Mărturisire

Un articol de AUGUSTIN BUZURA

Nu mi-au placut niciodata sarbatorile. Uneori îmi spuneam ca nu le suport pentru ca ma scoteau din ritm, ma obligau sa fac pauza tocmai când credeam ca mi-am gasit cadenta, cuvintele îndelung cautate sau chinuitoarea prima fraza a unui roman pe care, de cele  mai multe ori, o pândeam saptamâni întregi. Oricum, nu ma puteam integra în ritmuri ce nu mi se potriveau, îmi erau straine, nu stiam sa simulez, sa-i conving pe altii ca m-am contaminat de bucuria, gravitatea sau împacarea lor. Mimam totul cu destula stângacie, iar   disconfortului sufletesc i se adauga si sentimentul de vinovatie, când descopeream ca  le transmiteam trairile mele confuze si celor apropiati.

Sigur este ca, orice sarbatoare mi se parea impusa si tot ce era impus ma revolta si ma silea sa fac invers. Mergând pe firul acestei „maladii“ ajung foarte departe, la noptile de cosmar din copilarie când, în ciuda interdictiilor, îndepartam de pe geamuri perdelele acelea negre, de camuflaj, obligatorii în vreme de razboi. Pe atunci, nu ma gândeam la consecintele pe care le-ar putea avea gestul meu,  dar nici mai târziu, dupa ce viata mi-a aratat toate chipurile ei sumbre, n-am acordat prea mare importanta instinctului meu de conservare. Stiam ca în fata logicii orice act de curaj paleste si moare. Dar, în aceeasi masura, eram convins ca întotdeauna ceva ramâne în afara calculelor si acest ceva fara nume devenea punctul meu de sprijin. Chiar daca pierdeam, eram multumit ca am încercat, ca am mers pâna la capat. Ca din numeroasele drumuri care duc spre adevar, spre cunoastere, am strabatut unul. Înca unul. Sigur este ca, sarbatorile mele sunt alcatuite din asemenea încercari despre care, pâna la urma, nici n-ai cu cine sa vorbesti si nici nu stii ce sa explici. O fraza buna, o nuanta a unei trairi abia descoperite, o pagina izbutita, ba chiar si câte o carte aparuta la timp fac parte dintre sarbatorile mele intime, sunt jaloanele unui drum care nu stiu si nu simt prea bine unde duce si cât va mai dura, dar sunt absolut sigur ca a început exact in urma cu cincizeci de ani. Nu îmi dau seama cât din nisipul ce mi s-a dat a mai ramas în mereu pomenita clepsidra, dar am avut timp sa ma conving  ca, asa cum spune înteleptul asiatic, cel ce calareste un tigru, nu se mai poate da jos niciodata… Iata, a trecut o viata de la debutul meu în literatura, o viata de când m-am catarat pe spinarea teribilei feline. Parca „se sparie gândul“, vorba cronicarului. Sigur, „evenimentul“ este important doar pentru mine, dar pentru prima oara dupa multi ani, niste texte vechi mi-au produs un moment de deruta: „Doamne, chiar o jumatate de secol! Ce-am crezut si ce a iesit?“  O jumatate de secol de când scriu mereu si mereu acelasi roman. De când, ca gazetar, ma simt dator sa remarc aceleasi dureroase defecte ale semenilor nostri si ale lumii pe care au creat-o. De când, ca om de formatie stiintifica, m-am straduit sa spun numai si numai adevarul, asa cum l-am vazut si trait, asumându-mi deseori riscuri enorme despre care n-am vorbit niciodata. Pentru ca nu aveam nevoie nici de mila si nici de aplauzele patriei. Trei decenii – de la debut si pâna la Revolutie –, m-am simtit foarte util. Nu spun ce cred astazi, dar atunci scriam cu atâta îndârjire, de parca numai de mine ar fi depins aflarea adevarului despre una din cele mai jalnice dictaturi. La un moment dat, erau mai multe cenzuri, cinci  sau sase, dar  ma simteam pregatit sa le înfrunt, învatasem psihologia cenzorilor si, în plus, ma împacasem cu gândul ca timpul necesar pentru tiparirea unei carti este, de multe ori, mai lung decât cel de care aveam nevoie pentru scrierea ei. Nu putini cititori se întrebau nedumeriti: „Dumneavoastra de ce vi se da voie si noua nu? Daca as pune pe o pancarta niste fraze din cartile dumneavoastra, ne-ar aresta. Pe dumneavoastra de ce nu va aresteaza?“

În realitate, nimeni nu încercase sa vada ce s-ar întâmpla la o adica, dar  existenta cenzurilor si a organelor represive era o convingatoare scuza pentru lasi si ticalosi, a caror samânta rodeste astazi mai bine ca oriunde în minunatul nostru areal geografic si spiritual. Dupa Revolutie au aparut ca din pamânt niste nimeni care au început sa ne explice cum a fost cu cenzurile si cu Securitatea, cum am suportat noi, românii,  frica si suferinta. În paranteza fie spus, si oricât ar parea de ciudat, securistii voluntari de astazi sunt, în multe cazuri, mai vigilenti si mai brutali decât înaintasii lor. Condamna în devalmasie. Viii si mortii sunt întinsi pe patul lui Procust din putina lor minte, au devenit brusc colaborationisti, indiferent de valoarea operei. Tot asa procedasera dupa razboi parintii si bunicii lor. Ca sa existi trebuie sa gasesti adversari foarte importanti, de preferinta morti sau ca sa nu poata reactiona. Pe atunci, Eminescu, Creanga, Caragiale n-au înteles rolul clasei muncitoare si nu i-au prevazut aparitia ca forta revolutionara…Pe nesimtite, ieri ca si acum, scriitorii fara carti, filozofii fara vreo idee filozofica, politicienii fara  ideologie au sufocat spatiul respirabil al tarii. Practicile comunismului primitiv de dupa razboi mai au mladite bine înfipte în roditorul nostru pamânt atât de generos cu buruienile de tot felul. Pâna si aroganta nemernicilor de atunci este astazi copiata  în detaliu. Sigur, au existat întotdeauna luptatori adevarati, eroi, dar si caricaturi ale acestora. M-am uitat, în cele câteva zile „libere“ de sfârsit de an, peste însemnarile facute cu multi ani în urma pe cartile lui Soljenitîn, Zaharov sau ale Nadejdei Mandelstam si, amintindu-mi de luptele eroilor nostri nationali cu comunismul disparut prin moarte naturala, dar si de ceilalti combatanti împotriva crizei, am avut dintr-o data imaginea lumii în care traim. În 12  ianuarie 1990, Partidul Comunist Român a fost scos în afara legii. La doua decenii de la acel moment, luptatorii împotriva lui îl mai tin în viata, mai ales pentru ca imaginatia lor nu le ofera alte surse de trai, mai lucrative. Cât despre omul simplu, saracia l-a învatat  sa se plieze dupa puternicii clipei, sa nu-si puna întrebari si sa nu conteste autoritatea celor ce îi dau ordine, chiar daca stie ca acestia nu au dreptate. În zilele  de dupa Revolutie, în centrul Capitalei exista o inscriptie care a facut cariera; „Spatiu liber de comunism!“  Acum, mult mai convingatoare ar fi una: „Spatiu liber de morala, de cultura si de demnitate“. Mâine, dupa semnele care apar zi de zi, ar putea fi si un „Spatiu liber de democratie“, atâta doar ca nimeni nu se va înghesui sa scrie pe vreun banner un asemenea adevar. Cu trecerea timpului, lumea s-a obisnuit sa gândeasca în cliseele impuse de niste pigmei spirituali pe care frica sau lasitatea generala i-au transformat în autoritati, judecatori si politisti de circulatie a ideilor într-un spatiu  în care libertatea si democratia sunt în situatia de a esua din nou. Sa fie departe vremea când ni se va spune ca nu ne meritam conducatorii? Pe vremea Raposatului circula o gluma în care un condamnat la spânzuratoare se întreba nedumerit: „Ni se da si sapun, sau trebuie sa-l aduc de acasa?“ Deocamdata, acest personaj îsi pune o alta întrebare: „Mai avem mult pâna va trebui sa ne platim si  locul de munca?“ O cauza a fost subliniata înca de Rousseau „Urasc supunerea, spunea gânditorul, pentru ca e sursa tuturor relelor“. Sigur, lumea nu este cum am dori sa fie. Îsi are ritmurile si cautarile ei care nu coincid întotdeauna cu ale noastre. De cele mai multe ori, îi place sa se lase mintita pentru a nu fi obligata sa-si asume raspunderea. Alteori nu îsi da seama ca o data cu votul îsi vinde la un pret de nimic si viitorul. Dar la noi, viitorul este o notiune de care, în realitate, nimeni nu este preocupat. Mâine? Vom vedea mâine!  Oricum, dupa cinci decenii privesc un film pe care l-am mai vazut de câteva ori.  Tot un rai al impostorilor si diletantilor, însa mult mai mare, mai consolidat. Doar chipurile sunt altele si, desigur, îmbracamintea. În paralel, ca si atunci, un alt teritoriu, imens, al celor care nu înteleg ce li se întâmpla. Sau nu vor sa înteleaga. Totuna. Ma reîntâlnesc cu aceleasi întrebari, dureri si spaime la care, în urma cu o jumatate de secol, credeam ca exista solutii, raspunsuri. Si astazi ma încapatânez sa cred acelasi lucru, însa stiu prea bine ca raspunsurile le gasesc doar cei ce le cauta. Din nefericire, noi asteptam, ca întotdeauna, sa ni le dea altii. Totusi, exista si frumuseti pe masura durerilor si spaimelor noastre: lumina pe care speram ca o vom vedea si în dimineata urmatoare, iarba, florile, agitatia copacilor, îndârjirea apei si mai ales mesajele celor ce si-au pus înaintea ta aceleasi întrebari si au descoperit aceleasi raspunsuri. Iata, din întâmplare, câteva versuri din Borges, citate în dialogul sau cu Willis Barnstone: „Cartile mele, care nu stiu de existenta mea,/ fac parte din mine la fel ca acest chip/ cu tâmple carunte si ochi obositi/ pe care degeaba îl caut în orice oglinda/ si în zadar îmi tot trec palmele gaunoase./ Ma gândesc întruna în amaraciunea mea/ ca vorbele esentiale/ ce ma definesc stau între acele pagini/ care nu stiu cine sunt, nu în cele ce am scris./ Mai bine asa. Vocile mortilor vor putea/Sa-mi sopteasca mai departe în ureche.“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper