Leo Perutz. Chemarea stiintei si tentatia literaturii

Un articol de RODICA GRIGORE

Leo Perutz, Iuda  lui Leonardo,traducere si note de Ana Popa,Bucuresti, Editura Humanitas, 200

Artist singular si straniu, caruia unii cititori sau critici au fost tentati sa-i nege statutul de „literat“, câta vreme din scrierile sale ar lipsi, dupa cum a afirmat, intre altii, Alfred Polgar, „tot arsenalul de minciuni decorative si efecte cautate care au reprezentat, adesea, apanajul consacrat al literatilor cu succes la marele public“, dar apreciat – chiar de catre oamenii de stiinta! – pentru precizia de-a dreptul matematica utilizata cu naturalete deplina pentru a-si construi conflictele romanesti, privit alteori, de catre cei pasionati de enigme, ca o inedita si greu explicabila combinatie intre Franz Kafka si Agatha Christie, Leo Perutz, autorul câtorva texte extrem de apreciate de Jorge Luis Borges si ignorate aproape complet in Statele Unite (si in majoritatea tarilor europene), reprezinta, fara doar si poate, un caz de inadecvare a canonului literar consacrat (care nu-l include in niciuna din categoriile sale!) la realitatea literaturii dar, pe de alta parte, o experienta de lectura care va cuceri orice cititor dornic sa gaseasca intr-o carte nu cine stie ce teorie post-postmoderna, ci, in primul rând, o istorisire.

Caci scrierile sale demonstreaza, de fiecare data, un soi de inabilitate de a se apropia de prezent si de materia bruta a acestuia, fundalul fiind, de fiecare data, pentru Perutz, o epoca indepartata de cea moderna. Astfel, de la lumea cartierului evreiesc din Praga veacului al XVI-lea la cea a razboaielor lui Napoleon, si de la intrigile rafinate ale contemporanilor lui Richelieu la peisajele Prusiei sau Poloniei din urma cu secole, Leo Perutz se dovedeste pe deplin capabil sa recompuna o intreaga atmosfera in doar câteva pagini. Iar când e vorba despre figura unui artist cum e Leonardo da Vinci, asa cum apare acesta in romanul „Iuda lui Leonardo“, scriitorul da intreaga proba a unui extraordinar talent care, surpriza, nu incearca niciodata sa iasa in evidenta cu orice pret, situatie extrem de rara intre autorii ultimului secol, preocupati atât de mult de promovare si celebritate. Rara avis, Leo Perutz pare a nici nu face parte cu adevarat dintre ei, apartinând mai mult familiei spiritelor stiintifice (fiind, de altfel, si autorul unor celebre ecuatii care ii si poarta numele), si rezistând, pe de alta parte si tentatiei – la fel de raspândite printre oamenii de litere – de a-si comenta singuri (si la nesfârsit) scrierile… Nascut in 1882, la Praga si ajungând sa lucreze la aceeasi firma de asigurari unde fusese angajat si Kafka, autorul cunoaste, pentru scurta vreme, un mare succes printre cititorii de limba germana, cartile fiindu-i, insa, interzise de nazisti. Dupa 1938, refugiat in Palestina, Perutz se afirma ca matematician, iar cel din urma roman al sau, „Iuda lui Leonardo“, va aparea postum, in 1957.
Actiunea cartii este plasata in anul 1498, in Ducatul Milanului, aflat, pe atunci, sub conducerea lui Ludovico Sforza, cunoscut protector al artelor. Iar intriga este reprezentata de dificultatea cu care se confrunta Leonardo in a definitiva „Cina cea de taina“, celebra fresca aflata in mânastirea dominicana Santa Maria delle Grazie. Dificultatea aceasta tine de un detaliu care, oricât de neinsemnat poate sa para, este extrem de important, si anume identificarea unui posibil model pentru chipul lui Iuda. Tocmai acesta este momentul in care isi face aparitia in paginile cartii Joachim Behaim, negustor german venit la Milano pentru a obtine banii pe care i-i datoreaza Boccetta, un camatar cu proasta faima in intregul oras. Dar, pâna a reintra in posesia mult râvnitilor sai bani, Joachim se indragosteste de o fata frumoasa, Niccola, alaturi de care decide chiar sa-si petreaca intreaga viata, insa ferma sa decizie va fi abandonata in clipa in care isi da seama ca iubita sa este nimeni alta decât fiica odiosului Boccetta. Si, ca si cum asta n-ar fi de ajuns, cinicul negustor nu va ezita sa se foloseasca tocmai de fata pentru a obtine banii datorati de camatarul cel zgârcit. Cum totul se petrece ca pe o uriasa scena, Leonardo este, indirect, martorul acestei intregi istorii de iubire tradata, astfel ca, in momentul in care Behaim decide sa-si sacrifice iubirea pentru a duce la capat planul sau de razbunare, pictorul are revelatia de a-l fi gasit pe Iuda – al carui chip devine, desigur, acela al lui Joachim Behaim…
Având, pe alocuri, note de mister medieval si evidente accente dramatice, romanul acesta imbina, de la inceput si pâna la sfârsit, o serie de date istorice cu detalii ce tin de imaginatia cea mai prodigioasa – daca ar fi sa amintim, aici, doar aparitiile si rolul lui Mancino, poetul pribeag si incapabil sa-si aminteasca propriul trecut, nimeni altul – daca ii vom citi cu atentie versurile dar si nota de final a autorului insusi – decât François Villon, cel ce ajunge sa se stinga in circumstante neelucidate complet, in Ducatul Milanului. Caci marea arta a lui Perutz tocmai in asta consta: in capacitatea de a se juca – si de a-si determina si cititorul sa se joace si sa faca acest lucru cât se poate de serios – cu istoria si cu fictiunea, combinându-le in diverse doze si la multiple niveluri. De aici deriva, in fond, si puterea de fascinatie pe care romanul de fata o exercita – si care tine de o neasteptata (pentru un autor-matematician!) – predilectie pentru un soi de adevarata magie textuala. Si tot de aici si relatia extrem de puternica si de convingatoare intre figura biblica a lui Iuda si personajul creat de imaginatia lui Perutz, Joachim Behaim, inruditi prin incapacitatea lor de a-si depasi mândria in favoarea iubirii. Caci, daca, asa cum subliniaza messer Leonardo inca de la inceput, pacatul lui Iuda nu a fost acela al rautatii si invidiei, ci al mândriei care l-a impins sa tradeze propria iubire, adica acelasi lucru cu cel afirmat de Behaim catre finalul cartii, cu referire la Niccola: „O iubisem prea tare, iar asta mândria si onoarea mea n-au ingaduit!“
S-a spus adesea ca Leo Perutz a trait mereu, din punct de vedere spiritual, la marginea propriilor sale fictiuni, asa cum se poate observa, de pilda, si intr-un alt roman al sau, „Calaretul suedez“, unde, ca si in „Iuda lui Leonardo“, granita dintre fictiune si istorie pare a deveni din ce in ce mai incerta, singurul adevar ramânând, deci, acela al artei. Insa intr-un mod mai evident decât in scrierile sale anterioare, in cartea de fata, Perutz abordeaza si delicatele probleme dedicate creatiei artistice si misterelor acesteia. Caci lungul proces de distilare a formulei artistice pe care il analizeaza scriitorul in cazul lui Leonardo semnifica, practic, unul similar (si evident!) in cazul lui Perutz insusi, a carui miza este conceptia de ansamblu si dimensiunea simbolica a chiar acestui roman. Desigur, ca punct de plecare, romanul „Iuda lui Leonardo“ se bazeaza pe monumentala opera datând din secolul al XVI-lea a lui Giorgio Vasari, „Vietile pictorilor“ si mai cu seama pe adevarata „mitologie“ pe care acesta o creeaza pentru a explica geniala opera a lui Leonardo da Vinci, modelul prin excelenta de om universal renascentist, contribuind, astfel, la construirea a ceea ce, mai târziu, Walter Pater va numi „legenda lui Leonardo“. In aceasta scriere gaseste Perutz si amanuntul conform caruia Leonardo intâmpina dificultati in definitivarea „Cinei celei de taina“ din cauza lipsei unui model uman intru totul adecvat pentru chipul lui Iuda, iar ulterior, a lipsei unui model pentru reprezentarea figurii lui Isus, posibila explicatie pe care Vasari o gasea pentru impresia de imperfectiune pe care fresca a lasat-o unora.
Dar tema frescei imperfecte reprezinta, pentru Leo Perutz, cheia unuia dintre aspectele esentiale ale artei lui Leonardo – dar si al celui mai important aspect al oricarui tip de arta, inclusiv a celei literare – si anume incapacitatea artistului de geniu de a definitiva in deplinul sens al cuvântului o opera, adica de a o face sa fie perfecta. Desigur, semnificatia este aceea a dorintei marilor artisti de a atinge perfectiunea, de aici clar-obscurul din pictura lui Leonardo si ciudatenia purtarilor sale. In fond, profund inrudit spiritual cu Mancino din romanul lui Leo Perutz, Leonardo, personajul literar din acelasi roman ar putea semna, alaturi de insusi autorul acestei carti declaratia pe care o face in versuri François Villon. Adica, nimeni altul decât, cel putin in paginile acestui roman, pribeagul Mancino: „Voi, oameni buni, stiu care-i mersul Firii./ Stiu moartea, care mistuie ce-i viu,/ Stiu si ce-nseamna cazna vietuirii./ Stiu totul. Doar pe mine nu ma stiu.“ Versurile sunt integrate perfect atmosferei in care se misca personajele romanului, astfel incât nimic nu pare si nu este fortat. Iar stilul de ansamblu al lui Leo Perutz se dovedeste a fi complet imun fata de orice afectare sau exces, atât de frecvente printre scriitorii afirmati – si promovati asiduu – incepând cu mijlocul secolului XX.
La o lectura reluata a romanului de fata, cititorul trebuie sa recunoasca, nu fara uimire, ca in acesta carte nimic nu e in plus si nimic nu lipseste. Caci autorul nu incearca sa-si convinga neaparat si imediat cititorii de ceva anume, si cu atât mai putin sa-i converteasca ori sa-i faca sa-i imbratiseze ideile, ci le lasa acestora, deplina, placerea lecturii, acordându-si, practic, lui insusi, placerea de a povesti cum evolueaza viata personajelor, cum se scrie Istoria si cum, cel putin uneori, marea Istorie devine si istorie personala, influentând, pe de alta parte, marea arta.







Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper