De-ritualizarea mortii

Un articol de ADINA PAPAZI

Se stie ca moartea si misterul ei nepatruns au constituit secole la rând unul dintre cele mai tabuizate subiecte de practica si/sau teorie. Cu precadere in societatile traditionale, teama de necunoscut, de ceea ce ne asteapta dincolo de acest prag, a functionat ca un regizor conservator ce dicta de undeva de sus respectarea riguroasa a practicilor funerare pentru a nu tulbura nici un echilibru intre o lume a viilor si una a mortilor. Moartea fiind vazuta ca o ruptura – atât a defunctului de viata, cât si a indoliatilor de grupul social -, s-a ajuns la ritualizarea acestei rupturi, prin conduite funerare fixate, in incercarea disperata de a o face suportabila.

De la incoruptibilitatea cadavrului prin mumificare sau pur si simplu prin miracole puse pe seama divinitatilor, de la idealizarea trupului defunctului prin virtutile si valoarea pe care persoana respectiva le-a avut in grupul social, de la conservari ale mortilor ca omagii eterne, sfârsitul de secol XX aduce o perspectiva mult mai temperata, chiar detasata am putea spune; ca moartea a devenit un fapt de cultura este un truism, iar asumarea conditiei umane, a limitelor destinului omului asemenea. Ce diferentiaza cadavrul unui mort de corpul unui viu? Cadavrul: lucru sau persoana? Sunt intrebari ce legitimeaza ideea ca in zilele noastre societatile occidentale, mai ales spatiul citadin, comunica tot mai putin cu lumea de dincolo de moarte, participând infim la sacru si transformând moartea intr-o ruptura cvasi-ireparabila.
Sa luam câteva dintre ziarele cele mai popularizate sau cele mai vizionate posturi TV: ne asalteaza imagini cu cadavre mutilate in accidente, ciopârtite de criminali, morti stupide, trupuri devenite afrodisiace pentru necrofili in al caror subconstient Eros si Thanatos fac casa buna. Imaginile nu ne inspaimânta, caci ne sunt familiare, functionând ca un canibalism al ochiului ce satisface voyeurisme-ul si banalizeaza moartea, reducând-o la un fapt divers a carui receptare dezamorseaza tragicul.
Cadavrul – lucru sau persoana? Desi prima varianta ne-ar parea straina, frecventa materializarii ei nu e deloc o exagerare. Reificarea cadavrului il dezinvesteste de orice valoare care ar aminti cine a fost el. S-ar zice ca e extrema opusa canibalismului. Si totusi, exemple ne stau la indemâna. Intr-o cultura dominata de economie, de stiinta si tehnica, in care fiecare se defineste prin ceea ce face, cadavrul devine non-functional, un deseu comparabil cu o epava sau cu o masina abandonata. Cadavrul-deseu este al celui care din punct de vedere social este mort. Resimtite astfel sunt si cadavrele de care societatile de pompe funebre special infiintate  se ocupa organizând inmormântari in spatiile lor, preluând toate atributiile familiei, asa cum ne educa puzderie de filme americane. Ca si cum sloganul acestor societati ar fi: „Muriti, noi ne-ngrijim de restul!“. Faptul ca in societatile traditionale trupurile celor morti neinitiati sau ale strainilor erau abandonate nu functioneaza ca o replica/un argument-capcana. Chiar daca animismul n-ar functiona aici, tot s-ar gasi o explicatie in faptul ca in acest tip de societati deseul insusi este investit cu forte obscure ale numinosului.
Sa fie oare cadavrul-deseu compensat de cadavrul materie-prima? Paharelor obtinute din cranii sau colierelor fabricate din oasele mortilor, investite cu puteri magice si cu atributele persoanelor defuncte din societatile traditionale li se opune lipsa de orice justificare metafizica a modului de tratare a cadavrelor de exemplu in lagarele naziste: tesuturile adipoase devenite sapun, podoaba capilara transformata in fetru, pielea in abajururi si oasele in ingrasaminte.
Iar atunci când intre studentii medicinisti se comercializeaza femururi, tibii si cranii, cadavrul a devenit marfa suprema pentru gloria stiintei.
Mortii prin inhumare, Occidentul incepe sa-i prefere incinerarea, o achizitie recenta (in sensul ca e reluata dupa secole de abandonare, in urma interzicerii ei de catre biserica). Desi se inscrie in linia traditiei, astazi „s-a scuturat“ de valori ancestrale si se acorda tot mai mult cu optiunile societatii moderne. E drept ca Bachelard se citeste mult si ca se crede in valenta mistica a focului ce purifica si ne scuteste de abjectia putrefactiei; e drept si ca pe o axa a verticalitatii flacara ascensionala trimite spre cer, spre Rai, pe când inhumarea pare sa apropie mai degraba de Infern. Dar, mai mult ca oricând, sunt invocate motivari precum teama de profanare a cadavrului, groaza de moartea clinica si de trezirea sub straturi grele de pamânt, oroarea de putrefactie. Cum corpul este din ce in ce mai mult vazut ca unic suport al fiintei, inhumarea si putrefactia ce duc astfel la anularea eului contravin filozofiei individualiste de astazi. Iar când se invoca si argumentul igienei si civilizatia curateniei, incinerarea intra in perfect acord  cu salubritatea publica. Mai mult, rezolva problema insuficientei cimitirelor supraincarcate ce dau bataie de cap municipalitatilor. Se economiseste astfel si timp, si spatiu, si finante. Eficace si expeditiva, incinerarea aduce o solutie nesperata inoportunitatilor mortii.
Si totusi igienizarea, curatenia, economia, modernitatea nu sunt decât alibiuri, conotatii justificatoare mortii prin incinerare, iar teama de putrefactie – un pretext. Incinerarea poate fi privita si ca o conduita fundamental exterminatoare. Numele sau fotografiile celor incinerati se pierd cu usurinta, de multe ori nici nu sunt inregistrate. Eliminarea materiala a semnelor este imaginea aneantizarii fiintei. Pe toata durata existentei sale individul are aspiratia suprema spre unicitate, spre diferentierea de celalalt, pentru ca acest tip de moarte sa nu-i rezerve decât omogenizarea, de-diferentierea, intoarcerea la in-diferenta, semn al destructiei perfect anonime.
Intr-o optica a economiei de timp, spatiu si bani, a curateniei, se pare ca moartea prin incinerare nu mai elibereaza sufletul defunctului (de trupul sau pentru a purcede in calatoria post-existentiala), ci pe supravietuitorii acestuia. Focul nu mai este purificator, ci epurativ, nici nu mai confera mortului o suprasemnificatie, ci il precipita in insignifianta.
Situatia nu este insa atât de neagra, tinând cont de faptul ca incinerarea nu a devenit singura optiune privind moartea. Inhumarea inca ii rezista, dar scenariul ei a suferit de asemenea fundamentale mutatii. Cimitirele de azi, ascunse dupa ziduri groase de beton, dupa copaci impenetrabili, amenajate la marginea oraselor, izoleaza, ascund moartea, iar parodia viului functioneaza perfect ca tactica a disimularii. Cimitirul modern are structura unui oras cu strazi; mormintele aliniate seamana caselor, gruparea lor aminteste de cartierele citadine, reflectii fidele ale claselor sociale; fântâni, monumente decorative, alei principale si secundare, crematoriul (un fel de echivalent al industrializarii) – totul evoca universul familiar al existentei cotidiene. Inegalitatea mormintelor spune multe: totul se petrece ca si cum marmura si granitul bogatului comparate cu lemnul putrezit al saracului ar ratifica nu doar inegalitatile sociale ale viilor, ci si disparitatea destinelor lor ontologice. Imobilizând devenirea, facând sa dispara urmele schimbarii pentru a intretine visul continuitatii, cimitirul e facut parca mai putin pentru a-i onora pe morti decât pentru a-i linisti pe cei vii.
Intr-o societate in care filozofia individualista câstiga teren, de-ritualizarea mortii poate deveni o cauza in plus a dezechilibrului grupului social. Ideologii noi se vor grefa, speram, pe aceste practici moderne astfel incât simbolul sa invinga totusi artificiul.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper