Creanga, 120 de ani de posteritate

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Recent, am publicat în aceasta pagina un serial sub titlul „Casele scriitorilor“. Nu întâmplator am început cu Casa-muzeu din Humulesti-Neamt si l-am încheiat cu Bojdeuca din Ticaul Iasilor, polii materiali ai biografiei lui Ion Creanga. Doua case, modeste ca si existenta poporului care a ivit un geniu ce avea sa-l exprime pentru totdeauna. Nu e lipsit de semnificatie faptul ca ele au fost vizitate, cercetate, admirate începând chiar cu anul 1890, primul al posteritatii lui Creanga, cu multa vreme înainte de a deveni muzee memoriale.

Ion Creanga a scris „Amintirile“, Povestile, clasice toate înca din timpul vietii sale, în Bojdeuca din „mahalaua celesta“, unde a locuit, alaturi de Tinca Vartic, din 1872 – când, fiind raspopit, a parasit manastirea Golia – pâna la moarte, adica pâna la 31 decembrie 1889. S-au scurs, iata, 120 de ani de la acea ultima zi a unui an nefast, poate cel mai nefast din istoria literaturii si culturii noastre. În volumul „Ion Creanga si lumea în care a trait“ – o riguros documentata trecere în revista a tuturor evenimentelor importante petrecute în tara si în lume de-a lungul vietii lui Creanga (1837-1889) – cercetatorul, prozatorul si memorialistul Constantin Parascan, fost timp de decenii muzeograf la Complexul memorial din Ticau, noteaza ca în acea seara de ajun de An Nou, marele povestitor, dascal si autor de manuale iesea din scena vietii în larma facuta de copiii care venisera sa-l colinde. Parca cineva din alte sfere nepatrunse de gândul oamenilor regizase un spectacol unic în care veselia colindatorilor, carora Creanga le spusese atâtea povesti nemuritoare, inclusiv cu uratori, trebuia sa se însoteasca cu tristetea de dincolo de fereastra modestei casute a magicianului…
În acea seara, Creanga fusese vazut pe strada Lapusneanu. Un martor ocular, amic al sau, profesorul Draghici, a lasat marturie ca Ion Creanga a cumparat dintr-o franzelarie de pe amintita strada crafle, un fel de gogosi umplute cu dulceata, pe care le-a mâncat cu pofta „înghitind una dupa alta“ si a mai cerut 20 la pachet, platind doi franci, în monezi de argint, pe care le-a scos dintr-un chimir. Apoi, împreuna cu Draghici, s-au oprit la o bacanie unde au baut coniac. De acolo, cei doi au plecat împreuna, iar aproape de Ticau si-au urat cele cuvenite pentru Noul An si s-au despartit, de fata fiind si sergentul aflat la post în zona respectiva.
Moartea scriitorului este anuntata a doua zi prin fluturasi raspânditi în oras: „Ioan Creanga / Profesor în vârsta de 52 de ani dupa o lunga suferinta a încetat din viata în ziua de 31 decembrie. Înmormântarea va avea loc marti 2 ianuarie ora 1 precis în cimitirul Eternitatea unde se afla depuse ramasitele lui. / Fii, frate si surori roaga pe toti amicii, colegi si cunoscuti a asista la înmormântare. / 1890, ianuarie 1“. S-au ocupat de înmormântare un vechi prieten al sau, Ioan S. Ionescu – care va ridica si primul monument la capatâiul scriitorului, adus în 1923 în curtea Bojdeucii si înlocuit, la mormânt, cu cel ce exista si astazi – si Miron Pompiliu. La ceremonia înhumarii a fost prezent si Nicolae Iorga, atunci student la Universitatea din Iasi, viitorul si primul mare exeget al operei lui Creanga, cum convingator a demonstrat într-un excelent eseu criticul Cristian Livescu. Au rostit scurte discursuri Toma Savescu din partea corpului profesoral si Eduard Gruber, ginerele Veronicai Micle, ca reprezentant al tinerilor din Cercul literar în cadrul caruia Creanga citise capitolul al IV-lea al „Amintirilor din copilarie“. Nicolae Iorga va evoca momentul: „Se uita multa lume la dînsul – si oameni învatati, daca nu chiar de la „Junimea“, unde facusera atâta haz de dânsul. Nu era un mort urât: cazuse bun sanatos si era rosu la fata, cu gura întredeschisa ca pentru a vorbi, si lumina facliilor parca facea sa-i joace pleoapele apasate ca pentru somn. Si era în stare s-o fi facut într-adins. De ce sa supere el atâta lume mai subtire decât dînsul care daca venise sa-l vada, nu trebuia sa duca înapoi acasa o întiparire rea…“.
Adevarul e ca Ion Creanga era bolnav de mai multi ani, dar asta nu mai conteaza în ordinea si sub specia eternitatii…
Sa ne întoarcem însa la Bojdeuca si la filmul în date al unei vieti vazute în relatie, nu doar temporale, cu evenimentele – în primul rând cele culturale – ale lumii si epocii în care a trait Creanga. Cum precizeaza si cel ce l-a realizat, Constantin Parascan, el nu este nici colectie de documente si scrisori, nici antologie, nici dictionar, dar este câte ceva din toate acestea. Sa luam, la întâmplare, anul 1876. La 13 august, moare mama lui Eminescu – Raluca Eminovici. În acea perioada Eminescu statea la Bojdeuca din Ticau, unde prietenul sau l-a gazduit vreme de sase luni. De aici a plecat poetul la Ipotesti, la înmormântarea mamei. (Peste mai bine de trei ani, la 1 ianuarie 1880, avea sa scrie cunoscuta poezie care a înfiorat atâtea generatii de elevi – „O, mama…“, una dintre putinele pe care le-a datat. O va publica în „Convorbiri literare“, numarul din 1 aprilie. De subliniat: este singura poezie publicata de Eminescu în tot anul 1880.) Tot în 1876, Creanga publica unul dintre faimoasele manuale – „Povatuitoriu la cetire prin scriere“ – si scrie una din capodoperele sale: „Mos Nichifor Cotcariul“. Maiorescu, acum mutat la Bucuresti, cere printr-o epistola adresata junimistului Anton Naum sa i se trimita grabnic nuvela pentru a o citi înainte de tiparire: „…Aud despre o frumoasa nuvela a d-lui Creanga, a(le) carui scrieri în genere sunt o adevarata îmbogatire a literaturii noastre. Fa bine, spune-i sa-mi trimeata pentru 5 zile manuscriptul nuvelei si îl voi retrimite desigur dupa acest timp. Nu ma oropsiti de tot, rogu-va. Sau poate i-l aduc în persoana la aniversarea „Junimei“„. Maiorescu primeste textul dupa câteva zile, confirmând într-o scrisoare datata 20 octombrie: „Multumiri pentru trimiterea mijlocita a istoriei lui Creanga, care a facut cel mai mare haz la toti câti au cetit-o pe aici, si sunt multi, caci începe a înmuguri si în Bucuresti un vlastar al Junimei. Stii ca vlastarele noastre înmuguresc iarna. Înca o data, va rog pe toti nu ma oropsiti“.
Maiorescu, ardeleanul, olimpianul, cel ce s-a construit pe sine cu o perseverenta si o severitate pe care Jurnalul sau le atesta cu asupra de masura, omul politic, ministrul, profesorul auster – în ipostaza sentimentala.
Mi-as permite aici o scurta paranteza: din pacate, aproape nimic din ceea ce s-a fondat si s-a edificat la Iasi – cu o fericita exceptie: Unirea de la 1859 – nu a mai avut la Bucuresti aceeasi anvergura chiar daca a „înmugurit“ sau a reînmugurit si acolo. Nici Junimea, nici, mai târziu, celebrele prelegeri de estetica ale lui Calinescu sau „Jurnalul literar“ al aceluiasi. Iar exemplele ar putea continua.
Ce se mai întâmpla în acel an? În „Curierul de Iasi“ din 5 decembrie, Eminescu semna cronica la spectacolul cu „Revizorul“ lui Gogol. Între scriitorii care îsi trag seva operei din viata reala a popoarelor lor, cronicarul îl mentioneaza pe Ion Creanga. În lume se nastea Jack London si murea rusul A.N.Afanasiev, arheolog, primul editor al basmelor si povestilor rusesti pe care le compara cu productiile similare ale altor popoare. Mark Twain începe publicarea „Aventurilor lui Tom Sawyer“. În România se nastea la Ivesti (Galati) Hortensia Papadat-Bengescu. Slavici se angajeaza redactor la Timpul, unde îi va avea colegi pe Eminescu si Caragiale. Dimitrie Petrino îl denunta pe Eminescu, acuzându-l ca ar fi furat carti si mobilier din inventarul Bibliotecii Universitare din Iasi. De fapt, asa cum se va dovedi, el contribuise substantial la îmbogatirea patrimoniului Bibliotecii. Eminescu semna în „Curierul de Iasi“, din 29 septembrie, necrologul „unuia din cei mai nobili barbati ai Românilor“ – Costache Negri. Ion Creanga scrie corosiva „Poveste a lui Ionica cel prost“ mentionând: „Scrisa de Ioan-Vântura-Tara, în Iasi, la 22 octombrie 1876 si dedicata caracudei din Junimea îmbatrânita în zile rele, la prilejul aniversarii a treisprezece ani, numarul dracului“. Etc…
Revin, însa, la anul 1889. În ziua de 18 iunie, Ion Creanga afla din ziare ca marele sau prieten, Mihai Eminescu, a murit. Este el însusi bolnav. Nu mai are nici timp, nici putere sa calatoreasca de la Iasi la Bucuresti, pentru a-l petrece pe ultimul drum pe cel al carui „nume va trai cât veacurile“. La aflarea vestii, Creanga deschide volumul „Poesii“, editia Maiorescu, unica aparuta antum, si îl citeste în Bojdeuca sa, de la prima la ultima fila, plângând. Apoi, coplesit de emotie, suferind, adoarme cu capul pe carte. În acelasi pat va adormi – pentru totdeauna – peste mai bine de sase luni, în ultima seara a anului 1889…Era ajunul unui Nou An si al fabuloasei posteritati a celui pe care Ibraileanu l-a numit „Homer al nostru“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper