Junimea – cultura si politica

Un articol de CONSTANTIN COROIU


Liviu Papuc, cercetator al fenomenului cultural bucovinean interbelic, pasionat scotocitor de documente, în arhive publice si particulare, în inestimabilele fonduri ale Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu“ din Iasi, institutie pe care o slujeste de multa vreme cu o competenta unanim apreciata, editor, traducator, a publicat doua carti despre „Junimea“ si junimism, în care sunt reunite si textele pe care le-a semnat de-a lungul anilor în revistele „Convorbiri literare“, „Dacia literara“ si în alte periodice. Pe a doua dintre ele, în ordinea aparitiei – „Societari junimisti în documente“ – am comentat-o aici cu ceva vreme în urma. Primul volum intitulat, poate dintr-o exagerata modestie, „Marginalii junimiste“, pe care l-am recitit recent, este la fel de interesant. Evenimente si fapte întemeietoare, personaje celebre, evocate pe baza de marturii, inclusiv dintre cele existente în editia de documente Toroutiu, dar si multe inedite, cum sunt cele aflate în  patrimoniul Muzeului Literaturii Române din Iasi, constituie substanta unei captivante naratiuni sui generis. Rigoarea nu exclude expresivitatea. Altfel spus, Liviu Papuc – un „soarece de biblioteca“ – scrie cu talent, repovestind cu documentul în fata momente din facerea unei lumi si a unei opere complexe care poarta un stralucitor nume – „un singur nume“, cum ar spune Poetul – „Junimea“, definitoriu pentru întreaga noastra cultura moderna, socotind de la 1840 pâna în prezent. „Junimea“, „primavara literelor române“, cum o caracteriza Simion Mehedinti, este unul dintre putinele visuri românesti (un vis al inteligentei libere, zicea Maiorescu) care au capatat chip durabil. O exceptie fericita de la traditia „încremenirii în proiect“ si a esecului.

Documentele orânduite si comentate de Liviu Papuc o atesta o data în plus. Exista un farmec al documentului, o poezie de o frumusete indicibila a lui, o poveste in nuce – si nu numai – care fascineaza dincolo de faptul inedit, de adevarul revelat. Chiar daca marea poveste a Junimii o stii, atâta cât se poate sti, pe dinafara, esti fascinat de povestea povestii si de  monumentalitatea edificiului faurit la Iasi în a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Desi, de principiu, istoria nu se judeca cu daca, nu-ti poti reprima o întrebare: ce ar fi fost cultura româna, cum ar fi aratat ea în secolul trecut sau astazi fara acea constructie de anvergura nationala si vocatie europeana? Caci vedem din ce în ce mai bine, cu cât perspectiva timpului se mareste, ca, alaturi de patriotismul celor care au ridicat-o, de înalta intelectualitate, de geniul junimistilor, hotarâtoare s-a dovedit a fi mentalitatea eminamente europeana. Pentru Maiorescu, aratându-ne directia cu „degetul sau de lumina“, pentru Alecsandri si Eminescu, pentru Vasile Pogor, între altele primul traducator al lui „Faust“ în româneste, pentru istoricul A.D. Xenopol, pentru indiscutabil cel mai mare om politic al vremii lui care a fost P.P. Carp, intelectualul de rasa si cel dintâi talmacitor al lui Shakespeare în limba lui Eminescu, pentru Jacob Negruzzi si toti ceilalti, Europa era un spatiu politic, economic, spiritual, educational, cât se poate de familiar, la care se raportau si în care se miscau cu dezinvoltura, fara complexe, dar cu constiinta ca este mult de facut în aceasta tara spre a ajunge asa-zicând în rând cu lumea batrânului si civilizatului continent. Spre deosebire de elitistii, europenistii autohtoni de azi, erau demni, eficienti, fara prejudecati, toleranti, iar pentru junimistii de rangul întâi politica militanta, chiar daca unii o priveau ca pe o corvoada, si-o asumau ca pe un sacrificiu necesar în atingerea unor scopuri mai presus de orice interese meschine de grup. Cât priveste pe cei de rangul al doilea, asa cum observa Liviu Papuc – „atitudinea distanta fata de politica era aproape un loc comun“. Cel putin pâna la un anumit moment. „De altfel – noteaza autorul –, de la bun început, la întrunirile culturale ale societatii erau interzise dezbaterile politice, ceea ce nu i-a împiedicat pe unii dintre corifeii acesteia sa se implice masiv în treburile politice“. Ba, în cele din urma, anticuzistii Carp si Pogor împreuna cu neutrii Maiorescu, Negruzzi sau Theodor Rosetti, cumnatul lui Cuza, aveau „sa înjghebe un partid al lor, sa «se  aleaga» în parlament pe liste de partid“.
Merita sa zabovim o clipa asupra capitolului intitulat „Politica versus cultura“ si sa ne reamintim mai întâi ce-i scria Jacob Negruzzi, „tutorele“ „Convorbirilor literare“, lui A.D. Xenopol, aflat în strainatate, la 30 aprilie 1870: „Junimea a intrat în bucluc. Carp e ministru de externe. Pogor de instr. publica s…t, Nicu Ganea si Leon (Negruzzi) au fost constrânsi de Voda a primi în Iasi prefecturile de tinut si oras s…t Asa politica ne cam sparge cercul literar. Pacat de Dumnezeu!“. Peste numai vreo doua luni îi facea cunoscut însa ca el însusi „se porneste la Bucuresti ca deputat“, iar din parlamentul care îi provoca nostalgii lui Alexandru Paleologu (îmi marturisea asta într-un interviu), în noiembrie 1870 îi relata aceluiasi: „Îti scriu din Adunare, unde m-au împins pacatele mele s…t Politica merge rau si trebuie sa vina cineva în Adunare pentru ca sa simta un profund dezgust. Qu-allais-je faire dans cette galère? Nu stii cât ma simt de nenorocit în Bucuresti si în aceasta Camera fata cu milioanele de intrigi personale care hotarasc soarta acestei biete tari nevinovate de aceste câteva sute de ambitiosi, porci de câini si nebuni care o sfâsie si împiedica programul sau regulat“.
Este frapanta asemanarea atmosferei din viata parlamentara, politica de acum aproape 145 de ani cu cea interbelica si cu cea postdecembrista. Pare ca, în esenta, prin vreme, nimic nu s-a schimbat din acest punct de vedere. În aprilie 1871, Jacob Negruzzi îi scria tot lui A.D. Xenopol: „Pentru un om care ar fi avut o deplina nepartinire de spirit, ultima luna a sesiunei Adunarei ar fi înfatosat o materie foarte bogata de studiu. Însa aceasta n-o am eu s…t Poporul nostru a ajuns la culmea ratacirii: o particica mica de oameni crescuti la o scoala proasta a încarcat pe ceilalti multi asa de grozav în idei, încât nime nu stie ce vrea si unde e scaparea. Pe de alta parte, altii foarte putini la numar, care au gasit în teorie raul si mijlocul îndreptarii, sunt parte prea neputinciosi în practica, parte nu au energia ceruta. În aceasta stare ne aflam. Adauga pe lânga aceasta ca noua singuri nu ne este iertat de a face toate experientele ce au facut alte popoare în timp de secole, din cauza slabiciunii noastre si puterii prea însemnate a vecinilor si vezi cum vei putea iesi din haos“.
Cei mai proeminenti oameni politici dintre junimisti au fost desigur P.P. Carp si Titu Maiorescu. Ei au detinut si înalte functii în stat, inclusiv pe cea de prim-ministru. Între ei era, cred, o diferenta de vocatie, P.P. Carp fiind omul politic în stare pura. Din fericire, mosierul acesta de la Tibanesti, format la înalte scoli occidentale, cu o vasta cultura, a fost si o mare constiinta civica si morala. A dominat parlamentul timp de o jumatate de veac, straduindu-se sa ridice nivelul clasei politice românesti, sa-i insufle spiritul de raspundere pentru destinul tarii si sa o mai rafineze cât de cât în comportare si rostire. I.E. Toroutiu, citat de Liviu Papuc, avea sa se refere la o observatie a lui A.D. Xenopol dintr-o scrisoare catre Jacob Negruzzi, trimisa de la Berlin, în 1870: „Critica lui Carp e foarte buna. Alta nu e de spus: numai limba lui e uneori grozava“. Iata cum confirma peste mai bine de jumatate de veac Toroutiu: „Adevarat: limba lui Carp iesea din spiritul timpului si se situa cu 60 de ani mai târziu; ea a devenit abia acum actuala s…t Carp a contribuit la purificarea si renovarea limbii literare“. Ceea ce a câstigat politica, în care P.P. Carp a stralucit ca nimeni altul dintre contemporanii sai, a pierdut totusi cultura, pierdere pe care o deplângea Negruzzi: „Pe Carp (pacat!) îl ia politica înainte, desi el era cel mai aspru critic si cel cu cunostintele mai întinse din cercul nostru“. Ajuns prim-ministru în 1900, dupa o prodigioasa activitate politica si diplomatica (la Roma, Viena, Berlin si St. Petersburg), P.P. Carp se bucura de aprecierea prompta a presei straine. De exemplu, „Neue Freie Presse“ scria atunci: „El este o aparitiune neobisnuit de interesanta. Nu e natura de boier primitiv (asa cum erau si cum sunt atâtia pe meleagurile noastre – n. mea), ci fire spirituala. De statura mijlocie, prin ochiul sau viu, fata sa deschisa tradeaza ca sub fruntea lui înalta se afla idei si ca chelia sa foarte înaintata apartine unui cap deprins cu sfortari ideale“.
În „Argumentul“ ce prefateaza volumul „Societari junimisti în documente“, Liviu Papuc, cu îndelungata sa experienta de cercetator al „Junimii“ si de analist al junimismului, semnaleaza ca în acest domeniu „nimic nu e spus la modul definitiv. Rasar de prin arhive particulare sau publice, tot soiul de marturii care sa întregeasca un contur deja stabilit al celebrei societati culturale iesene (ulterior si bucurestene)“. Ramâne ca în viitor sa vada lumina tiparului si alte documente „pentru conturarea si mai pregnanta a unui fenomen cultural (dar si social), nu mai putin a întregirii unui tablou de epoca la care, constatam, se revine (si este cazul sa se revina) ca la un paradis pierdut“.
Voi reveni si eu în numarul viitor cu alte referiri la documentele editate si analizate de Liviu Papuc. Ele privesc „Junimea“ si masoneria.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper