Bagaje pentru paradis – In memoriam

Cartea romaneasca

In ultimii ani, Valeriu Cristea mai avea putini prieteni. Unii dintre cei mai dragi murisera; altii fugisera din tara in anii greu suportabili ai ceausismului. Iar dupa Revolutie, opiniile politice erau asa de patimase si divergente, incât s-au mai produs câteva raciri de vechi amicitii si unele despartiri: temporare ori definitive.
Ce insemna aceasta? Valeriu Cristea era acel soi rar de om care se indoieste (de nenumarate ori, metodic), dar nu se indoaie niciodata. Cu cât faceai mai multe presiuni asupra lui, cu atât mai mici erau sansele de a obtine de la el ceea ce asteptai. Timiditatea sa, sfiala proverbiala inveleau un material uman de consistenta pietrei, solidificat pe niste principii de la care nu abdica in ruptul capului. Cinstea sa era, de aceea, incomoda: mai putin pentru el, care crescuse cu ea, dar intr-un grad sporit pentru cei din jur, obligati sa-i accepte si sa-si asume codul sau moral. Greu, foarte greu… Greu sa-l convingi pe tânarul Cristea ca n-a facut bine solidarizându-se cu un coleg de facultate, exmatriculat intr-o sedinta demascatoare din anii ’50. Imposibil, apoi, sa-l convingi pe Cristea sa intre, ca tot omul, in Partidul Comunist Român. Greu sa-l faci sa fie internationalist in anii ’50, nationalist in anii ’80, socialist in timpul socialismului de stat si capitalist in plin si salbatic capitalism postrevolutionar!…
Parca se eschiva programatic de la armonizarea profitabila cu mediul si cu epoca. Singularitatea si, finalmente, singuratatea lui s-au datorat si acestei repulsii aproape organice fata de semenii descurcareti, adaptabili, maleabili, conformisti cu mai multa sau mai putina gratie, oportunisti grosi si sofisti subtiri. „Trecem unul pe lânga altul, evitându-ne, eu si un fost coleg de facultate, de asemenea scriitor: este atât de evident ca nu vrea sa ma vada incât ii indeplinesc dorinta, facându-ma, la rându-mi, ca nu-l vad; si dându-mi seama, foarte mirat de descoperire, ca exact in situatia de acum, de «oaie neagra» – m-am mai gasit o data, de mult, in 1959 (când, aflându-ma in anul IV, am fost dat afara din UTM si apoi exmatriculat…).“
Dupa decenii de munca, de truda, performanta si combustie intelectuala, Valeriu Cristea ajunsese la limita subzistentei. Spre deosebire de alti „demofili“ coborând din Mercedes-uri ultimul racnet sau din Jeep-uri care sa-i incapa, invârtindu-si pe mâna ceasul si bratara de aur, el chiar era de stânga, o stânga crestina, nu ateista; si chiar era sarac. „Nu se poate ca nimeni sa nu vada – imi spun uneori, când imi este mai greu, cu speranta ca adevarul va iesi pâna la urma la iveala – ca dupa decembrie 1989 nu mi-am schimbat masina si nici macar nu mi-am cumparat, in sfârsit, si eu una, ca nu-mi construiesc o casa de vacanta la tara, ca nu mi-am inlocuit usa apartamentului cumparat in rate de la stat, in urma cu 20 si ceva de ani, cu una noua, din lemn sculptat, mai trainica si mai frumoasa, ca nu mai plec vara din Bucuresti in concediu si ca in Occident razbat rareori si cu greu, ca tot eu imi fac aprovizionarea si tot eu imi bat covoarele… Nu se poate ca nimeni sa nu observe toate acestea si ca nici macar vecinii, fie doar in sinea lor, pentru ei, sa nu traga concluzia cea dreapta.“ Nu-l interesau deloc banii, il lasau rece valorile materiale. Tinea numai la acele obiecte cu o anumita rezonanta afectiva. Fascinat de spatiile inchise, isi facuse din camera de lucru unul familiar-odihnitor, intim, uitându-se aproape cu duiosie la un tablou (nereusit) de demult si mângâind un presse papier la fel de urât, care insa lui ii spunea ceva. Ceva important.
Sa nu se inteleaga, de aici, ca era vreun ascet, vreun pustnic ratacit in forfota urbana. Dimpotriva, ii placeau enorm unele feluri de mâncare, bea cu delicii un vin bun sau o bere rece, era un microbist impatimit si-ti punea intrebari incuietoare despre cutare meci si nu stiu ce echipa de aur, era cinefil si indragostit de muzica, inota corect si juca table sau fotbal cu nasturi magistral. Era un om intreg, dar cu laturile si dimensiunile personalitatii rotite, mereu, in jurul unei axe morale. De oriunde porneai, ajungeai inevitabil la ea – si, fara sa se numere printre acei eticisti antipatici, cu morala mereu in gura si cu gesturi largi, Valeriu Cristea era un om pentru care adevarul exista, si nu trebuia nicicum ocolit. „Petru Dumitriu cel de dinainte de 1960 s-a aflat la antipodul a doua tipuri de oameni: al celor care nu s-au dat pe brazda (Ion Vinea) si al celor convinsi (Paul Georgescu). Ambele atitudini, repet: ambele sunt preferabile duplicitatii perfecte in care Petru Dumitriu s-a complacut. Duplicitate care atinge apogeul in episodul rugaciunilor mentale «rostite» in «altarul» oricarei sedinte – prezidiul: Fiindca vorbeam despre rugaciune… am ajuns sa ma rog sezând in prezidiu la sedinte, nu de partid – ca eu n-am fost membru de partid – dar in sedinte de munca cu muncitorii de la Canal s.a.m.d. Si sedeam in prezidiu si nici nu inchideam ochii si ma rugam: «Doamne, iarta-ma pentru ce fac in clipa asta.» Pasajul acesta mi s-a parut de-a dreptul fantastic si de cum l-am citit am avut o prompta, neechivoca reactie negativa. Mi-a trebuit insa ceva timp ca sa-mi argumentez reactia: e inadmisibil, e scandalos, e o blasfemie sa te rogi in timp ce pacatuiesti, in timp ce furi, ucizi, te prostituezi. Iar a accepta sa prezidezi asemenea sedinte inseamna a fi in greseala. Te poti ruga, sincer cait, dupa, ca sa ti se ierte pacatul, ca sa te izbavesti etc. Daca vorbesc cu oarecare aprindere despre aceste probleme e pentru ca Petru Dumitriu e credincios, iar eu incerc din rasputeri si de multa vreme sa devin unul. E o discutie, ca sa zic asa, in familie.“
Numai intr-un sens ironic era Valeriu Cristea din aceeasi familie cu Petru Dumitriu. El a fost toata viata de partea „umilitilor si obiditilor“, a celor slabi si sarmani, un „propagandist al milei“ intorcându-si sarcasmele catre reduta egoismului omenesc, vai!, atât de omenesc… La antipodul unui scriitor ca Nicolae Breban, care tematizeaza si proiecteaza epic raporturile de forta, fiind fascinat de dominatia „stapânilor“ asupra „slugilor“, Valeriu Cristea empatiza tocmai cu cei loviti, batuti, calcati in picioare, cu victimele precizate sau anonime. Era de partea celor invinsi, nu a invingatorilor; a celor „prosti, dar multi“, nu a celor câtiva „alesi“.
Acestea erau convingerile lui, usor de inteles, greu de clatinat. In ultima vreme, ajunsese intr-o adevarata spirala a milei: nu mai putea iesi din casa fara sa le dea ceva de mâncare câinilor vagabonzi. Era constient de situatiile ridicole in care intra, când scotea, din loc in loc, câte un cârnat sau o bucata de salam din geanta, pentru a le proiecta in gâtlejul unui maidanez; dar i se frângea, pur si simplu, inima când se uita in ochii unui câine de pripas. Nu putea sa faca altfel, nu putea trece mai departe.
Iar acasa, il asteptau pisicile: cei doi motani care i-au luminat ultimii ani, prietenii cu blana si cu suflet care nu l-au dezamagit niciodata. „«Prietene, prietene cu blana», ii spun adesea – in penuria asta, postrevolutionara, de prieteni bipezi – mai degraba cu seriozitate decât glumind, cu simpatie si sincer respect, motanului cel mare.“ „Simple coincidente? Nu cred. Odata, culcându-ma impovarat de obligatia de a da a doua zi de dimineata (nu-l mai puteam amâna) un telefon de refuz, extrem de neplacut (si acum, la batrânete, a spune cuiva, oricui «nu» ma costa cumplit) motanul cel mare a dormit lânga mine toata noaptea, lipit de omul necajit care eram. Nici inainte, nici dupa aceea nu s-a intâmplat asa ceva. Altadata – un adevarat eveniment in ultimii ani –, intorcându-ma acasa cu o veste buna pentru Doina, pentru noi si neputându-ma stapâni sa nu i-o impartasesc pe loc, acelasi a inceput brusc sa se agite, sa alerge, sa se «joace» dând semne evidente de bucurie. Ca si cum ne-ar intui starile, incearca, uneori, sa ne consoleze, alteori sa participe la momentele noastre bune. Nu degeaba il «cheama» Pitu cel Mare si Bun.“
Pe Pitu cel Mare si Bun i-l adusesem, cândva, mic, speriat si urecheat; celalalt, Galbenus, se lipise de familie pe parcurs, compensându-si traumele din copilarie printr-o vesela obraznicie, care ni-l facea drag. Pitu era inteligent, sensibil si distins, ca un aristocrat cazut intre plebei. Intelegea imediat si uita greu; avea, in comportament, o doza de ironie si comunica pe mai multe frecvente cu Valeriu Cristea. Galbenus, in schimb, era mai de la tara la propriu si la figurat: un motan dintr-o bucata, zapacit si prostut, cu gesturi necugetate si memorie scurta. La cea mai usoara palma, Pitu se jignea; la Galbenus, puteai sa bati ca la fasole (evident, nimeni n-a facut asa ceva), ca nu punea la inima. „Demnitatea distanta a motanului cel mare ma complexeaza. Degeaba ma «prostesc» in fata lui, incercând sa-i storc un strop de bunavointa: ramâne imperturbabil. Si totusi stie sa fie, când trebuie, si tandru: când il mângâi in timp ce doarme pe un scaun – imi «raspunde», iar când ma revede, dupa un interval de absenta, ma «saluta».“ Personalitatile diferite ale celor doi motani se vedeau, foarte clar, si in comportamentul lor la drum de spital. De fiecare data când l-am dus la clinica Ilioara, Galbenus statea cu capul afara din geanta, zbatându-se incontinuu si facându-ma sa-l trag pedagogic de urechi. Pitu, insa, de o cumintenie exemplara, statea nemiscat in geanta pâna ajungea la destinatie. Asupra motanului mai mic, nici anestezicul nu avea efect; continua sa miorlaie indecent, de parca era transat in bucati. Motanul cel mare suporta totul intr-o deplina, frumoasa tacere, dupa care reintra cuminte in culcusul sau cu toarte. Abia când, la intoarcere, urcam scarile spre apartamentul nostru de la etajul doi, Pitu incepea sa se miste in fundul gentii. Simtea ca a ajuns acasa. Casa lui si a noastra.
Dupa moartea lui Valeriu Cristea, in martie 1999, cei doi motani n-au mai trait nici ei mult. Au murit aproape in graba, unul dupa altul, ca si cum ar fi vrut sa demonstreze ca nu pot fi despartiti de cel ce-i iubise atât. Si care, printr-o anume imagine personala si personalizata a paradisului (indemnat si de exemplul lui Berdiaev, care nu concepea raiul fara pisica lui), le oferise sansa de a ajunge intr-o supra-lume facuta dupa chipul si inima lui Valeriu Cristea. „… paradisul e pavat nu cu intentii bune, ca iadul, ci cu trairi si fiinte bune, (…) el constituie chiar totalitatea acestor trairi si oastea acestor fiinte ridicate la cer, posibilitatea de a trai vesnic in cele mai luminoase momente si spatii lumesti. Raiul ar fi prelungirea si insumarea crâmpeielor de rai din timpul vietii, amfora reconstituita din cioburi; raiul ar fi asemenea unei locuinte frumoase, dar in care trebuie sa te muti cu „mobila“ ta; sau: o constructie ridicata exclusiv din prefabricate (pamântesti). Daca Dumnezeu ne va darui altul mai bun, cu atât mai bine. Deocamdata insa, nu-mi pot imagina un rai mai bun!“
Prietenii cu blana nu puteau lipsi din acest cadru: atât de diferiti, dar la fel de iubiti, ei s-au dus dupa stapânul lor. Ma concentrez putin, numai putin, si mi-l inchipui pe Valeriu cum va fi urcat, cu câte o geanta in fiecare mâna, treptele spre Paradis.

Fragmentele redate intre ghilimele sunt extrase din ultimul volum antum al lui Valeriu Cristea, aparut in 1997 la Albatros: Bagaje pentru paradis. Textul de fata a mai fost – si va mai fi – publicat.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper