Jurnal pe sarite

Un articol de EUGEN SIMION

Nu mai stiu ce om politic a spus ca scopul puterii este puterea. Cu alte vorbe, ma lupt sa capat puterea pentru a avea, în continuare, putere. Si, dupa ce am obtinut-o si o exercit, ma lupt sa pastrez puterea… Daca este asa (si pare a fi, într-o oarecare masura chiar asa!), lucrurile ar avea o nota de gratuitate si o nota de noblete… Dar este asa? Puterea vrea sa primeasca, de regula, beneficii, scopul ei este câstigul imediat, puterea vrea putere ca sa domine si sa-si sporeasca, de regula, contul la banca. Nu cred ca orice forma de putere este opresiva, acaparatoare, imorala, dar am motive sa cred ca puterea din epoca postmoderna a divortat de mult si pentru totdeauna de orice forma de idealism. Idealismul puterii este o vorba în vânt, un vis – mai degraba – al oamenilor fara putere.
Este suficient sa ma uit la oamenii nostri politici si sa mi se faca, deodata, dor sa ma retrag în singuratatile desertului si sa conversez cu sopârlele si scorpionii…

*
Mi-am amintit zilele acestea, rasfoind gazetele din capitala, de o observatie maligna a lui Nietzsche din 1882: „înca un secol de jurnalism si toate cuvintele vor puti“… Nu mai pot spune nimic. N-am deloc chef sa-1 combat pe marele filosof, profet al nihilismului european. Sa spun, poate, atât: uneori profetismul cel mai negru se slujeste de cuvinte bine alese, cuvinte norocoase, într-un discurs sclipitor. Cioran, dintre români, este cel mai elocvent în aceasta privinta. Dar Cioran nu este jurnalist…
*
Apropo de Cioran. Recitesc „Îndreptar patimas“, o carte scrisa între 1941-1944 si abandonata. „Nepublicabila“, noteaza moralistul undeva. Ea a fost, totusi, publicata dupa disparitia lui. N-am apucat s-o comentez în „Fragmente critice“ IV, acolo unde ma ocup de existentialismul românesc al carui reprezentant esential este chiar Cioran. O tema la care ar trebui sa revin într-o zi pentru ca trairismul si, în genere, miscarea de idei din jurul generatiei tinere din anii ’20-’30 reprezinta o ramura a expresionismului european insuficient studiata pâna acum. S-a vorbit, cu precadere, despre implicatiile politice ale fenomenului, mai putin despre substanta lui intelectuala si efectele asupra creatiei propriu zise (în sfera filosofiei si literaturii)…
Revin la „Îndreptar…“. Nu-i, într-adevar, o carte reusita, la nivelul celorlalte. Se vede usor facatura, artificiul, cautarea abuziva a paradoxului (un paradox al ideilor întoarse pe dos, un paradox al nefirescului, în fine, o logica a ilogicului!). Un Cioran manierist la culme, inteligent si, sa nu zic cu pacat, steril, chinuit sa strâmbe toate lemnele gândirii normale si sa rastoarne cu capul în jos toate ideile acceptate… Fraze chinuite si cuvinte obosite…
Câteva însemnari sunt, totusi, autentic cioraniene. Reflectii pe care numai Cioran le-ar fi putut scrie în limba româna. Cu acel sentiment de urgenta, de disperare, de inevitabila si iremediabila catastrofa în lume si cu sugestia de inutilitate a oricarui act de a împiedica iremediabilul si catastrofele, sentiment specific discursului cioranian. „Omul – scrie el – n-a inventat o eroare mai pretioasa si o iluzie mai substantiala ca eul; respiri, închipuindu-ti ca esti unic, inima-ti bate fiindca esti tu“… Asadar: eul este eroarea noastra majora, sentimentul unicitatii este pacatul de moarte al omului!… Dar tot secolul al XlX-lea (secolul romantismului) n-a facut altceva decât sa puna în drepturi ego-ul omului, sa impuna ideea de unicitate a fiintei, în fine, sa creeze o mitologie a geniului care încearca sa rastoarne legile contingentului. Cioran nu este de acord cu aceasta suprematie a eului. El este de parere ca, pentru a se mântui, omul trebuie sa renunte la prenumele sau („sensul mântuirii e disparitia prenumelui“)… Ce-i ciudat este faptul ca acela care formuleaza aceasta erezie are un ego foarte activ, nesupus (în sensul dat de Gide acestui termen), iritabil, gata oricând sa faca pustiu în jurul lui. Discursul lui Cioran este un discurs al preteritiunii. Scrie ca sa denunte scriitura, dar scriitura este atât de frumoasa, asa de fastuos originala încât negationismul pare o petrecere cu ideile. Pesimismul lui este o sarbatoare a cuvintelor ce se hranesc, ca armasarul din basm, cu jaraticul negativitatilor din univers. Paradoxalul Cioran.
*
Vorbind de istorie (una din oile negre ale moralistului), Cioran nu uita sa ne aminteasca faptul ca ea este „o lectie de inumanitate“. Istoria, observa el, vorbeste cu precadere de prigonitori, mai putin de martiri. Asta vrea sa sugereze ca raul ramâne mai mult în memorie, decât binele, sacrificiul, frumosul din existenta. Aici, moralistul pare a avea dreptate. Exemplul pe care îl aduce ma pune pe gânduri: „în orice memorie Neron e viu si seducator (…), e mai putin banal decât Iisus; Pillat cu o singura întrebare a ramas în lumea filosofilor (…) pe când Ioan Evanghelistul, neavând îndoieli, n-a putut supravietui adoratiei; crestini l-au lichidat prin iubire; Iuda a devenit un simbol; tradarea si sinuciderea i-au acordat o vesnica actualitate, pe când Petru a ramas o piatra de biserica“…
Ma abtin sa comentez acest fragment, dealtfel splendid, tipic cioranian. Îmi dau seama ca filosoful are si nu are dreptate, e memorabil ce spune si este nemaipomenit de frumos cum spune, dar… Dar nu-mi place morala acestei fabule morale. Nu-mi place deloc ca istoria retine mai mult pe prigonitori si uita usor victimele lor… O morala perversa, o istorie care ne poate demoraliza. Ma consolez, totusi, cu ideea ca Iisus este mai prezent azi în lume decât Neron, Pillat si Iuda la un loc. Morala lui a învins si morala lui a devenit o religie. Iubirea pe care a propovaduit-o este mai tare si mai creatoare decât puterea si ura celor care l-au rastignit. Cioran se înseala în cele din urma. Iuda este, într-adevar, un simbol, dar niciun individ, oricât de jos ar cadea, nu vrea sa fie un Iuda – Iscarioteanul…
*
Tot Cioran face un tablou infernal al lumii balcanice. Iata în ce culori de apocalism (un apocalism al derizoriului): „Din privelistea Balcanilor, universul este o mahala pe care colinda tate venerice si tigani asasini; patima lor de gunoi vast – în care raneste o veselie cu goarne de îngropaciune – n-a scornit nici macar vreun zeu libidinos; ce astru dornic de periferie ar fi cazut pe-acolo?“…
Ce putem spune în fata acestui dezgust cosmic si la auzul acestor fraze care ar putea descuraja – nu un regiment, cum zice o vorba frantuzeasca – ci un univers întreg, cu zeii lui virili si cu astrii lui luminosi?!… Trebuie sa recunosc, totusi, ca îmi place imaginea cu tate venerice care colinda prin acest tinut. Nu-mi place însa când Cioran ataseaza acestui spatiu de vaste gunoaie materiale si umane natia valaha… O fantasma, iarasi, eterna în literatura moralistului. Fantasma (care uneste, din nou, toate impuritatile lumii) este exprimata însa în propozitii seducatoare. Mai exact: umilitoare si seducatoare: „Ce natie este asta? (…) Mersul ei nu se aude în lume (…). Sa nu fi lasat Roma nici o picatura în sângele acestui neam? (…). Sa nu fim macar demni de sclavii ei?“…
Repet ce-am mai spus despre Cioran: nu trebuie sa încerci sa dovedesti ca nu are dreptate pentru ca dreptatea, adevarul, obiectivitatea nu sunt conceptele pe care el le respecta si cu care opereaza. Cioran trebuie doar citit si, din când în când, trebuie sa fugi din discursul lui cu sentimentul ca, întocmai ca poezia europeana, de la Baudelaire încoace, el stie sa valorifice în chip eminent negativitatile existentei si ale imaginatiei.
Ce e surprinzator în acest „Îndreptar…“ în care scepticismul sapa la radacina tuturor lucrurilor si ideilor este faptul ca în el se agita un moralist care se apuca de sforile deznadejdii, visând la azururi prabusite si la un cer plin de bube. Filosoful acesta, vreau sa zic, are momentele lui de lirism.
*
Ca sa-mi înseninez spiritul, trec la alta istorie. O mica istorie pe care o descopar în prefata lui Virgil Ierunca la corespondenta sa cu Nicolae Steinhardt. Iat-o, în rezumat: la 5 febr. 1989, parintele Nicolae de la Rohia (evreul Nicolae Steinhardt convertit la ortodoxie) primeste o scrisoare din Israel în care este numit „tradator“ si i se pune, insidios, urmatoarea întrebare: „ce gânduri îti trec prin minte, calugare Nicolae, la doua noaptea?“. Calugarul Nicolae raspunde numaidecât agresorului sau moral (probabil un spirit religios fanatizat) în acest chip demn, asa cum facuse si cu alte prilejuri: „monahii acestia, neamul acesta de pastori si tarani, oamenii acestia atât de diferiti de mine, m-au primit, m-au înteles si acceptat, cu o marinimie, o bunavointa, o rabdare, o simpatie care au desfiintat orice bariera si ma fac sa ma simt la ora doua a.m. – ora adevarului – cu totul neframântat de dubii, câtusi de putin strain, stingher, nefericit, nostalgic ori gândind sa ma întorc din drumul pe care am apucat“…
Splendid. Iata, dar, ca în istoria prin care românii au trecut timp de o jumatate de secol a existat si alt univers decât acela al infamiei. Bunatatea, inteligenta si demnitatea unui singur om pot sterge de pe fata istoriei urmele infamiei.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper