesit din spital am primit o permisie de 30 de zile! Acasa m-am mai inzdravenit, dar nu eram tocmai bine, insa asta nu conta, trebuia sa ma prezint dupa 30 de zile, pe front!
Asa ca m-am intors pe front, dar mai intâi l-am cautat! A fost si asta o poveste! In februarie 1945 am prins frontul, se mutase in Ungaria! Am luptat pâna in mai, atunci s-a incheiat pacea cu nemtii, apai am revenit in tara pe jos, cam vreo trei luni, din 17 mai pâna in 21 august. In 21 august am ajuns in Bucuresti, am facut defilare mare, ca am terminat cu razboiul, defilarea din 23 august 1945! Dupa eveniment am mers la Scoala de Cadre de Instructori din Fetesti si am instruit recrutii vreo patru luni, apai am fost deconcentrati.
Ma apasa insa si atunci, imediat dupa razboi, amintirea zilelor si noptilor petrecute in 1944. Erau la fel de grele! Eram, tot timpul, insetat! Apa era adusa când se putea, de regula in jur de zece noaptea. Toti doream apa, toti eram preocupati de sete si de frica de glonte. Toti ar fi vrut sa bea si de multe ori soldatii o varsau tragând de galeata! Când razbeai la apa, ia-o de unde nu-i. Se gatase, nu mai era! Când am vazut asta, m-am invatat sa scot gamela si o tineam sub galeata atunci când altii se impingeau sa bea apa si o varsau pe jos. De multe ori, soldatii beau apa din gaurile facute de copitele animalelor, din troaca vacilor si cailor… se repezeau la ele, de cum le vedeau! Se intâmpla uneori sa fim lânga o apa, dar nu puteam bea, pentru ca nu aveam voie sa iesim din formatie (de abia acum, dupa ce veteranul a zâmbit frecvent, o lacrima, parca straina de personaj, se rostogoleste din ochiul drept; veteranul insa o ignora si povesteste in continuare, privind mereu undeva in spatele interlocutorilor, n.m).
Pentru a ne feri de gloante si proiectile, faceam o matca individuala, o gaura in pamânt si ne bagam in ea, dar nu era tare adânca, iar uneori ne acopeream cu totul cu pamânt. De multe ori trebuia sa inaintam si sa lasam groapa si faceam alta, ceva mai departe! Am tras si cu mitraliera, eram câte cinci sau sase la o mitraliera, trebuia sa caram si munitia, toti aveam sarcini precise. Alte gropi se faceau dupa lupte. Când aveam pierderi putine si ceva timp, se faceau gropi individuale, iar când aveam peste 20 de morti sapam santuri lungi si ii aruncam in ele. Dupa aia se ingradea locul, precum o gradina. Astea au fost cimitirele eroilor… am vazut destule pe front!
In Ardeal, in 1944, am trecut Muresul tinându-ne de mâna. Eu am lasat tot ce era greu, mi-am abandonat tot bagajul deoparte, stiam ca pot sa imi completez echipamentul cu alte „elemente“ de la mortii de pe cealalta parte! Insa nu toti soldatii au fost intelepti, nu au putut renunta de bagaje, la putinul pe care il aveau, chiar la arma, pentru a putea trece mai usor. Pe multi, mai ales pe astia, i-a prins curentul, i-a invaluit si i-a tras la fund! Eu am gândit, am fost usor si am stiut sa inot!
Un alt moment greu, foarte greu, a fost in 22 septembrie 1944, intr-o dupa-amiaza când un glonte mi-a gaurit plamânul stâng! Sufar si acum din cauza asta: tusesc, racesc repede! Dupa lovitura a trebuit sa ma retrag singur, in urma celorlalti. Eram neajutorat deoarece sanitarii erau morti sau raniti! M-a pansat un camarad, dar sângele a trecut prin pansament pâna mi-a umplut bocancul. Asa ca, mai mult târându-ma, am mers vreo trei km pâna la primul post de ajutor. Asta era distanta dintre unitatea mea de artilerie si primul post de ajutor. Am avut noroc, asa mi-a spus un medic, pentru ca glontele a trecut foarte aproape de inima. Acolo, la postul de prim ajutor, am fost pus pe un carucior, acolo erau multi astfel de raniti asezati pe carucioare. Asa, eu si altii, am fost trecuti Muresul, pe un pod de vase. Si treceam sub o ploaie de gloante, ca nemtii trageau in acest timp de pe muchia dealului, de la cota 40. Artileria româna a trebuit sa traga foc continuu pentru a asigura trecerea ranitilor; i-a tinut pe nemti cu capul in pamânt, a tras vreo patru sute de proiectile! Apai am fost incarcati in trenuri si dusi la spitale.
Moartea care asteapta
Asa ca tineti minte, voi acestia care nu stiti ce inseamna razboiul! Razboiul inseamna suferinta, moarte, moartea care pândeste, moartea care asteapta! Era o prezenta! Un vecin care primise o telegrama ce il anunta ca i-a nascut nevasta o fetita sanatoasa nu a apucat sa se bucure, ca l-a si palit (lovit, n.m.) napasta! O grenada a distrus vehicolul in care se afla vecinul, un vehicol care se indeparta de zona operatiunilor! Când crezi ca ai scapat, atunci se intâmpla… si nu se mai poate face nimic! Eu am scapat, m-am insurat in 1949, am fost multi ani in Brigada („brigada artistica“) a satului, cam din 1960, am cântat din fluier, am cântat cam peste tot pe unde aveam comenzi… in sate, judete, chiar la Bucuresti. Asa am mai iesit si eu din sat, ca altfel nu-mi venea!
Pensia de veteran de razboi e singurul meu „venit“ si e mai mare decât una obisnuita, ca am fost pe frontul de vest si am avut decoratii. Dupa revolutie am inceput sa o primesc. Românii au fost nerecunoscatori fata de soldatii care au luptat pe frontul din Rusia. Mai mult, comunistii i-au socotit dusmani. Am avut un prieten care a patit multe, iar de pensie… nici vorba! A murit fara sa fi apucat pensia cuvenita… si ca el au fost zeci de mii!

NOTE:
1. Informator: Ioachim Cenusa; in momentul intervievarii, in primavara lui 2006, pensionarul avea 84 de ani si locuia in Cisnadie (jud. Sibiu).

3 comentarii pentru “Moartea care asteapta”

  1. februarie 5, 2011 la 8:55 pm

    foarte interesanta poveste

  2. februarie 5, 2011 la 11:06 pm

    Am avut ocazia să cunosc un om deosebit și un român simplu !Și spun , am avut,deoarece acel om nu mai este printre noi din păcate!Dar lucrul cel mai important este că acel om a rămas viu în amintirile mele!!! Acel român simplu care întotdeauna și-a cîntat dragostea de țară,de pămînt,de familie cu fluierul și a jelit cu dor din frunză de vișin…acel om pe care poate nu l-am prețuit cît a meritat…acel om este veteranul povestitor, din interviul mai sus menționat;adică BUNICUL MEU!!! D-ZEU să-l odihnească-n pace!!!

  3. februarie 27, 2011 la 10:54 am

    Dormi in pace impreuna cu fiul tau Mitu mort cu 10 ani inaintea ta.
    Ati fost doua persoane foarte importante pentru mine.Ioachim a fost socrul meu iar Mitu sotul meu cu care am 2copii ce-mi aminteste mult de ei.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper