Jurnal pe sarite (III)

Imi propun de mult timp sa studiez si, daca voi ajunge la unele concluzii, sa scriu un mic eseu despre ceea ce se cheama, putin cam pompos, psihologia poporului român. Exista o intreaga literatura cu aceasta tema. O literatura scrisa de specialisti (sociologi, antropologi, psihologi, etnologi etc.) si alta literatura, mai interesanta adesea decât cea dinainte, scrisa de moralisti, scriitori, critici literari, istorici… De la cronicari pâna la postmodernistii si „fracturistii“ nostri, toti vorbesc despre firea, specificul, fiinta româneasca, sub latura mai ales negativa. Câteva idei se repeta obsedant: românii sunt spirite tranzactionale (cum zice Ralea), românii sunt spirite adamice (cum crede G. Calinescu si cum credem, in fond, toti), românii sunt naturi resemnate si jeluitoare, cred in soarta si se lasa dusi de istorie, românul pleaca mereu capul in fata sabiei pentru a nu fi rapus, in fine, românii nu sunt guvernabili fiind prea individualisti, sunt neseriosi, nu se tin de cuvânt, vorbesc mult si nu fac mai nimic, se afla mereu in treaba sau una zic si alta fac etc… Acum, dupa dec. 1989, aceste fantasme bântuie pur si simplu imaginarul nostru colectiv. Sau cel putin asa il vad eseistii interesati de miturile, de psihologia si de morala natiei noastre. Eminescu? As, un poet prafuit. Cultura medievala româneasca? O incropeala pricajita. I. L. Caragiale? E ceva, dar nu cine stie ce. Arghezi? Ce-s’ copil?Un bun facator de cuvinte, respins de idee. Cât despre morala lui – sa nu mai vorbim, caci, daca vorbim, cadem la fandacsii… etc.
Si, uite, asa, nu mai poti spune o propozitie pozitiva despre români si despre cultura lor ca sare numaidecât o droaie de sceptici, imitatori ai lui Cioran (in variante de buzunar), care te vor strivi cu comentariile lor negre despre nenorocul românesc, despre neantul valah si imposibilitatea de a face ceva durabil si esential pe pamântul pârcalabilor.

X

O fraza din „Confesiunile“ lui Rousseau, cel care promitea sa spuna totul despre sine. S-a tinut de cuvânt. Sinceritatea sa a deschis calea literaturii confesive europene. „Obligatia mea este sa fiu adevarat, datoria cititorului meu este sa fie drept; nu-i voi cere nimic in plus“… Nimic de comentat. Tot Rousseau scrie aceste rânduri tulburatoare: „sângele unui singur om este mai pretios decât libertatea intregului gen uman“. O propozitie care a fost mult comentata. Revolutia franceza – pe care Jean Jacques Rousseau a pregatit-o ideologic si moral – a rasturnat insa aceasta logica iluminista. In secolul al XX-lea, ea a devenit o politica de stat. In alt sens, bineinteles, decât il gândea autorului „Contractului social“. Ideologia totalitara – de stânga sau de dreapta – se bizuie pe ideea ca pentru binele umanitatii (rasei), un individ poate fi sacrificat. Si ca istoria are, totdeauna, ratiuni superioare in raport cu ratiunea individului. Adica istoria poate sa faca orice. In numele acestei idei, comunismul a lichidat, se spune, 80 de milioane de oameni. Când am descoperit ca Jean-Paul Sartre crede ca sarcina scriitorului angajat este umanitatea, admiratia mea pentru el a incetat brusc. In disputa cu Albert Camus, am trecut numaidecât de partea acestuia din urma. El intelesese ca sarcina scriitorului autentic este omul, nu umanitatea. Umanitatea poate avea ea grija de sine, in timp ce omul este singur. Sau, cum zice Paul Valéry, omul este singur cu el insusi. O dubla singuratate…

X

Revin la propozitia lui Eugène Ionesco citata mai inainte: „unde nu-i umor nu-i umanitate“… Dar ironia? Victor Hugo zice ca ironia este inceputul libertatii. De aceeasi parere este si Maurice Barrès: „ironia este o garantie a libertatii“… Ce-i curios este ca Sainte-Beuve, un critic format la scoala clasicilor si familiarizat cu ironia filosofica a romanticilor, crede ca, dintre toate posibilitatile spiritului, „ironia este cea mai putin inteligenta“ („Mes Poisons“). Sa spui acest lucru intr-o cultura in care ironia este o componenta a spiritului de finete si intr-o tara in care ironia este o virtute nationala este o mare provocare. Nu-l inteleg deloc pe Sainte-Beuve. Oricum am judeca lucrurile, el n-are nicio sansa sa compromita functiile ironiei. Dovada ca ironia ramâne, cum observa cineva malitios, alcoolul spiritului francez. O bautura de care, spun gurile rele, francezii abuzeaza. Cam de 365 de ori pe an…

X

Regasesc in „Caiete“ (24 febr. 1958) o idee pe care Cioran o afirmase de mai multe ori in in scrierile românesti din anii ‘30): „ceea ce nu poate fi tradus in termenii religiei nu merita sa fie trait“. Aceasta propozitie (admirabila, de o extrema gravitate) pune in discutie toata retorica antireligioasa (putin cam frivola, ramâne vorba intre noi) din „Lacrimi si sfinti“. Numai un spirit profund religios incearca taria credintei sale, imaginând cele mai dure argumente impotriva ei. Vorba moralistului: „iubeste pe Dumnezeu cu o ura grea“. In jurnalul de idei scris in frantuzeste, Cioran isi defineste in acest chip religiozitatea spiritului sau angoasat: „fervoarea demoniaca, aceasta este nuanta religiozitatii mele“. Sa-l cauti pe Dumnezeu si sa-l iubesti cu o „fervoare demoniaca“! O dialectica de inger cazut. O credinta de necredincios sau, poate, invers. Lui Cioran i s-ar potrivi, am impresia, aceste vorbe – putin schimbate – din Evanghelia lui Marcu: „nu cred, Doamne, ajuta necredintei mele“…

X

Tot Cioran care a vorbit in cartile scrise in Franta despre „rusinea de a fi român“ si despre „neantul valah“: in „Caiete“ dam peste aceasta propozitie: „cu cât imbatrânesc, cu atât ma simt român“ (13 iulie 1962). Nu-i ultimul sau gând in aceasta problema. La 30 oct. 1971 revine la vechea disperare: „nenorocirea de a fi român; drama insignifiantei“… Daca judecam opera moralistului, ajungem la concluzia ca, filosofic vorbind, el a gestionat, totusi, bine, aceasta nenorocire si a valorizat in chip creator neantul valah din care a iesit.

X

Recitind o parte din cele 1120 de scrisori ale Doamnei de Sévigné pentru a vedea modul in care se dezvolta in secolul moralistilor un gen literar pe care modernitatea l-a eliminat treptat (genul epistolar), am dat peste ideea de amitié-amoureuse care a ramas in limbajul si chiar in mentalitatea franceza. Un concept (sa-i spunem astfel, desi când e vorba de amour orice concept este nesigur!) care se bizuie pe un sentiment ambiguu. Francezii fac mare caz de el si moralistii lor l-au introdus in codul lor de existenta si, fatal, in codul cultural. Bárthes vorbeste mult despre el in „Discursul indragostit“. François de la Rochefoucauld este ceva mai rezervat cu aceasta relatie pentru ca, scrie el, ceea ce face ca femeile sa fie putin sensibile fata de prietenie este faptul ca prietenia se dovedeste a fi mai slaba si mai fada decât iubirea atunci când o femeie trebuie sa aleaga. Moralistul merge chiar mai departe si, comparând cele doua notiuni (iubirea si prietenia), ajunge la concluzia ca, oricât de rara si puternica ar fi iubirea adevarata, ea este mai rara si mai slaba decât prietenia adevarata. Acest scepticism vine din Renastere care considera prietenia superioara iubirii. Astfel zis: poti trada o femeie, dar nu poti trada un prieten. Este logica lui Mercutio care moare pentru o cauza straina (cauza prietenului Romeo)…
Mme de Sévigné are pareri pozitive despre puterea prieteniei in spatiul iubirii si, pâna la un punct, experimenteaza chiar ea acest tip de relatie decenta si inteleapta. Când, la 25 de ani, ramâne vaduva cu doi copii, Marchiza de Sévigné se bucura de prietenia indragostita a Domnului de Turenne si a ministrilor Servien si Fouquet. Când Fouquet este arestat, marchiza asista la proces si urmareste cu admiratie si afectiune atitudinea demna a fostului ministru. Admira la el, mai ales, calmul exemplar, raspunsurile lui inteligente, tinuta (sentimentul onoarei) care nu-l paraseste in aceste momente de cumpana.

X

Prietenia amoroasa (sau prietenia indragostita) poate fi definita, in aceste conditii, o stare de suflet care este controlata de spirit. O alianta pe termen lung. Ea presupune si o dimensiune intelectuala. O sentimentalitate, asadar, rezonabila. Nu stiu daca este o notiune tipic franceza, dar francezii, in mod cert, ii acorda o mare importanta in literatura lor moralistica. Noi, românii, nu avem acest sentiment – concept, oricum nu facem caz de el. Numai Conachi vorbeste de legatura dintre amor si prietesug sau de simbatiea care premerge pasiunii sentimentale. Am analizat aceste cauzalitati inefabile in „Dimineata poetilor“, incercând sa dovedesc ca autorul acestor jalobe este, in limbajul lui inca nesigur, un filosof liric al pasiunii. In poemul „Lumea“ lauda prietesugul („o, prietesug, rai de placere“, „zare de fericire“), inteles, dupa cum se vede, ca agapé – afectiunea spirituala. In alt poem, „Amoriul din prietesug“, lucrurile par ceva mai clare. Amoriul este „cuvântul cel mare“ al inimilor (pasiunea, mania greceeasca, „acest imparat al lumii“, „stapânitor de placere“), iar prietesugul este anticamera acestui tiran al inimilor… Rolul celui din urma este sa netezeasca drumul amorului. Cum? Pregatind sufletul sa primeasca simbatiea, mila, credinta. Exista, asa dar, in codul erotic al lui Conachi, urmatoarele trepte: simbatiea, prietesugul (agapé) si, la urma, amoriul care uneste toate formele iubirii, de la prietenia amoroasa („dulcea desfatare“, „râvna fara temut“, legamântul, credinta etc.) la mania (pasiunea erotica dezlantuita, irezistibila, pe viata, o jale dulce).
Romanul românesc nu analizeaza asemenea complicatii. Numai G. Calinescu a incercat in „Bietul Ioanide“ sa prezinte o femeie care, din iubire, prietenie si admiratie pentru barbatul cu care este insotita si cu care are doi copii, inchide cu afectiune ochii când barbatul genial (arhitectul Ioanide) cauta implinirea erotica in afara conjugalitatii. Dar personajul calinescian nu este tipic pentru lumea româneasca. Mai aproape de mentalitatile noastre rasaritene este Mita Baston din „D’ale Carnavalului“ care, tradusa, este in stare de a se savârsi o crima…
De observat in literatura Dnei Sévigné si, in genere, in literatura moralistica scrisa de aceste femei sensibile si cultivate, ca l’amitié-amoureuse este un sentiment foarte productiv, estetic vorbind. El creeaza, cu alte vorbe, o stare de spirit care permite analiza sufletului si faciliteaza scriitura… Este un sentiment preponderent feminin, dar nu unic feminin. El apare, uneori, atunci când o pasiune sentimentala se incheie sau când, din ratiuni morale, o pasiune sentimentala este impiedicata sa se manifeste… In toate situatiile si sub toate formele, l’amitié-amoureause pastreaza o nota de ambiguitate pozitiva. Fara ea lucrurile ar fi clare si alianta s-ar destrama. Conditia este, dar, ca prietenia sa nu devina o pasiune (mania), sa ramâna la statutul de agapé controlat de un spirit ingaduitor si vigilent.

Vezi si:

• Critica literara si cauza limbii române
• Jurnal pe sarite
• Dependenta de Ceilalti – colectivism si individualism
• Biograful, un reintemeietor de mituri
• Acad. „Trouble-fête“
• O plastografie (G. Călinescu, N. Iorga şi Ileana Vrancea)