Balaurii luptei de clasa

Un articol de C. STANESCU


Am lasat sa treaca sarbatorile ca sa nu stric pacea pe care acestea o aduc, spre a semnala ciudatul fenomen al resuscitarii si intoarcerii lozincilor specifice luptei de clasa din ce in ce mai ascutite din prima etapa a instaurarii puterii comuniste in România. Demascarile si infierarile dusmanilor de clasa umpleau atunci ziarele si, de regula, erau urmate, când nu precedate, de arestari, incarcerari, Canal, munca fortata, domiciliu obligatoriu, hartuire prin munti si executii capitale. Din fericire, toate acestea sunt azi istorie, apartin trecutului nu tocmai ireversibil, dar in orice caz trecut. Reapar in chip ciudat ticurile stilistice ale acestui trecut, reapare febra infierarii adversarilor sau a celor de alta parere. Ceea ce e de speriat consta in faptul ca aceste ticuri funeste ale unei prese apasate de un maniheism extrem apar nu doar sub condeiul maruntilor pamfletari de ocazie, condeieri naimiti, tocmiti cu plata ca slugi ale te miri cui, ci in scrisul cotidian al unor intelectuali de elita, scriitori si publicisti al caror talent dovedit in excelente contributii exegetice si carti de rasunet nu poate fi tagaduit.

Printre cazurile cele mai, cum sa zic, regretabile sau neplacute, acela al dlui Mircea Mihaies este unul flagrant: nu-l pot identifica in ruptul capului in exegetul rafinat al mortii ori interpretul subtil al clasicilor literaturii politiste pe comentatorul de cotidian in stare sa preia parca de la un Brucan al anilor ’50 punitiunile stilistice proprii acelei epoci in care, vorba poetului, lupta de clasa se ascutea vazând cu ochii, de la o zi la alta. Cu ce ar fi mai presus actuala mineriada a demonizarii concurentilor si adversarilor politici practicata cu patima oarba de câtiva scriitori de elita, decât aceea de tip bolsevic a militantilor ca Brucan ori Moraru din epoca respectiva, când scrisul lor, criminal, „ucidea“ nu doar, ca azi, in efigie, simbolic, dar de-adevaratelea?! Sa culegem câteva mostre de stil pamfletar din epoca luptei de clasa emise de cunoscutul eseist intr-un singur comentariu dintr-un cotidian unde publica saptamânal. Sunt epitete ale demonizarii cu orice pret duse pâna la limita atacului la persoana si calomniei inacceptabile sub condeiul nimanui, dar practicata de multi. Astfel, adversarii presedintelui ales au „zâmbete unsuroase“ si, „complotisti in parlament si in presa“, adversarii acestia, „oligarhia ros-galbena“ cuprinsa de „o spaima de moarte“ apeleaza infrigurata la „trucurile perverse ale consultantilor straini“ ca sa impinga tara in „malaxorul ciumei rosii“. Pe fondul acestei noi apocalipse e proiectat un cavaler negru, „premiantul infamiilor si odioseniei morale“ a carui ultima marota „sunt românii plecati in strainatate“ care, zice dl Mihaies, „i-au ruinat amorul patimas cu Geoana si Iliescu“, spre a exclama cu indignare: „Câta nesimtire! Câta nerusinare!“ Atacul la persoana, pâna la gulere si manseta, continua spumegator: „Macar mansetele si gulerele camasilor impecabile purtate de A. provin din munca acelora pe care ciocoiul liberal ii trateaza cu sictir. Ca sa se imbrace el fancy si sa dea din gura pe la televiziuni…“ Vine la rând amenintarea teribila nutrita de sfânta ura de clasa reinviata ca fantoma lui Brucan din anii ’50: „n-am sa-i iert, cât oi trai, fantelui cu ifose de liberal nerusinarea naclaita de ura. In loc sa-si rontaie linistit ciolanasul oferit de o societate mult prea generoasa cu impostorii si nulitatile, A. preda ritos lectii de moralitate. N-ar fi rau sa inceapa chiar in propria familie…“ Iar ca iesirea din decor a eseistului sa fie completa, insinuatia impardonabila cu „propria familie“ e dusa la apogeu, prezentându-ni-se pericolul ce ne paste din partea acestui veritabil balaur apocaliptic: „Imaginati-va ca un individ cu astfel de apucaturi paranoic-dictatoriale ar dobândi o functie executiva in stat.“ Ei, ce s-ar intâmpla daca „balaurul“ ar dobândi o functie? In mintea acestui individ in care vorbeste cu glas dogit „clocotul urii, al incompetentei si slugarniciei“ procedurile, normele si legile „sunt pentru idioti“ si, in fine, suntem preveniti ca „a da pe mâna lui fie si o farâma de putere, e ca si cum ai accepta sa-ti imparti camera cu Jack Spintecatorul“. Profet in tara lui, eseistul toba de carte prevede ca adversarul celui mai iubit dintre pamântenii politicii românesti de azi „va avea soarta acelui monstru din mitologia indiana care, dupa ce va fi distrus totul in jur, incepe sa muste halci ample din propriu-i trup“. In loc sa mearga pâna la indieni spre a culege aceasta forma de blestem, mitologul nostru putea ramâne mai aproape, la mitologia Isarlik-ului autohton unde „sfânt trup si hrana siesi, Hagi rupea din el…“ Cum vedem, spaimele si previziunile (prezicerile) apocaliptice ale eseistului invie si impletesc lozinci vechi ale luptei de clasa cu formule si expresii ale urii vetero-testamentare, toate pe firul unui scenariu prapastios culminând cu „malaxorul ciumei rosii“ si sfârsind cu indivizi ce vor fi „casapiti“ de ciracii sau fratii lor de pâna ieri. Intr-o istorie a literaturii relativ recenta, autorul pune blestemele si scenariile apocaliptice ale acestui talentat eseist pe seama unei imaginatii inflamate si, condescendent, decide eufemistic ca am avea de-a face in atari iesiri cu un spirit „prapastios“ a carei inocenta basmuitoare este una de tip infantil: mi se pare ca tolerantului istoric literar i-a scapat o oarecare frica de relativitatea „renumeratiei“ exprimabila in apucaturile familiei de eseisti si intelectuali ingroziti, precum copiii, si de ceea ce nu exista. Dar poate ca ma insel desi, cum vazuram, balaurul parlamentar e pe cale de a reteza o parte din bugetul remuneratoriu al unui important institut cultural românesc de azi. Pe unde circula, ca niste balauri, ponei roz cu zvastica pe crupa: firava amintire a balaurilor luptei de rasa si de clasa…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper