Mircea Vulcanescu, acest print al Spiritului

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Într-o scrisoare adresata la 9 aprilie 1933 lui Virgil Madgearu, pe atunci ministru al Finantelor, presedintele Cehoslovaciei, Thomas Masarik, entuziasmat de ,,Proiectul economic al Europei de Est“ pregatit de Mircea Vulcanescu, elogia ,,competenta acestui tânar autor, remarcabil specialist, economist si filozof“… ,,Va marturisesc marea mea multumire, continua presedintele cehoslovac, de a avea la Consiliul de organizare… pe acest print al Spiritului a carui clarviziune si subtilitate nu sunt egalate decât de marea lui inima si frumosul si nobilul lui caracter“.

Acest ,,print al Spiritului“ avea sa moara, la 28 octombrie 1952, dupa ce ispasise patru din cei opt ani de temnita grea, la Aiud; fusese condamnat în lotul demnitarilor care au facut parte din guvernul lui Ion Antonescu în timpul razboiului pentru întregirea neamului!
Mircea Vulcanescu face parte din elita intelectuala rasata, cu formatie enciclopedica, aparuta în România ca urmare a descatusarii energiilor, tinere si viguroase, dupa Marea Unire din 1918. Generatia de sinteza, cum a numit-o Mircea Eliade. Participarea acestei generatii la spiritul public antebelic este remarcabila. Este drept ca unii dintre creatorii de vârf s-au abandonat orgoliului sau vanitatii, chiar si ranchiunei. Detasarea în timp ne ajuta sa facem dreptate acolo unde opera lor o impune si sa recunoastem ca, prin ceea ce rezista vremii, ei au format o generatie cu o mare forta de convingere, ca aveau capacitate de toleranta si chiar darul unei curtuoazii civilizate chiar si când erau în dispute.
Receptarea creatiei acestei generatii a fost diferita, cum diferita a fost si confruntarea operei fiecaruia cu adevarul si cu judecata posteritatii. Este o realitate ca multi dintre intelectualii antebelici au avut apetit pentru politica. De unde si rezerve manifestate din ratiuni doctrinare în chiar timpul irumperii lor în constiinta publica – cazul tragic al lui Nae Ionescu –, sau din spirit vindicativ si opacitate politica, dupa instaurarea regimului de guvernare comunista în România.
Mircea Vulcanescu ilustreaza aceasta asertiune.
În ultimii ani, dificultatile de receptare au fost depasite – când nu a functionat noul oportunism politic –, iar reintegrarea unora dintre scriitorii, filozofii, sociologii antebelici a facut progrese. (Re)lectura operelor celor care au format elita culturii românesti interbelice demonstreaza ca avem, înca, mari datorii si ca reintroducerea creatiilor antebelice în circuitul culturii românesti contemporane trebuie grabita. Nici tentatia pentru excesul de glorie, nici ingratitudinea nu trebuie sa bulverseze o receptare obiectiva si dreapta. Chiar daca ,,toata «opera» lui, atât câta este ea (adica mai putin întinsa decât ar fi putut fi, raportata la «volumul» de fiinta si de informatie structurata care i-a constituit temeiul), a fost strict «ocazionala»: raspuns gratios la diverse solicitari“, cum spune (cam nedrept) Mihail Sora despre creatia lui Mircea Vulcanescu în ,,Câteva crochiuri si evocari“ (Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2000), o editie stiintifica a operei acestui mare intelectual român se impune.
Se formase ca filozof în atmosfera universitara incitanta din jurul lui Nae Ionescu, al carui apropiat a devenit fara sa se lase prada admiratiei ne-cenzurate; ca sociolog la scoala lui Dimitrie Gusti, al carui asistent si colaborator a fost; ca jurist si economist în Franta. La Paris ar fi putut sa-si continue studiile în filozofie sau estetica, cum se asteptau prietenii lui, sau în sociologie – Dimitrie Gusti îl vedea urmasul lui la catedra de la Universitatea din Bucuresti –, dar Vulcanescu a preferat stiintele economice care îl vor antrena în cariera administrativa publica, pe care o va face dintr-o pornire pragmatica, mostenita în familie (,,bunicul meu a fost agent fiscal la tara, tatal meu a ajuns secretar general la Finante, eu am urcat pâna la treapta de subsecretar de stat“), dar si din devotament civic, niciodata din interes politic. Alegerea lui îi va lua o buna parte din timp si, din pacate, îi va aduce involuntar si nemeritat sfârsitul.
Devenise  specialist în operatiuni de nationalizare, conversiune si rascumpararea datoriilor publice externe ale României. Calificarea, experienta si probitatea lui fac sa fie chemat, în conditii exceptionale, în misiuni dificile asa cum au fost cele din august-septembrie 1940 când a facut parte din delegatia României la Comisia mixta româno-bulgara care a negociat retrocedarea – catre Bulgaria –, a Cadrilaterului sau în guvernul antonescian format dupa înabusirea rebeliunii legionare. A avut o cariera didactica prodigioasa: la 25 de ani era asistent la Catedra de sociologie, etica si politica a Facultatii de Litere din Bucuresti; în paralel, a fost profesor la Scoala superioara de asistenta sociala, apoi la Scoala superioara de statistica. A fost un mare carturar, asa cum se arata în cele 146 de lucrari publicate, un bun orator, cum o dovedesc conferintele tinute dupa moda vremii la Ateneul Român, Sala Dalles, Institutul Francez etc. A depus o munca prodigioasa pentru înfiintarea de cercuri, asociatii si reviste – sa amintim numai ,,Cercul Criterion“. A fost un intelectual angajat în presa vremii, asa cum se vede din colaborarea lui la publicatii de mare influenta, „Gândirea“, „Criterion“, „Ideea româneasca“, „Dreptatea“, „Cuvântul“, „Lumea Noua“ etc.
Opera lui filozofica, chiar neîncheiata, reprezinta cel mai bine forta lui creatoare. Vulcanescu a fost promisiunea tragic neîmplinita a filozofiei românesti. Cu ,,Dimensiunea româneasca a existentei“, ,,Omul românesc“, ,,Existenta concreta în metafizica româneasca“, ,,Ispita dacica“ Vulcanescu se alatura pleiadei de filozofi, sociologi, istorici interbelici preocupati de ontologia neamului românesc.
,,Îl interesa tot, scrie Mircea Eliade în 1967, pe când se afla la Chicago. Mai mult: întelegea – si-ti explica – de ce-l intereseaza cutare sau cutare disciplina, un anumit autor sau o anumita opera. Dar nu era nimic haotic, nici dezarticulat în cultura lui. Ce învatase de la teologii si filozofii pe care-i citise se lega de tot ce-l învatasera sociologii, economistii, financiarii, oamenii politici. Imensa lui cultura nu era distribuita în ,,compartimente“; era perfect integrata, desi se desfasura pe nivelurile multiple ale cunoasterii. De aceea era în stare sa profite din lectura unui ,,reductionist“ – un freudian, bunaoara, sau un marxist –, pentru ca stia unde sa-l situeze“.
Între  toate tentatiile: filozofia, sociologia, estetica, statistica, finantele, este greu sa se spuna care a fost activitate secundara, exercitata în adevaratul înteles al profesiunii. Trimiterea lui Eliade la lecturile ,,reductioniste“ priveste faptul ca Vulcanescu tinuse câteva conferinte la Asociatia de arte, filozofie si litere ,,Criterion“ (care îsi deschisese seria unor întâlniri publice în octombrie 1932), pe teme incitante: ,,Istorismul prin resemnare în spiritualitatea tinerei generatii“, ,,Filozofia lui Freud“, ,,Lenin si leninismul“, ,,Andre Gide, calauza a vietii interioare“. Filozofia poate fi socotita, totusi, primordiala la Vulcanescu, celelalte – sociologia, estetica, economia si finantele –, au avut sansa unui ,,viollon d’Ingres“, ceea ce, în cazul lui, trebuie luat în sens superior ca daruri ale unui enciclopedist. A se reciti cuvintele lui Masarik de mai sus. În toate se gaseau si se combinau eruditia si întelepciunea, cultul pentru adevar si cel pentru frumos, sentimentul de devotament si starea naturala de probitate cu care era înzestrat.
Formarea intelectuala a lui Vulcanescu a fost initiata în ambianta academica din jurul Universitatii de la Bucuresti, mai ales a lui Nae Ionescu. Ca mai toti tinerii studiosi de aici, el si-a completat studiile în strainatate, la Paris, centrul ideilor politice, sociale, artistice si, în buna masura, filozofice al Europei. Fascinatia modelului exista, influente de asemenea. Nu este vorba de epigonism facil. Universitatea româneasca devine forum si un laborator de idei, iar profesori ca Nae Ionescu, Simion Mehedinti, Dimitrie Gusti, Vasile Pârvan vor declansa interes, unii chiar patimi, pentru studiul istoriei, filozofiei, geografiei, interes preluat pe diferite cai în spatiul public: ,,Influentele suferite de cineva pâna la o anumita vârsta, scrie Vulcanescu despre apropierea lui de Nae Ionescu, sunt poate-n legatura cu obscure afinitati latente; dar sunt, de cele mai multe ori, pentru un tânar înca în formare, cum eram eu, o chestiune de întâmplare. Când te-ai cristalizat deja într-un fel, sunt desigur oameni pe care simti ca trebuia sa-i întâlnesti, într-atât de mult raspunde stradania lor asteptarii tale; când însa esti înca tânar si amorf, conformatia ta viitoare atârna, de multe ori, de întâlnirile pe care ti le prilejuieste întâmplarea“ (Mircea Vulcanescu: „Nae Ionescu asa cum l-am cunoscut“).

Desi nu se poate vorbi de o preocupare declarata pentru constituirea unui sistem filozofic unii dintre reprezentantii ,,generatiei de sinteza“ manifesta atractie pentru întelegerea si interpretarea  identitatii si sufletului românesc în context european. Cazul lui Vulcanescu este evident. Tentativele vor da rezultate salutare în cultura noastra. În disputele, adesea confuze, în care era usor de sesizat mobilitatea în întrebuintarea termenilor, el intuieste nevoia de a face distinctie între ,,neam“ si ,,rasa în acceptia ei biologica“: ,,Ceea ce constituie un neam este o realitate care sta la încheietura metafizicii cu istoria“; neamul este ceva mai adânc decât rasa, ,,o unitate de soarta, de destin în timp, unitate pentru care pamânt, sânge, trecut, lege, limba, datini, obicei, cuget, credinta, virtute, munca, asezaminte, port, dureri, bucurii si semne de traire laolalta, stapâniri si asupriri constituie doar chezasii, semne de recunoastere, peceti, temeiuri“ (,,Omul Românesc“). Este de presupus ca în aceasta aglomerare se realizeaza si o sinteza a preocuparilor apropiatilor si prietenilor lui ce se vor materializa într-un fel de program de cercetare deosebit de prodigios. În mai 1941, la Sala Dalles, are loc un ciclu de conferinte consacrat cetatilor dacice în cadrul caruia Mircea Vulcanescu, cu ,,Componenta dacica a sufletului românesc“,  conferentiaza alaturi de Simion Mehedinti (,,Ideea dacica în cugetarea geografica româneasca“), Constantin Daicoviciu (,,Spatiu si popor dacic“), Ion Conea (,,Virtutile eterne ale Daciei“), Dan Botta (,,Spiritul dacic în lume“). Cercul de apropiati sau de prieteni ai lui Vulcanescu se coaguleaza în jurul unor preocupari intelectuale majore comune. Cu Dimitrie Gusti colaboreaza la alcatuirea ,,Enciclopediei României“.
Înainte de acel ciclu de conferinte, în 1937, Vulcanescu definise, în ambianta orientarilor de cercetare sociologica a scolii lui Dimitrie Gusti, modelul ontologic al ,,omului românesc“. Categoria filozofica de ,,neam“ este supusa schimbarii, constata el: ,,Suportul principal al unui neam variaza de la o vreme la alta, cu semnul principal de recunoastere al celor ce-l alcatuiesc. Neamul românesc e cuprins astfel virtual tot atât de unitatea pamântului românesc (extindere a ideii de mosie), drept o stapânire a pamântului legat de constiinta legaturii de sânge cu stapânitul primitiv, pe cât e cuprins în unitatea cugetului românesc fata de mormintele domnilor nostri, în unitatea de limba, de port, de obiceiuri care îngaduie oamenilor – sublinierea apartine autorului –, sa se înteleaga si sa traiasca laolalta. („Omul Românesc“, 1937). Este evident determinismul în conceptul pe care îl prefera Vulcanescu: ,,Actual neamul nostru nu este decât în ceea ce vom fi noi în stare sa facem din el. Dar un neam nu este niciodata o realitate închisa, sfârsita, ci o realitate vie. El nu e numai o realitate naturala, ci o realitate etica; destinul unui neam nu e dat odata pentru totdeauna, el se actualizeaza problematic pentru fiecare generatie si pentru fiecare om. Istoria e plina de neamuri care s-au stins si sunt si neamuri care si-au tradat destinul“. Filozoful considera ca românii, prin categoriile lor de viata constitutive, adica economice si culturale, au fost mai omogeni decât prin cele ,,regulative“, adica cele juridice si politice. Conceptul are avantajul de a explica miscarea în istorie a poporului ca entitate.
În ,,Dimensiunea româneasca a existentei“ Vulcanescu vorbeste de ,,fiinta fiintei“: firea e una bogata, plina, statornica, dincolo de prefaceri, tare vesnica, pururea la fel cu sine; fiinta este multipla, slaba, nestatornica, schimbatoare, trecatoare si amenintata de nimicire. O lectura atenta a studiului poate fi de folos întelegerii corecte a ceea ce unii numesc ,,resemnarea mioritica a românului“. ,,Starea normala a românului e lipsita de sentimentul gravitatii existentei. Existenta lui desfasurându-se pe un plan cu lucrurile vesnice se desfasoara lin si fara drame. Nu doar ca împrejurarile dramatice ar ocoli soarta lui! Dar el nu le valorifica astfel!“ Filozoful constata ca românul este un teribil oponent pe tarâmul ideilor si al posibilitatilor, dar concesiv cu faptele; pe fond, nu da importanta faptelor, le considera ,,încercari“ care apar în calea lui, ,,ispite“ sau ,,vami“, nu neaparat de netrecut. Românul are o pronuntata pornire de contestare, pune la îndoiala sau neaga fara sa distruga: ,,…tendinta lui initiala, ispita gândului lui este sa se împotriveasca. Lucru curios, opozitia lui nu desfiinteaza însa ce neaga, ci creeaza, alaturi de ce tagaduieste, o realitate care îmbogateste, în loc sa pustieasca“. Vulcanescu constata ca în plan existential, occidentalul, prin negatie, alege posibilitatea de imposibilitate. La român negatia nu are eficacitate. ,,Negatia româneasca nu are caracter existential, ci esential. Românul se opune totdeauna la un fel de a fi, nu la faptul de a fi. El opune deci totdeauna unui fel, alt fel. Nu e deci negativist, ci limitator!“ Si totusi devine ,,esentialmente concesiv… daca-i precizezi planul în care îti propui sa ai dreptate! Ceea ce nu-ti îngaduie el este sa ai dreptate în bloc sau în perspectiva lui“.
În privinta ,,elementelor de sinteza ale românului“, ,,ale sufletului acestui neam“ Vulcanescu se opreste la mai multe ,,ispite“: o ispita a Romei, una a fondului nostru ne-latin, o ispita greco-bizantina, o dubla ispita slava: una slavo-balcanica, alta a Rusiei lui Dostoievski (aluzie la disputa din vreme pe tema ortodoxiei si misticismului); exista ispite franceze si germane atât de puternice încât, crede filozoful, ne pot înstraina; mai avem o ispita polono-maghiara ,,de trufie – mai ales în Ardeal“. Acesta trebuie înteles, deopotriva, ca un tablou al atractiilor si al influentelor pe care filozoful le numeste metaforic ispite. Iata cum le explica: Roma ne-a dat cultura moderna, cronicarii, unirea religioasa si scoala latina; greco-bizantinii îi recunoastem de cum iesim la Mogosoaia, slavo-bizantinii ne-au dat manastirile, fondul nostru trac, pe Blaga, Pârvan, Nae Ionescu, pe autohtonisti adica, ispita franceza ne-a livrat, prin pasoptisti, spiritul întregii noastre culturi, cea germana ne-a dat Junimea, cea rusa, poporanismul si, în parte, samanatorismul. Exista o reactie autohtona la aceste ispite, nu întotdeauna clar manifestata, dar implicita în evaluarile strainilor. ,,Românii au admirat si criticat întotdeauna alte popoare“, spune Vulcanescu în conferinta ,,Omul românesc“, publicata ulterior ca studiu. Ceea ce Eminescu constata si critica la straini, la Vulcanescu devine obiect de cercetare, ca la Blaga. Filozoful se explica succint si plastic: pe român l-au cucerit totdeauna precizia si eleganta mintii frantuzesti – dar pe francez l-a gasit obraznic, meschin si calic; la rus apreciaza sentimentalismul, dar îl considera inconsistent si nesigur; cu  neamtul, desi i se pare nebulos, s-a înteles cel mai bine pentru ca este cumsecade si la treaba practic; pe polonez îl vede înfumurat, pe ungur mândru si hain, dar sclipirea lui i-a luat ochii, pe sârb prost, dar îndaratnic (ferm, aici, caci totul este construit prin antinomie), pe bulgar cinstit, dar tare de cap, pe grec stralucitor, dar înselator; italianul este ca un foc de paie, bun la gura, dar la treaba tot de gura bun (iata si un calambur!), englezul este plicticos si neîntelegator, dar socotit (calculat, probabil) ca nimeni altul, americanul este simplu, dar masiv (probabil consistent, puternic). Gasim aici si adevar, si aproximatie care vin din caracterul impus de stilul conferintei, mai putin riguros.
Vulcanescu a avut un dezvoltat spirit al solidaritatii. ,,…ne urmarea si ne judeca prieteneste pe toti“, scrie Constantin Noica în ,,Amintiri despre Mircea Vulcanescu“, în ianuarie 1990; se refera la ,,romanele lui Eliade, poeziile lui Dan Botta, traducerile mele filozofice, unde-mi gasea nu numai greseli, dar si ,,întorsaturi“ franceze de vorbire; era o mare prezenta printre noi, dar undeva si o dureroasa absenta, sau mai degraba o evaziune. ?i totusi, ce impresionant devenea, asimila, se maturiza în toate, netradând nimic din saracia treptata a celor ce traiesc din reusitele timpurii“. Marturiile lui Noica sunt utile pentru o exegeza consacrata lui Vulcanescu care, de neînteles, se lasa prea mult asteptata. Amanuntele sunt utile. Cei cu care urmarea cursurile de Filozofie ale lui Nae Ionescu de la Universitatea din Bucuresti îi vor ramâne prieteni: Mircea Eliade, Constantin Noica, Dan Botta, Paul Sterian si altii: ,,Când l-am regasit pe Nae, dupa întoarcerea lui din recluziune, si mergeam lunile seara la el la cina, cu Mircea Eliade, parintele Alecu Popescu, Costica Floru si Virgil Bogdan, discutia era purtata de Mircea Vulcanescu, iar noi toti, inclusiv profesorul, mai stins acum, eram figuranti fericiti“. Împreuna cu Eliade, Noica, Petru Comarnescu, Ion Cantacuzino, Henri H. Stahl, Alexandru-Christian Tell, scoate, începând din 15 octombrie 1934, sapte numere din ,,Criterion. Revista de arte, litere si filozofie“, publicatie fundamentala în cultura româna de dinainte de razboi. Între 1941-1944, împreuna cu Noica si Constantin Floru, se ocupa de editarea a patru cursuri universitare ale lui Nae Ionescu si publica anuarul ,,Izvoare de filozofie. Culegere de studii si texte“ în care a aparut, de altfel, si ,,Dimensiunea româneasca a existentei“. Noica recunoaste ca fara lectura acestui studiu nu ar fi scris niciodata ,,Rostirea româneasca“.
Si acum câteva precizari în legatura cu condamnarea politica.
În oglinda timpului, chipul lui Mircea Vulcanescu este cel al martirului si este de mirare ca moartea lui nu a intrat în legenda. Se stie ca s-a îmbolnavit grav în temnita de la Aiud recurgând la un gest de sacrificiu. Acest eveniment zguduitor – ca si opera lui –, merita sa retina mai mult atentia generatiilor de astazi.
„Ultimul cuvânt“ este volumul care cuprinde propriile pledoarii la procesele care i s-au intentat.
În timpul procesului lui Ion Antonescu, în mai 1946, fusese si el arestat, împreuna cu alti demnitari, în baza Legii nr. 312 pentru urmarirea si sanctionarea celor vinovati de dezastrul tarii sau de crime de razboi semnata la 24 aprilie 1945 de ministrul Lucretiu Patrascanu si de regele Mihai. La proces, Mircea Vulcanescu îsi construieste apararea cu o încredere totala în dreptatea lui. Pentru scurt timp, dupa arestarea din mai 1946, va fi scos din închisoare si folosit drept consultant de Ministerul de Finante la pregatirea dosarului si a tratativelor de pace de la Paris. Va fi din nou judecat în baza Legii nr. 455 si a Legii nr. 291 din 18 august, toate date la presiunea Moscovei, prezenta politic si militar în România prin trupe de ocupatie. Procesul dureaza din decembrie 1946 pâna în ianuarie 1947. La 15 ianuarie 1948, Mircea Vulcanescu, într-o pledoarie memorabila care a durat patru ore, îsi sustine nevinovatia. În fata completului de judecata a demonstrat fara echivoc ca nici un capat de acuzare sub care era învinuit nu avea temei: nu a sustinut întrarea României în razboi, nu a colaborat cu Germania, nu a avut resentimente fata de URSS, ci a raspuns unui imperativ al istoriei în situatii limita acceptând, solicitat ca specialist, sa conduca finantele tarii. Constitutional, Vulcanescu era în afara oricarei învinuiri. Textul Constitutiei din 1938, înca în vigoare în momentul procesului,  prevedea ca Guvernul se compune din ministri si subsecretari de stat si ca ,,Ministrii (singurii) reuniti laolalta, alcatuiesc Consiliul de Ministri“. Or, el nu a fost ministru, ci subsecretar de stat. La al doilea recurs era deja sceptic, dar a tinut ca adevarul sa fie rostit pâna la capat. Juridic, nimic nu-i putea fi imputabil. În conditiile de razboi si de alianta, Vulcanescu a vegheat ca acordurile, încheiate înaintea intrarii sale în guvern, sa fie îndeplinite cu respectarea riguroasa a legilor si intereselor românesti. Germanii au fost obligati sa plateasca pâna la ultimul cent tot ce au luat din România, în baza acordurilor, în timpul razboiului. ,,Acuzatul“ demonstreaza fara echivoc prezentând acte de gestiune.
Ca atitudine?
,,Si daca, în sfârsit, domnii procurori, urmarind gândul meu în ultimele lui retransamente, ar voi sa fie lamuriti si asupra sentimentelor mele cele mai intime si ar voi sa cunoasca reactiile sufletesti cu care am primit tot ce s-a petrecut, cât timp am fost în guvern, în sfera politicii externe, iata care este raspunsul meu:
Când am intrat în guvern nu cunosteam pe generalul Antonescu. Eram deci îngrijorat, caci nu stiam daca omul care ne conducea îsi vânduse sufletul diavolului, ori facuse cu el numai pactul celui nevoit sa treaca puntea.
Ma întrebam acest lucru nedumerit, pentru ca, la întrevederea pe care o avusesem cu el, la depunerea juramântului, nu-mi ceruse nici un program si nici nu-mi dase nici o directiva.
L-am auzit însa, trei zile mai târziu, vorbind la înmormântarea soldatilor cazuti victime în timpul rebeliunii legionare, de fata cu ministrul nou venit al Germaniei, care ne-a impus arbitrajul de la Viena. A spus atunci cuvinte care m-au impresionat adânc, spuse parca anume ca sa fie auzite la Berlin.
«Nu va fi pace în aceasta parte a lumii pâna ce Neamul Românesc nu-si va fi aflat dreptate!».
Când am vazut, în vara, tara intrând în razboi, mi-am vazut sufletul împartit între smerenia de a fi prezent la ceea ce putea fi un act de dreptate pentru tara si sfiala unei întovarasiri nedorite cu autorii silniciei de ieri, unita cu îngrijorarea adânca pentru durerile pe care un asemenea pas putea sa le însemne pentru tara.
Când în 1942, am aflat ca maresalul Antonescu angajase grosul armatei române în Rasarit, am ramas nedumerit.
Crezusem razboiul terminat pentru noi si o scrisesem în rapoartele mele si nu pricepeam bine sensul si obiectivele acestei angajari.“ În fata unui complet de amatori, a carui singura menire era sa demonstreze obedienta si sa dea satisfactie Moscovei, Vulcanescu face proba nu numai a nevinovatiei lui, ci si a unei culturi juridice desavârsite, a unei onestitati fara cusur, a unei rigori ireprosabile. Apararea lui ramâne o pagina de istorie. Nimeni nu a dorit sa o ia în seama. Sentinta fusese scrisa anticipat. Este din nou condamnat la opt ani de temnita grea, degradare civica pe termen de opt ani si confiscarea averii! O nedreptate mai strigatoare la cer nu poate fi imaginata!
Pledoariile lui la ambele procese au fost publicate în volum cu titlul semnificativ ,,Ultimul cuvânt“. Acesta trebuie asezat lânga alte doua volume ,,Razboiul pentru întregirea neamului“ si ,,Nae Ionescu. Asa cum l-am cunoscut“ si socotite pagini esentiale de istorie.
Între procese si moarte se asaza, cu greutatea suferintei numai de el îndurate, doua destainuiri zguduitoare în care doar lumina transcendentala mai poate patrunde. Intuind ca va fi condamnat, la procesul din 1946, a spus:  ,,Ascultând aceasta incriminare, nu mi-am putut stapâni un amestec de mândrie si de ciuda, pentru ca, orice s-ar zice, pentru un crestin nu este mai mare cinste care sa i se poata face decât de a fi pus sa plateasca pentru semenul sau…“. Înainte de a muri a cerut: ,,Sa nu ma razbunati!“.
Sa revenim la ,,Dimensiunea  româneasca a existentei“ si sa încercam sa întelegem puterea cu care filozoful a întâmpinat moartea: ,,Românul nu are sentimentul pierderii absolute, sentimentul iremediabilului. Pentru el, nimic nu se poate strica definitiv, nimic nu e condamnat fara apel, nimic nu e pierdut definitiv, nimic nu este nereparabil“. Cu aceasta convingere si-a privit propriul lui sacrificiu! Supozitia este întarita de o marturisire a lui Constantin Floru: ,,Atitudinea pozitiva fata de lume (a lui Vulcanescu, n.n.) n-a ramas o trasatura de temperament, a devenit o trasatura de caracter, o convingere cu rezonanta religioasa“.
Cioran îl considera pe Vulcanesu ,,o exceptie ametitoare“: ,,Cu cât ma gândesc mai mult la tatal dumitale, îi scria el la 20 ianuarie 1966 Elenei Vulcanescu, cu atât îmi apare ca si el era o exceptie ametitoare, ca tot asa si el trebuie sa fi înlaturat prin vreo minune blestemul nostru al tuturor. Poate sa apara nebunie sa afirmi despre un spirit cu adevarat universal ca nu gustase din fructul blestemat. Totusi, asa trebuie sa fie – caci stiinta lui prodigioasa era îmbinata cu o asa mare curatenie, încât n-am întâlnit niciodata una asemanatoare. Pacatul stramosesc, vadit în noi toti, nu se arata în el, în el care era atât de bine legat în trup si în care se adapostea, paradox miraculos, un sfânt iesit din icoana“.
Sunt cuvinte coplesitoare, mai ales ca vin de la cel care nu vedea prea mult bine în viata si nu era dispus la reverente amicale.

Un comentariu pentru “Mircea Vulcanescu, acest print al Spiritului”

  1. octombrie 5, 2010 la 11:30 pm

    Un om care a pus mai presus de prestigiul personal ,interesul pentru neamul lui, pe care a incercat sa-l contureze destul de frumos.Acum,acel neam asa cum spune chiar el,a suferit multe schimbari ,nu gratie comunismului ,cum eram tentata sa mai cred inca ,ci tocmai pentru ca noua generatie problematizindu-se a ajuns sa-si puna cu totul altfel problema existentei ,suferind ispitele occidentale ,nu tocmai obisnuite modului nostru -de a trai cumpatat. Si poate tocmai de aceea viitorul lor este amanetat.Generatia noua ne-a aratat ca si firea ,nu numai fiinta romanului s-a schimbat,facind ca romanul sa nu se mai poata diferentia atit de mult de ceilalti ,spre paguba ,cred, a noastra .Daca macar intr-unul singur,din multimea de tineri exceptionali, pe care ii tot vad pe la tv ,ar reinvia spiritul duios omenesc al lui Vulcanescu ,(si nu pot spune ca nu exista chiar acest spirit )dar intr-un chip manifest ,care sa determine multiplicari ,”clonari” de atitudine,atunci ,poate ca Romania isi va inscrie numele pe harta inca citeva generatii …dar …tare imi pare ca totul se cam duce de ripa ,cu asa atitudini retrograde ,cu asa lipsa de perspectiva in mintea multora ,care …nu inteleg ca orice constructie in viata personala incepe cu nationalismul -cu dragostea de patrie, care este cadrul tau natural si la ale carei valori si traditii te vei raporta mereu; fara teama ca am fi mai prejos decit celelalte natii ,asa cum MV si subliniaza continuu – ca romanul de altadata isi ducea viata in timpul divin ,traind mai putin in prezentul material ,cit mai ales intr-un timp al tainelor ,concretizate in evenimentele majore care-i marcau viata :nastere ,botez nunta ,moarte,si cu o atitudine de initiat stia sa dezamorseze incercarile care l-ar fi descumpanit .Lucru tot mai rar astazi ,cind vedem ca totul nu este decit disperare ,care naste numai violente la tot pasul .Mircea Vulcanescu este pentru mine ,nu numai icoana ,ci chiar sufletul meu intreg, pe care l-am cam pierdut, tocmai datorita acestei disperari care isi pune amprenta tot mai accentuat si pe care vreau sa-l renasc exact dupa chipul sufletului lui,cu care ma identific ,si pe care violentele timpului de acum nu ma lasa sa-l relev in conduita mea de zi cu zi .

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper