Un Thermidor a la roumaine

Un articol de CLAUDE KARNOOUH

Acest text a fost scris imediat dupa caderea comunismului real, în versiunea sa româneasca, si a aparut în „Le Monde libertaire” (numarul din 16 ianuarie 1990), fiindca niciunul dintre marile cotidiane franceze „de referinta” n-a vrut sa-l publice… Am fost în acele zile tinta criticilor severe venite din partea unora dintre colegi, care ma acuzau de coluziune ideologica cu regimul (sic!). N-am considerat ca e necesar sa le raspund, parându-mi mult mai potrivit sa las la murat aceste „suflete neîntinate” în zeama somnului dogmatic si a moralei lor de sclavi. Daca am decis sa-l republic în România este pentru ca citesc de câteva zile în „Adevarul” o serie de articole care, fara precautii, dezvaluie faptul ca prabusirea comunismului s-a realizat printr-o lovitura de stat mosita cu ajutor din URSS (cf. ultimului numar, din 21 octombrie 2009: „Agentiile straine de spionaj implicate în prabusirea lui Ceausescu”).

Iata niste dovezi în plus. În pofida doxei epocii, analiza mea era justa si bazata pe o logica rationala, mai ales ca eram un cunoscator al tarii, al istoriei sociale, culturale si politice a acesteia. Un singur exemplu îmi e de ajuns pentru a proba neghiobia jurnalistilor occidentali: cum as fi putut eu crede ca oamenii din Timisoara, în majoritatea lor ortodoxisti si nationalisti, s-au ridicat umar lânga umar sa apere un pastor calvin maghiar?!… Era (este si azi) din pacate imposibil, iar suita evenimentelor petrecute în martie 1990 în Transilvania, în special la Târgu-Mures, a demonstrat-o fara alte iluzii. As putea sa mai furnizez asemenea exemple, însa cititorul va judeca argumentele avansate de mine în preajma acelor zile sângeroase, culminate cu scena shakespeariana a executiei Ceausestilor (în solitudinea cuplului prezidential, în fermitatea Elenei înaintea acuzatorilor era, într-adevar, ceva care-mi amintea de sfârsitul lui Robespierre sau al lui Saint Just…).

În spatiul a trei emisiuni „Vent d’est et informations syndicales” s„Vântul de la Est si stiri sindicale”t ale „Radio libertaire”, difuzate în zilele de 24 si 30 decembrie si 7 ianuarie 1990, facusem o analiza a evenimentelor din România în termeni de complot – opunându-ma vulgatei mediatice de moment care-i tot dadea înainte cu „revolutia populara”. Astazi, numeroase articole din presa româna (1), franceza si internationala, în special doua texte aparute în „Le Nouvel Observateur” (2), confirma teoria complotului si nu mai contenesc sa-i masoare adâncimile, asa încât am ajuns sa vorbim de „revolutia populara” din România ca de un adevarat Thermidor.
Daca stenograma sedintei tinute în seara de duminica, 17 decembrie 1989, de Biroul Executiv al Comitetului Central (în ajunul vizitei lui Ceausescu la Teheran), publicata în „România libera” si în „Le Nouvel Observateur”, se dovedeste autentica, nimeni nu mai poate evita interpretarea evenimentelor de atunci în termenii unei lovituri de stat.
Aceasta stenograma arata ca seful statului si al partidului îi mustra violent pe ministrul de Interne (Postelnicu), pe ministrul Apararii (generalul Milea, care va fi executat în noaptea de joi spre vineri, 22 decembrie) si pe seful Securitatii (generalul Vlad) fiindca nu-i dusesera la îndeplinire ordinele în cazul Timisoara. Mai exact, Ceausescu îi acuza ca nu concentrasera soldati adevarati si securisti în centrul orasului rasculat, în locul celor câteva detasamente de interventie dotate cu bastoane si gloante oarbe, asa încât masacrul din duminica 17 decembrie semana mai degraba cu un montaj mediatic abil, orchestrat de agentiile de presa si de posturile de radio iugoslave, maghiare si sovietice (specializate în difuzarea mesajelor alarmante). Iar cadavrele afisate pe ecranele televiziunilor din întreaga lume sau în paginile publicatiilor nu erau decât niste corpuri sustrase din camera de autopsie ori dezgropate din groapa comuna a unui spital si aranjate frumos pe pânza alba (3). Sa nu uitam declaratiile lui B. Kouchner si pe cele ale responsabililor organizatiilor umanitare, care se amestecau si ele în chestia numarului de victime, aratând ca schimbarea de regim nu se întâmplase fara pierderi. Pe scurt: daca se numarasera 4 800 de morti la Timisoara, trebuia sa le fie adaugate alte 25-30 000 de raniti! Nu se mai punea deci problema unei revolutii populare, ci a unui razboi civil între factiunie militare care detineau artileria grea si fortele aeriene… Nimic din toate acestea însa. În 22 si 23 decembrie 1989, telegramele agentiei Tass semnalau lupte cu armament greu lânga Brasov; în timp ce jurnalistul de la „Le Monde” facea bilantul mortilor, el a numarat 61 de morti (civili, soldati si securisti) si 120 de raniti; la Cluj erau 20 de morti, niciun mort la Iasi, Târgu-Mures, Ploiesti si Pitesti.

La Bucuresti, nimeni n-a zarit la televizor pe vreunul dintre faimosii pretorieni ai regimului sau armamentul lor apocaliptic. În schimb, s-au ghicit ici colo câte un tragator singuratic, scuipând câteva gloante, si lumea a strigat: „uite Armata, uite militienii, uite civilii antrenati cum ne secera!” …în vreme ce insii de pe strada treceau fara probleme ori se holbau la asa-zisele gloante ca la fântâni arteziene. În doua zile, regimul omnipotent, sustinut si protejat de o armata asa-zis uriasa de pretorieni si de o politie politica feroce, a cazut ca un castel de carti de joc. (Numai ca nu demonizând era Ceausescu vom ajunge într-o zi s-o întelegem.)

Exista si alte elemente care pledeaza în favoarea loviturii de stat. Iata înca unul: în filmul (prezentat la FR3) uneia dintre primele sedinte ale Consiliului Frontului Salvarii Nationale, îl descoperim, alaturi de seful sau, Ion Iliescu si de primul-ministru P. Roman, pe generalul Ardeleanu (sef al trupelor antitero din Securitate) si pe inginerul Voicu (specialist însarcinat în cadrul Securitatii cu protejarea imobilelor si a subteranelor Comitetului Central si a Palatului prezidential). Un indiciu înca si mai frapant este fuga solitara a sefului statului si a sotiei acestuia. Daca ar fi fost un razboi civil între o factiune a armatei, populatie si Securitate, seful statului n-ar fi fugit singur, abandonat de acoliti, într-un elicopter al fortelor aeriene (nici macar într-unul al Securitatii…) pentru a ateriza la 40 de kilometri de Bucuresti si a fi arestat pe loc. Un razboi civil arata altfel (v. asedierea orasului Panama City de catre parasutistii americani sau bombardamentele din Beirut). În România, n-a fost cazul.

Înca o dovada, si n-am pretentia ca le-am epuizat pe toate, e cronologia zilei de vineri 22 decembrie 1989, zi încheiata cu fuga lui Ceausescu. La orele 10.30, seful statului fuge cu elicopterul, iar un sfert de ora mai târziu, P. Roman, însotit de un grup de studenti, patrunde în cladirea Comitetului Central, considerat pâna atunci o fortareata a Partidului si a Securitatii. Între timp, Iliescu sosea la Radio-Televiziune, unde poetul Mircea Dinescu anunta caderea comunismului si fuga „tiranului”. Ciudata sincronizare pentru ipoteza unui razboi civil… si înca: disidentii intrati azi în Frontul Salvarii Nationale (fie ei fosti capi comunisti, fie intelectuali) erau, în ultimii ani ai regimului, supravegheati îndeaproape si permanent de Securitate: zi si noapte politisti în civil, echipati cu talky-walky-uri se plimbau pe lânga domiciliile lor, interziceau accesul vizitatorilor si urmareau cel mai mic pas al locatarilor. Daca era razboi civil, n-am înteles de ce disidentii n-au fost executati, o data pentru razbunare si, în al doilea rând, pentru a obstacula instalarea puterii viitoare prin suprimarea elitelor sale politice si culturale. Or, ca prin farmec, imediat dupa anuntarea caderii lui Ceausescu, securistii care îi pazeau pe disidenti s-au evaporat, spre marea surpriza a prizonierilor. Interviurile date de pastorul Tökes (4) si de Dan Petrescu (5) sunt exemplare în acest sens: dupa anuntarea caderii sefului statului la radio, amândoi se asteptau sa fie imediat executati.

O analiza a background-ului fondarii Consiliului FSN ofera un nou indiciu, a carui pertinenta a fost subevaluata de presa occidentala, chiar daca autoritatilor române persista în a considera FSN o „emanatie” spontana. Însa o cunoastere precisa a celor întâmplate cu putin înainte de caderea regimului va aduce noi informatii în favoarea teoriei loviturii de stat si va pune în alta lumina relatia dintre realegerea triumfala a lui Ceausescu la Congresul al XIV-lea al PCR (tinut între 22 si 23 noiembrie 1989) si prabusirea regimului o luna mai târziu. În numarul din 22 septembrie 1989, revista „Lupta”, publicatie a emigratilor români în Franta, tiparea un memoriu intitulat „Poporul român e în greva generala”, semnat de un oarecare „Front al Salvarii Nationale” (6), material care, cu o luna înainte fusese citit la postul de radio „Radio Europa libera” din München. Textul avansa o critica a situatiei din România în spiritul unui comunism reformist, dezavuând deriva hipernationalista, izolationismul si incapacitatea administrarii economice si sociale a tarii. În concluzie, memoriul deplângea fragilitatea rezistentei populare românesti, atomizarea societatii si solutia grevei implicite.
În conditiile slabei coalizari sociale din România, schimbarea de regim ar fi implicat un complot ramificat care, pentru a reusi fara probleme, trebuia sa antreneze o retea de complicitati extinsa pâna la instantele superioare ale statului, ale Armatei si Securitatii. Dovada: sorgintea politica a figurilor dominante ale Consiliului FSN. Toti acesti indivizi mâncasera, mai mult sau mai putin, la masa puterii în timpul regimului ceausist. Sigur, Iliescu statea pe tusa din 1971, dar Brucan (fost ambasador în SUA), Celac (fost diplomat si interpret personal al lui Ceausescu), Mazilu (fost reprezentant la ONU), Militaru (fost colonel de Securitate, condamnat la moarte în 1980 pentru spionaj si salvat de interventia sovieticilor) sau Roman (fiul unuia dintre fondatorii Securitatii, în 1948) n-au abandonat corabia decât în ultima clipa…
Toti acesti mândri voluntari ai Salvarii Nationale acordasera credit deplin si participasera la punerea în practica a programului PCR din 1965 pâna în 1989: industrializare si urbanizare fortata, autosuficienta statala, identitate nationala expusa pâna la caricatura într-un proces de mitologizare etnografica si istorica. Între 1964 si 1975, acest program s-a bucurat de succesul si legitimarea populara, mai ales dupa ce N. Ceausescu proclamase, la sfârsitul lui august 1968, refuzul României de a participa la invadarea Cehoslovaciei, alaturi de armatele Pactului de la Varsovia. Prin aceasta decizie, Ceausescu a câstigat încrederea mai multor membri ai elitelor nationaliste, proaspat scapati din închisori în 1962, si a motivat intrarea multor tineri intelectuali în Partid. Mai mult înca: declaratia de independenta a lui Ceausescu, apreciata de tarile occidentale, a permis redresarea coeziunii nationale – pierdute în timpul comunismului pro-sovietic al lui Gheorghiu-Dej (mort în 1964).
Programul ceausist a întrunit adeziunea intelectualilor numai pâna în 1972-1973, când partidul a transmis informatia ca independenta în politica externa nu antreneaza si autonomia grupurilor sociale care ar dori desprinderea de ochiul vigilent al Partidului. Divortul intereselor ireconciliabile dintre Partid si intelectuali s-a întâmplat odata cu expulzarea din tara a scriitorului Paul Goma (semnatar al Chartei 77); totusi, disidentii intelectuali n-au fost niciodata decât niste voci solitare, fara sustinere populara.
Între 1964 si a doua criza a petrolului de la finele anilor 1970, abundentele credite occidentale  au permis industrializarea chiar într-un regim de salarizare scazut, mentinând promovarea sociala si un nivel de viata acceptabil pentru o populatie care facuse înainte experienta saraciei severe. În momentul scadentei, când bolovanul datoriei economice devenise prea greu si apasa asupra politicii interne, guvernarea Ceausescu a hotarât rambursarea datoriilor externe pentru a-si pastra independenta pe plan international, cu pretul unor restrictii draconice care au dus la pauperizarea absoluta a întregii populatii, inclusiv a membrilor de partid (în jur de 3,8 milioane de insi).
Totusi, marile greve muncitoresti, cea a minerilor din Valea Jiului, din 1977, si cea a muncitorilor de la Brasov, din 1987, n-au fost reprimate cu arme de foc. Dupa ce devastasera sediile Partidului, muncitorii s-au vazut întâmpinati doar de soldati cu bastoane si tunuri de apa. Au fost arestate câteva capetenii sau câteva pretinse capetenii (s-a afirmat, fara probe formale, ca unii disparusera (7)) – au fost demisi responsabilii locali ai Partidului si parca un ministru, au fost relativ umplute rafturile magazinelor si, ce credeti?, situatia si-a regasit normalitatea ambigua de la început. Iata de ce cazul Timisoara surprinde – e evident ca acolo n-a fost vorba de o manifestatie muncitoreasca, ci de ceva mult mai obscur, pregatit dinainte. Asupra acestui punct, concluziile unor jurnalisti occidentali si acuzatiile aduse de Ceausescu membrilor Biroului Executiv al Partidului, responsabili cu mentinerea ordinii, sunt în perfect acord.
Dupa ancheta, primii credeau ca se putea afirma ca mici grupuri de provocatori au distrus sediile Partidului ori magazinele (cu rafturile goale, de altfel) si ca au atacat soldati si ofiteri ai Armatei. În timpul procesului sau, Ceausescu n-a facut decât sa reitereze, împotriva acuzatiilor ce i se aduceau, teoria provocarii. Toate informatiile vehiculate prin ziare, de stânga sau de dreapta, converg asupra absentei implicarii clasei muncitoare în evenimentele care au premers si succedat caderii regimului Ceausescu. Cei mai angajati în ofensiva de agitare populara au fost studentii, segment destul de putin numeros în România de atunci, din pricina concursurilor dure de admitere în Universitate.
Sa chestionam putin si aparentul triumf al lui Ceausescu la cel de-al XIV-lea Congres al PCR. Se cunoaste bucataria interna a acestor congrese unanimiste, unde totul era reglat dinainte, totusi unele informatii pe care le receptasem în Ungaria, în octombrie 1989, lasau sa transpara o anumita nervozitate a bazei în timpul reuniunilor preparatorii. Se spunea, în mediile informate din Budapesta, si ca anume militanti organizati în celule de actiune s-ar opune realegerii lui Ceausescu în postul de secretar general al Partidului. În fine, de câteva luni, în mediile intelectuale din Bucuresti, Ion Iliescu circula ca varianta de succesor al lui Ceausescu.
Totusi nici un accident n-a survenit în timpul plenarelor. Congresul punea accent pe independenta României, obtinuta prin achitarea datoriei externe si prin sacrificiile necesare „apararii si înaltarii pe cele mai înalte culmi a cuceririlor socialiste”. În tot acest timp, lumea politica occidentala, de la Est la Vest, blama la unison strategiile ceausiste de rationalizare a hranei, de urbanizare distructiva si de control politienesc permanent. Telegrama de felicitare trimisa de Gorbaciov în deschiderea Congresului suna mai mult ca o porunca de schimbare (insultatoare pentru Ceausescu) decât ca un mesaj de solidaritate între vechi capi ai lumii comuniste. Raspunsul dat de Ceausescu, la închiderea Congresului, aducea aminte sefului sovietic ca din actul de dezavuare a pactului germano-sovietic în ce priveste Polonia si tarile Baltice fusesera omise injustitiile comise în cazul Basarabiei si Bucovinei de Nord, smulse din teritoriul României Mari. Secretarul general al Partidului Comunist Român folosea iar argumentele nationaliste cu care, pâna atunci, persuadase mare parte din populatie.

Or, mai multe indicii aratau ca membri de prim rang ai Consiliului FSN întretineau relatii strânse cu sovieticii (8), dar si cu americanii, lucru care, dupa conferinta de la Malta, nu e lipsit de semnificatie. Ion Iliescu, numarul 1 în FSN, e prezentat ca un vechi prieten al lui Gorbaciov; Burcan, no. 2, tocmai se întorcea dintr-o calatorie de studii în SUA, în septembrie 1989, iar în octombrie pleca deja într-un voiaj de documentare „stiintifica” la Moscova; Militaru, no. 3, fusese salvat de la moarte de sovietici; Bogdan (fost diplomat, rapus de un atac cardiac) se întorsese în octombrie 1989 din SUA, unde locuiau cele doua fiice ale sale. În aceste conditii, pare din ce în ce mai plauzibil ca apelul ceausist la reintegrarea Basarabiei în România sa fi jucat un rol de detonator, de declansare a sinergiei între complotistii români si cei sovietici (mai ales sovietici, fiindca chestiunea Basarabiei nu e pentru ei negociabila fara a pune în cauza unitatea întregii Uniuni Sovietice).

În absenta unei miscari serioase de opozitie populara, se impunea gasirea altor solutii de demitere a unei puteri incapabile sa se schimbe prin ea însasi: spre deosebire de celelalte tari din Est (cu exceptia Albaniei (9)), pe teritoriul României nu s-au mai aflat trupe si consilieri sovietici din 1958, iar agentii sovietici care operasera în structurile interne ale Securitatii au fost vânati apoi fara mila, mai bine de douazeci de ani. Cu toate acestea, legaturile cu Moscova n-au fost niciodata complet sistate; serviciile românesti de spionaj au fost deseori acuzate în presa occidentala (ca si în memoriile lui Pacepa (10)) ca trudesc pentru stapânul de la Moscova, iar întâlnirile între statele majore ale armatelor Pactului de la Varsovia le permiteau înaltilor ofiteri români sa intre în legatura cu omologii lor sovietici, bulgari sau unguri.
Trebuia doar gasit (sau inventat) un pretext… Dar adevarul cap-coada n-o sa-l aflam prea curând – un mister adânc învaluie evenimentele de la Timisoara sau mitingul de la Bucuresti din 21 decembrie 1989 (considerat de toti observatorii o greseala politica), când multimea adunata si controlata de Securitate a început sa-l huiduie pe Ceausescu… Niciuna dintre informatiile pe care le detinem în prezent nu permite descifrarea relatiei dintre mica manifestatie de sustinere a pastorului Tökes si multimea de treizeci de mii de persoane care manifesta în 16 decembrie 1989, când câteva elemente „abtiguite” (conform „Le Point”, nr. 1-7 ianuarie 1990) au sarit sa provoace trupele neînarmate ale Armatei sau ale Securitatii (cf. „Le Nouvel Observateur”, 11-17 ianuarie 1990). Iata de ce au trebuit executati seful de stat si consoarta sa: fiindca, în ciuda rigiditatii limbii de lemn ceausiste, denuntarea unui complot din interior, cu ajutorul puterilor straine, chiar huiduita în timpul discursului televizat în seara zilei de miercuri, 20 decembrie 1989, putea sa induca o tensiune dramatica reala (11).
Ceausescu s-a gasit pus într-o situatie similara cu aceea a lui Robespierre, care, adulat de gloatele pariziene (citeste adunarile populare de dupa al XIV-lea Congres) si laudat de cei mai apropiati prieteni în timpul serbarilor Fiintei supreme, a trebuit, doua luni mai târziu, sa fie tradat de cei care în ajun îl tamâiasera cu sârg, insultat si aproape doborât cu pietre de aceleasi gloate, în drumul sau spre esafod.
Certificatul de nastere ambiguu al noii puteri politice – iesite dintr-o lovitura de stat si dintr-o revolta populara regizata – o fragilizeaza si o supune atacurilor continue a curentelor ultra-reactionare ale emigratiei românesti (revenita în tara pentru a ajuta si a face sa renasca vechile partide politice) si furiei vindicative a multimii – cu atât mai inexplicabil-feroce, azi, împotriva vechilor comunisti, cu cât pâna acum nu-si demonstrase, spre deosebire de alte tari din Est, decât puterea de a îndura la infinit si servilismul fara pereche. Or, scurtând trecutul precomunist al României, constat, fara surpriza, ca înclinatiile spre democratie lipsesc. Din 1937, democratia (chiar una formala) a fost cvasi-suspendata în România; de la dictatura regala pâna în 1940, de la dictatura Garzii de Fier fasciste pâna în 1941 si de la dictatura maresalului Antonescu, aliat fidel al Germaniei naziste, pâna în 1944 (minus intervalul august 1944-decembrie 1948, aflat sub control sovietic), poporul român n-a avut timp sa învete decât cum se face dictatura.

Astazi, în absenta unei clase muncitoare unite, dar în prezenta diverselor factiuni politice emergente si a problemelor cvasi-insolubile ridicate de contencios si de resentimentele minoritatilor nationale, e dificil de întrezarit viitorul imediat al României. În ciuda abuzurilor inevitabile (o confuzie între soldati din trupe diferite a provocat totusi moartea si ranirea unor civili (12)), maiestria acestei lovituri de stat a fost aceea a de a nutri imaginea unei revolutii populare si a unui masacru de proportii. Totusi, daca tot s-a proclamat victoria unei revolutii populare cu pretul unui imens sacrificiu uman (în interiorul caruia zac grelele compromisuri din trecut), poporului nu-i mai ramâne decât sa se lase convins si sa-si ceara, pe drept, dividendele…
Din informatiile vehiculate de echipele de actiune umanitara transpare însa ideea instalarii unei dictaturi militare, dat fiind ca, alaturi de popor, armata, aureolata de victoria împotriva „teroristilor”, ramâne singura institutie coerenta si organizata, capabila sa induca ordine, sa mentina în functiune sistemul industrial (13) si sa aplaneze o posibila revolta a plebei împotriva unei puteri politice fara legitimitate reala.

Claude Karnoouh,
Paris, 16 ianuarie 1990.

P.S.: Chiar daca l-am republicat dupa alegeri, nu cred ca pertinenta acestui text a scazut. Trebuie sa mai adaug doar ca, alegându-l pe Iliescu, românii si-au manifestat atasamentul pentru o forta comunista care a atenuat constrângerile radicale din timpul regimului Ceausescu, mentinându-i însa fundamentele nationaliste (v. maniera în care FSN a patronat degradarea relatiilor dintre români si maghiari) si garantând un control riguros al economiei de piata. Nu e mai putin adevarat ca lovitura de stat a permis fostei administratii a PCR, Securitatii si Armatei sa conserve pârghiile puterii, cu atât mai mult cu cât tocmai si-au redobândit legitimitatea, gratie unor alegeri mai mult sau mai putin democratice. În timp ce toate regimurile comuniste din Europa de Est au fost debarcate în favoarea partidelor conservatoare din punct de vedere politic si liberale din punct de vedere economic, România a ales sa stea de-o parte.

Paris 21 mai 1990.

Traducere din franceza de Teodora Dumitru

Note:
1.„România libera”, 10 ianuarie 1990.
2. Guy Sitbon, „La télé m’a menti” s„Televiziunea m-a mintit”t, în  „Le Nouvel Observateur”, 11- 17 ianuarie 1990; Jean-Paul Mari, „La dernière colère de Ceausescu” s„Ultimul zvâcnet al lui Ceausescu”t, ibidem.
3. Vezi fotografiile publicate în „Le Point”, 1-7 ianuarie 1990.
4. „Libération”, 5 ianuarie 1990.
5. „Le Monde”, 2 ianuarie 1990.
6. „Lupta”, nr. 128, 22 septembrie 1989, Paris.
7. Jurnalistul B. Poulet l-a gasit sanatos pe Paraschiv (muncitor fondator al unui sindicat liber) – s-a dedus ca disparuse doar fiindca nu mai raspundea la apeluri telefonice internationale!
8. În acest sens, a se considera ca un plus de pertinenta calatoria la Budapesta, opt zile înainte  de caderea regimului ceausist, a trei dintre cei mai înalti responsabili ai Armatei: generalul Chitac, responsabil în cazul unui razboi chimic, astazi ministru de Interne, generalul Stanculescu, seful Statului Major al Armatei, astazi ministru al Apararii, si generalul Milea, ministru al Apararii, „sinucis” în timpul loviturii de stat (?!).
9. Trebuie mentionat aici foarte interesantul articol al lui Francis Cornu, aparut în cotidianul „Le Monde”, miercuri, 17 ianuarie 1990, unde, vorbind despre Albania, traseaza schema unei tulburari politice bazate pe o lovitura de stat venita din interiorul partidului comunist, în urma unei crize economice, si adauga: „ – o strategie încercata si în România”. Surprinzator!
10. General Ion Pacepa, „Orizonturi rosii”, Paris, 1987.
11. „România libera”, joi, 21 decembrie 1989: „Nu e o întâmplare faptul ca la postul de radio de la Budapesta si posturile de radio ale celorlalte tari au declansat, în timpul acestor actiuni antinationale si teroriste, o campanie nerusinata de defaimare si minciuna împotriva tarii noastre”. Astazi multi stiu ca ceea ce se transmitea era purul adevar.
12. „International Herald Tribune”, vineri, 5 ianuarie 1990: „Mai multe informatii venite din diverse surse sugereaza ca mai multe persoane au fost ucise de soldati surescitati nervos si prost antrenati”, Celestine Bohlen, „Spice From the Bucharest Rumor Mill”.
13. De sase ani, în timpul guvernarii ceausiste începuse deja militarizarea departamentelor de conducere a celor mai mari întreprinderi si a celor mai sensibile circumscriptii administrative.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper