Iubirea, o nenorocire

Un articol de Cristian Robu-Corcan

Atasamentul nu-i un sentiment care sa puna pe gânduri pe nimeni. Nu-i periculos, mai ales când se exprima pe marginea unei logici usor de priceput pentru oricine. Atasamentul vine, de regula, in urma obisnuintei, cam asta-i dogma sociala. Daca se produce altfel, societatea devine circumspecta. Atasamentul brusc fata de ceva, fara ratiuni din cele mai general acceptate, da de banuit si naste suspiciuni. Un om care devine atasat fata de ceva, din considerente de neinteles pentru ceilalti, este izolat imediat si pus sub o supraveghere atenta.

Procesul de monitorizare este neintrerupt si foarte strict. Societatea priveste cu un ochi vigilent si actioneaza rapid. Cazul fericit este acela in care, la capatul pândei, se constata ca atasamentul este conditionat de o valoare economica. Se poate rasufla cu usurare, a avut loc inca o dare in vileag, inexplicabilul nu exista. Fiecare sentiment, fiecare emotie durabila, trebuie sa aiba in substanta lor o acoperire economica. Gratuitatea nu-i permisa, nici macar la teatru sau la film. Tot ce poate fi evaluat in bani este normal. Tot ceea ce nu poate fi identificat pe harta trairilor contabile este anormal, deci periculos. Daca la baza unui sentiment nu sta un profit usor de recunoscut, masinaria sociala se dezlantuie si aplica sanctiuni. Pentru ca in acest caz atasamentul se constituie intr-un preludiu a ceva de neinteles, inspaimântator si imposibil de prins in notiune: iubirea.
De câtva timp, in Braila s-a pornit o intreaga dezbatere privind câinii abandonati. Presa locala deruleaza articole de prima pagina. Societatea braileana este sfâsiata in trei: unii doresc omorârea câinilor vagabonzi; altii doresc sterilizarea lor si eliberarea pe strazi; o alta categorie nu vede alta solutie decât capturarea si izolarea la capatul orasului in spatii special amenajate. Pâna la aceasta etapa a ostilitatilor, totul a mers… cum se spune pe româneste?… OK. Fiecare a venit cu ce stia el mai bine: unul cu legea, altul cu etica, unii cu morala crestina, altii cu eficienta luciditatii, unii cu pricipiile igienii, altii cu sufletul curat etc. La capatul fiecarui articol pe aceasta tema se insirau nestavilite comentarii peste comentarii. Fiecare comentariu aducea argumente peste argumente. M-am oprit asupra comentariilor pentru ca acestea nu erau semnate cu numele reale, mai bine spus nu erau semnate deloc. Deasupra fiecarui text argumentativ trona o semnatura bizara, de genul „pandora 72“, „rosu vertical“, „braileanul“, „vasea“, „jiji“, „gladiatorul“, „legionarul“, „uimita“ etc. In fine, poporul dixit pe sleau, dar nu fata in fata. Propuneri, solutii, tabere incropite ad-hoc… Se admitea totul cu o anumita indulgenta, si „cetatenii“ muscati, si „pensionarii“ latrati, si primaria cu problemele ei, si asociatiile de protectie a animalelor… Pâna la un moment dat, când – nu stiu cum s-a intâmplat – a aparut urmatoarea formulare: „noi, iubitorii de animale“. De aici, a inceput macelul. Aceasta nenorocita „iubire“ de animale a isterizat intreaga asistenta online, a detonat orice cumpatare, a aruncat in aer orice efort de buna comunicare si a declansat o explozie de ura necontrolata care a inrosit cu totul forumul. Câinii, ilegalitatile primariei, contractele dubioase, etica, argumentul, toate au fost date uitarii intr-o clipita si urgia a prins a curge pe acesti „iubitori“ de animale. Cum adica „iubesc“ animalele? Ce atitudine este aceasta in care cineva intelege sa se pozitioneze ca „iubitor“? „Iubirea“ asta a smintit tot braileanul, l-a facut sa-si iasa din el si sa ceara sânge. „Iubirea“ e impotriva ratiunii, iar cetateanul, adica acel ceva mai mult decât omul, nu poate trai in deplina demnitate decât in acord deplin cu ratiunea.
Sa punem putin lucrurile la punct… Trebuie sa admitem ca nu stim ce este „iubirea“. De-a lungul timpului, oamenii i-au dat mai multe definitii, dar tot oamenii intuiesc ca apropierea de aceasta „nenorocire“ duce la manifestari diferite, de multe ori contrare, continutului definitiilor. Vedem insa ca in expresia ei „iubirea“ este inexplicabila si gratuita, deci inspaimântatoare si incontrolabila. Accentul este pus pe pozitivitate absoluta, caci iubirea actioneaza la fel si asupra contrariilor ei. Când auzim ca intreaga teologie si adevarul, in plinatatea lui ontologica, stau in „Dumnezeu este iubire“, intepenim de spaima si ne dam seama ca n-avem nici o sansa.
Un paznic mi-a marturisit ca este ingrijorat, foarte ingrijorat. Fiica lui urmeaza sa se casatoreasca. Totul a mers bine pâna la un punct. Baiatul era bun, de treaba, bine crescut, muncitor. Si, deodata, fara sa inteleaga ce i-o fi venit, fiica lui râzând ca una care si-a pierdut mintile a marturisit ca-l iubeste pe Nicu. Gata, mi-a spus paznicul, de aici s-a terminat, praful se alege. Când intervine treaba asta cu „iubirea“, nenorocirea-i pe foc si rapid da in clocot.
Doua clase de elevi de liceu, dupa lecturarea poeziei „Dar despre iubire, Stapâne?“ a lui Kahlil Gibran, au spus ca nu-i nimic de inteles. De ce? Simplu: pentru ca in poem nu exista oameni. Cum nu exista oameni?, am replicat eu. Iubirea este pentru oameni. Iar ei mi-au spus: pai daca oamenii „s-ar topi de iubire in tot“, daca „ar cunoaste adesea durerea prea marii duiosii“, daca „ar fi raniti si imbatati de intelegerea iubirii“, daca „ar sângera de bunavoie si bucurându-se“ etc, atunci lumea ar fi un balamuc, un ospiciu de zile mari.
Una peste alta, „iubirea“ nu numai ca nu da randament, dar stopeaza si, adesea, anuleaza fara posibilitatea unei interventii reparatorii insusi felul omului de a fi. Nu poti face bani „iubind“, dupa cum nu poti „iubi“ facându-te „iubit“ de toata lumea. In aceasta cheie, sensul de a fi om este dat peste cap. Nu poti „iubi“ decât neom fiind. De aceea, fara a se preciza raspicat, impotriva „iubirii“ s-au construit tunuri zdravene: psihologia, sociologia, economia politica, statistica etc si etc. De la un om care „iubeste“ te poti astepta la orice: sa inceapa sa leviteze, sa vorbeasca-n dodii sau sa se lase omorât pur si simplu, doar ca l-a rugat cineva. Dar sub imperiul legilor, regulilor si mentalitatilor, omul care „iubeste“ devine neomul care nu intra la socoteala. Cine nu intra la socoteala, nu este.
Un batrân paracliser de la „Sfântul Nicolae“ mi-a spus ca „iubirea“ nu-i pentru vii, ci pentru morti. Cum asa?, am intrebat. Pai aia-i, mi-a raspuns, ca nici io nu stiu cum vine, dar nu-i de gluma.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper