Fight or flight

Un articol de AUGUSTIN BUZURA

În ultimul timp, ma pomenesc privind în urma mai mult decât de obicei. Fiecare gând, culoare, obiect, sunet deosebit ma trimit imediat  spre anii care s-au dus atât de repede. Acum, nu caut nimic, nu astept nici o surpriza de la aceste neprevazute alunecari. Deoarece, cum spunea un mare poet chinez, Li Tai Pe: „De viitor nu-mi pasa,/ Trecutul nu mai e…“, iar prezentul mi se pare asemeni unei carti pe care am citit-o de mai multe ori, ba am si dat examen din ea. Paginile publicate ar putea fi, cum am mai spus, un argument.

Ce am simtit, ce am crezut în momente de cumpana, durerile, spaimele si descoperirile înca neconsemnate sau nevalorificate în vreun fel ramân combustibilul la care pot apela cât voi mai avea timp. Ele pot fi materialul unei noi dari de seama despre lumea prin care am trecut. Din nefericire, în ciuda eforturilor mele si a disperarii cu care am scris de cele mai multe ori, lumea nu s-a schimbat asa cum as fi vrut. Iar acesta a fost examenul cel mai greu, la care am sentimentul ca foarte multi au refuzat sa se prezinte ori au ramas corigenti. Spun asta gândindu-ma ca noi, românii, repetam mereu diverse momente nefericite ale istoriei, iar explicatiile sunt cam aceleasi: unora nu le place sa învete, multi nu sunt în stare, n-au aceasta deprindere, dar celor mai numerosi le  este frica de raspundere si, în buna traditie, asteapta resemnati salvarea de la altii, din afara. Cu alte cuvinte, se poarta întocmai ca niste  învinsi fara lupta, poate si pentru ca în mod obisnuit traiesc în interiorul propriilor iluzii: fac planuri care, se subîntelege, sunt în favoarea lor, câstiga mereu batalii imaginare, sunt învingatorii pâna ce dau fata cu adversarul. Justificarile, mereu aceleasi, contrariaza pe foarte putini. Au pierdut nu fiindca au fost slabi si nepregatiti, ci din simplul motiv ca n-au avut noroc, sansa etc, ca li s-a facut o nedreptate, dar mai ales pentru ca au fost furati de arbitri, de istorie. În locul „medaliilor de aur“ pe care pretindeau ca le vor câstiga, se întorc fericiti ca nu au fost chiar pe ultimul loc. Oricum, am sentimentul ca traim într-o lume de poeti care n-au scris nici o poezie. Joyce spunea ca istoria este un cosmar din care ar dori sa se trezeasca. În ceea ce ne priveste, nu-mi dau seama daca ne-am obisnuit cu cosmarul sau înca nu suntem constienti ca ne aflam în interiorul lui. Sigur, uneori te faci ca nu vezi, alteori parca n-ai dori sa recunosti defectele structurale ale celor din rândul carora provii, adesea încerci sa te iluzionezi sau chiar crezi ca propriile tale sentimente sunt împartasite si de ceilalti. Îti vine greu sa recunosti ca aproape nimanui nu-i pasa de tine, de suferintele tale sau de ale celor din jur. Dupa atâtea secole de istorie, prea putini au aflat  de ce suntem cum suntem. Nu este bizar ca, în timp ce toate tarile si toate guvernele lupta cu criza din care multi au reusit sa iasa, ai nostri îsi continua lupta ridicola cu comunismul demult decedat? În locul  solidaritatii atât de necesara în momentele dificile, nu putini se bucura de înfrângerile semenilor lor: „Asa le trebuie daca sunt tâmpiti.  N-au stiut pe cine sa aleaga? Treaba lor, sa sufere! Îsi merita mizeria, durerile“. Vrem, nu vrem, în majoritatea competitiilor provocate de istorie, ajungem mereu cu mare întârziere deoarece avem un ritm al nostru, un mod particular de a întelege lucrurile. Ne-am obisnuit sa sosim unde trebuie abia dupa ce am încercat toate celelalte drumuri. Îmi vine în minte un personaj al lui Jules Verne, Keraban, care a preferat sa ocoleasca Marea Neagra decât sa plateasca o anumita taxa la Bosfor. Noua, la o adica, nu ne-ar lipsi banii de taxa – caci de când suntem, platim taxe –, ci luciditatea de a nu accepta orice. De multe ori, când încerc sa înteleg ceva din istoria imediata, îmi amintesc cu tristete de celebrul tablou al lui Breugel, în care o coloana de orbi se lasa condusi de un orb: o parabola a lumii de ieri si de azi. Adevarul este ca oamenii lucizi nu se pot consola cu acest adevar.
Sunt sigur ca si din acest motiv m-au impresionat în mod deosebit textele unor colegi pe care rezultatul alegerilor i-a adus în pragul disperarii, unii ajungând sa-si propuna sa nu mai scrie niciodata texte „politice“. Sigur, le admir sinceritatea si le înteleg mâhnirea. Este firesc sa te întrebi ce fel de oameni suntem din moment ce, de doua decenii, acceptam resemnati degradarea progresiva a vietii sociale, incultura, aiurelile unor impostori.  Dar, indiferent cât de mare este deceptia, nu exista decât doua solutii, la care adesea se face trimitere si în psihiatrie: fight or flight. Lupta sau fugi. Caci, dupa mine, a renunta sa spui ce vezi si ce simti poate sa însemne si a te preda.  A te preda dupa ce au facut-o aproape toti din breasla  careia îi apartii si în obligatia careia s-ar afla rostirea adevarului. Nu este suficient sa stii adevarul, ci trebuie sa-l rostesti, sa-l strigi pâna îl vor auzi toti. A lasa neremarcata aroganta idiotilor înseamna si a-i da înca o sansa  corului de laudatori contra-cost sa fie auzit mult mai bine. Plus ca acestora nu le este straina tentatia de a-si urca tot mai sus idolul, ca nu cumva sa vada mizeriile, hotiile si fraudele pe care le fac. Iar apoi, odata ajuns în sferele pentru care nu este dotat, acesta se poate crede orice si oricine. Haiti, de exemplu, a  carui tragedie cutremura o lume întreaga are, în trecutul  lui  si alte momente tragice. În ele gasim si una din explicatiile înapoierii în care se afla. Fost sclav, fost bucatar, fost general, Henri Christophe a ajuns presedinte de republica, dar cum era mare admirator al lui Napoleon s-a proclamat rege. Fara îndoiala, ar fi devenit si împarat, caci jocul de-a functiile nu are limite, daca o rascoala nu i-ar fi oprit ascensiunea. I-a reusit acest lucru la 26 august 1849 altui general, Faustin Soulouque, care, în lipsa unei coroane de aur, s-a multumit cu una din carton aurit. Sunt episoade rupte parca dintr-o comedie,  niste Ubu avant la lettre. În aceeasi ordine de idei, iata, transcrise exact de catre Pascal de Sutter, si titlurile pe care si le-a acordat Idi Amin Dada, fost sergent în armata britanica: „Excelenta Sa, presedintele pe viata si Maresalul Al Hadj Dr Idi Amin Dada,VC, DSO, MC, Senior al tuturor animalelor de pe pamânt si al pestilor din mari, Cuceritor al Imperiului britanic în Africa în general si în Uganda în particular“. Dupa cum a recunoscut singur si nesilit de nimeni, nu a primit niciodata „nici macar o diploma de gradinita“. Dar: „uneori stiu mai multe decât cineva care detine un doctorat!“ A murit în patul sau la 80 de ani sau cam pe-acolo, caci data nasterii nu si-a stiut-o niciodata. Privind în trecutul mai mult sau mai putin îndepartat, ma întâmpina mai ales asemenea figuri în versiune autohtona. România zilelor noastre a fost republica socialista, dar a avut si presedinte cu sceptru din aur. Vreau sa spun ca nu trebuie sa ne miram prea mult câta vreme nu stim daca flacara violeta este capabila sa ne apere de ei. Vinovati, asadar, nu sunt numai cei ce nu vad sau n-au învatat înca sa vada ce se petrece sub ochii lor, ci cei ce vad si se poarta de parca n-ar vedea. Asa ca: fight or flight !

Un comentariu pentru “Fight or flight”

  1. ianuarie 31, 2010 la 9:43 am

    „Sigur, uneori te faci ca nu vezi…” (citat din articol).Asteptam un semn de viata dupa scrisoarea mea. Cat mai este viata…
    Puterile(de azi si de ieri)isi intaleaza peste tot caini devotati. Dar,din nefericire, multi oameni straluciti, atunci cand cei apropiati lor sunt confortabil instalati, nu mai au taria de a combate raul.Stapanii stiu asta.Raul perpetueaza.
    Tata a trecut prin momentul intrarii Armatei Rosii,in 1945, la fel ca in Berinta;era preot in Turt.Dezastru!A trecut demult povestea rusilor, a trecut si povestea comunistilor.Dar putem uita ?

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper