Despre sclavie

Un articol de G. M. TAMÁS

Sclavia este de multe feluri – desi este o conditie universala – iar suferinta are nenumarate forme, a caror descriere cu ajutorul acestei imagini sau a acestei metafore nu e necesara. Daca meditam asupra modalitatilor de eliberare, atunci prima sarcina e sa identificam simptomele sclaviei.

Am putea sa credem ca aceste simptome sunt evidente. Dar nu. Asumptia culturii dominante e aceea ca oamenii sunt cu adevarat liberi, iar sclavia este patologica: câteodata se bazeaza pe liber consimtamânt. Exista situatii in care – aparent – oamenii se supun voluntar altora sau autoritatilor impersonale. Devin membrii unor secte cu ierarhii rigide sau intra in organizatii militare, intretin relatii sexuale masochiste, devin parte a unei relatii maestru-discipol, se angajeaza in prietenii inegale. Uneori se naste impresia ca pentru unii s-a transformat intr-o profunda nevoie interioara. Alteori acordul tacit asociat sclaviei (sau placerea perversa intrinseca) este descris drept o trasatura culturala, ca si cum revendicarea libertatii si bucuria libertatii nu ar fi universale. (Un stereotip raspândit in Europa de Est e acela ca oamenii s-ar fi obisnuit cu subordonarea, cu supunerea fata de autoritate in regimul anterior si isi doresc asta si acum, când aparent „nu ar mai fi nevoie“.) Sclavia in forma ei antica a constituit timp de mii de ani destinul comun al majoritatii umanitatii. Si in Europa cei aflati in pozitii inferioare erau batuti pâna in secolul 20: zilierii, argatii, servitorii. Sergentul batea soldatul, invatatorul elevul, sotul sotia, tatal copilul, politistul suspectul. Mii de ani umanitatea a ingenuncheat in fata superiorilor ei, in fata zeilor sai, a sarutat mâna care o apasa. Suspinând, gemând, plângând, umanitatea a cerut cu umilinta iertare stapânilor sai chiar atunci când nu incalcase nici un fel de reguli. Torturarea prizonierilor este si azi o practica raspândita in rândul tuturor regimurilor cunoscute. In antichitate acest lucru era prezentat victorios si festiv: in Roma capeteniile „barbare“ invinse erau plimbate in lanturi, bataia se termina cu moartea, sotiile dusmanilor invinsi erau impartite intre soldati. Cel invins devenea sclav, era liber sa ingenuncheze in fata noului sau stapân. Erau mutilati, erau stigmatizati. Despre crestinism, care pentru prima data a condamnat aceste practici neechivoc, se mai spune si azi – pe urmele lui Nietzsche – ca este o „morala a sclavilor“, deoarece a postulat egalitatea oamenilor si a indraznit sa declare „iubeste-ti dusmanul.“ Chiar si azi, doua mii de ani mai târziu, aceasta ramâne una din declaratiile cele mai revolutionare. Pentru a-i intelege consecintele morale si azi avem nevoie de o mare putere de imaginatie.
Supusii pâna nu atât de demult trebuiau sa cedeze cea mai mare parte a bunurilor produse de catre ei stapânului, lucrau pentru acesta gratis, trebuiau sa fie mereu la dispozitia sa, in cazul unor activitati economice intâmplatoare (tinutul unei cârciume, taiatul porcului) trebuiau sa ii plateasca lui, la ei erau adapostite trupele, chiar si pentru luni de zile gratis, doar ei plateau impozite, trebuiau sa indeplineasca serviciu militar indelungat, nu aveau drept de vot si, in special, nici simpla stramutare fizica nu le era permisa. Politic stapânul ii reprezenta, iar juridic ii domina. Oamenii stapânului ii abuzau frecvent. Sotiile si fiicele lor trebuiau sa satisfaca nevoile sexuale ale mai-marilor, fara sa scânceasca. Daca era nevoie, bunurile saracacioase le erau confiscate dincolo de orice, peste recoltele lor treceau in tropot vânatorii calare, in timp ce, ca gonaci, acestia trebuiau sa stârneasca vânatul. Plângerile erau intâmpinate cu palma sau biciul. Asa traiau stramosii nostri, acestea sunt acele traditii milenare nobile pe care conservatorii le rememoreaza cu emotie. Publicistica istorica maghiara (cea oficiala) mai deplângea pâna si in anii 30 eliberarea iobagilor. Acela a fost inceputul declinului – scriau colegii dezbinati. Inainte de capitalism supusii plateau stapânului. In capitalism proprietarul mijloacelor de productie plateste proletarul. Pentru a produce si a supravietui, separat fiind de mijloacele de productie, proletarul trebuie sa-si vânda forta de munca. Iobagul nu-si vindea forta de munca si timpul, aceasta era oricum proprietatea stapânului. Proletarul nu este supusul, sclavul personal al capitalistului, relatia lor este mediata de bani. Aceasta relatie nu e personala. In plus este reglementata: respectarea obligatiilor prevazute prin contractul de munca poate fi impusa prin lege. Aceste obligatii sunt rezultatul negocierilor: sansele proletarului in negocieri sunt mai slabe decât cele ale capitalistului, dar proletarul are sanse daca se organizeaza, daca intra in greva. Starea de subordonare (impersonala) a proletarului o decid principalele doua instrumente ale societatii burgheze – banii si legea. Proletarul ca cetatean si consumator egal pe piata de consum IN TIMPUL SAU LIBER nu este subordonat, nu e sclav. Este subordonat in mod egal – intelegerea nuantata si complexa a acestui fapt este unul din principalele merite ale lui Marx –, dar aici si impulsul egalitatii este real si relevant. Insa si aceasta societate este ierarhica, iar natura ierarhiei (a rangurilor inegale) este, se pare, aceea de a se extinde, de a acapara totul. Muncitorul nu este defel liber la locul de munca. In mod evident, interesele pietei capitaliste decid cât si cum sa produca, cât timp lucreaza, natura muncii sale este dictata de cea mai „avansata“ tehnologie achizitionabila. Intensitatea, ritmul muncii sunt accelerate constant. Acest lucru este monitorizat de personal specializat. Indrumarile tehnice, parametrii trebuie respectati cu strictete. Disciplina muncii este din ce in ce mai constrângatoare (in ciuda a ceea se zvoneste, rolul liniei de productie abia daca a scazut).
Timpul liber ca articol
de consum

In timpul liber – scriam mai sus – muncitorul este liber si egal. Dar acest lucru se schimba. Consumul este considerabil directionat, in noile zone rezidentiale planificate (de vreo 70 de ani, sa zicem) cei mai multi sunt constrânsi la folosirea automobilului si o data cu acesta la un stil de viata conex – acest fenomen este intensificat de extinderea in afara oraselor a centrelor comerciale. Timpul liber este umplut de catre televiziune si de catre entertainmentul digital interactiv, care aparent este gratuit, dar datorita publicitatii este integrat pietei de consum din ce in ce mai uniforme. In modelul de munca precarizat, angajatii cu jumatate de norma in asteptarea sarcinilor sunt „mereu conectati“ prin intermediul retelelor mobile (intotdeauna „on“, niciodata „off“), timpul de lucru si timpul liber se contopesc. Timpul liber ca articol de consum ne „tine in priza“ pe toti. Pe tramvai, autobuz, tren, toata lumea are castile in urechi, rasuna muzica, hiturile rasuna din fiecare masina, in fiecare loc de distractie, in orice spatiu public. Pâna si in salile de asteptare de la medic ecranele sunt peste tot, ruleaza reclamele, rasuna muzica comerciala din fata careia nu exista scapare.
Informatiile politice ce privesc cetatenii sunt aparent accesibile, dar spatiul problematicilor si al dezbaterilor rationale se restrânge in mod vizibil din ce in ce mai mult, mizerabilele ziare de scandal si radiourile comerciale, lipsa de noima si platitudinile, prostiile repetitive ale televiziunii acopera totul, raspândind prin cultul superficial si grotesc al succesului etica competitiei. Astfel umplu timpul liber cu simularea conditiilor pietei, acel timp care se presupune ca ar trebui sa fie liber de competitie, de munca, de teroarea moale a marilor forte impersonale. Cei ce au cazut deja in afara dihotomiei timp de munca / timp liber nu au iesit si din sfera reglementarii – si daca totusi au iesit, atunci vai de ei. Cei fara loc de munca sunt constrânsi din ce in ce mai mult sa participe in programe de reconversie si servicii comunitare lipsite de sens si de perspective, care servesc ordinii si linistii publice si nu reinsertiei lor pe piata de munca. Cei care nu sunt capabili de acestea sunt prinsi in cadere in plasa: de catre legea penala, sistemul penitenciar, institutiile psihiatrice, spitale, clinici de dezintoxicare, serviciul de imigrari, „serviciul social“, „protectia copilului,“ care solicita in schimb conformism deplin si supunere absoluta. Cel care cade si de aici moare de foame, daca nu ucide sau jefuieste. Dar desigur nici asa nu traieste mult. Cei care nu au intrat in câmpul muncii (sau cei care nu si-au inceput inca viata precara de somer) se inghesuie in numar tot mai mare in institutii. Sistemul care constrânge mamele tinere (si tatii!) sa aiba un loc de munca impinge copiii in crese (gradinite etc.) la vârste din ce in ce mai fragede, iar o data cu destramarea generalizata a invatamântului superior acestia petrec din ce in ce mai mult timp in institutii de invatamânt din ce in ce mai lipsite de rost si mai antiintelectuale – in Occident, in sute de mii de cazuri aceasta perioada se prelungeste pâna la 30 de ani.
Ideologia dominanta este din ce in ce mai agresiva. Conceptele in jurul carora se constituie sunt juridic OBLIGATIA, economic MUNCA, politic NATIUNEA. Pura conceptie a ordinii, un plan de reglementare. Fiecare serveste suprimarii opozitiei individuale si colective. Ordinii, aceasta sfânta trinitate conceptuala nu ii serveste ca alinare. Surogatul consolarii oferit prin mijloacele de comunicare in masa – mitul pueril al „succesului de piata“ al celor care nu detin capital (cf. concursuri de cultura generala, jocuri de noroc, competitii de talent, iar in primul rând sportul profesionist) nu este suficient de puternic.
Esenta puterii
Ideologia duala a regimurilor „premoderne“, pre-capitaliste – pe de-o parte cea a sistemului, adica a sistemului de casta, pe de alta parte cea a evangheliei opusa in mod direct acesteia – era mult mai adecvata acestui scop. Biserica cu propria ei organizare monarhica, cu catedralele ei ogivale impunând simbolismul puterii – era totodata ambivalenta: umilinta predicata prin intermediul ei (saracie, castitate, supunere) intra in conflict cu elitele ecleziastice, oferea portite ocolitoare revoltei. In regimul actual, rolul constrângerii fizice directe si al dependentei personale este mai restrâns, dar puterea este mult mai cuprinzatoare prin caracterul ei impersonal (capitalul e abstract: puterea politica a burgheziei este mediata, iar dealtfel este redusa: abstractia capitalului este cea care guverneaza, nu burghezia). Simptomele sclaviei sunt afirmate de catre media si de catre aparatele ideologice asociate statului, insa esenta puterii este ascunsa si abstracta, nu este perceptibila fara examinare stiintifica. Cu totii simtim ca nu suntem – in cazul fericit – nu suntem complet liberi, dar puterea (stapânul) este incomprehensibila. Revolta efectiva – in cazul in care e posibila – ar fi neobisnuit de dificila. Instrumentele revoltei au fost indepartate cu blândete din mâinile supusilor.

Traducere de NATALIA BUIER

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper