Un nou trend?

Un articol de COSTIN POPA

Hotarât lucru, turcul Fazil Say este un original. Pianistica sa, deloc linistita, pare ca nu se concentreaza exclusiv asupra clapelor, ci se exteriorizeaza în fel si chip. Sobrietatea trece pe planul secund.
Când mâna dreapta este ocupata, cea stânga evolueaza în aer si deseneaza volute complicate, dublând sau chiar completând dirijorul. Evoca expresii, trairi. Nu-l banuiesc de teatralitate. Te face sa simti împreuna cu el. E un lucru frumos si inspirator, desi atipic.

Mai problematica apare însa sugerarea ritmurilor, care de multe ori deplaseaza dramatic specificul, stilul lucrarilor. Ma gândesc la populara „Für Elise“ de Beethoven, oferita ca bis într-un concert din Sala Mozarteum, la recentul Festival de la Salzburg. Delicatetii si transparentei scriiturii, Fazil Say îi contrapune miscari ale corpului care amintesc de pop-rock-jazz. Într-un asemenea mod extravagant, punerea în pagina apare total nepotrivita. Mai mult chiar, partenera sa în Sonata „Kreutzer“, violonista originara din Republica Moldova, Patricia Kopatchinskaja, i se alatura fara rezerve în hiperbolizarea lecturii. Putem vorbi de o noua moda? Sper ca nu!
Asadar, am asistat în orasul lui Mozart la un concert titrat Liszt-Szenen, avându-i drept solisti pe cei doi, în acompaniamentul Cameratei Salzburg dirijate de Thomas Hengelbrock si cu concursul Corului Balthasar-Neumann, pregatit de Tobias Hiller. Programul a fost inspirat de transcriptiile lui Franz Liszt si Ferruccio Busoni la opusuri de Bach, carora li s-a adaugat o inedita lucrare a elvetianului Frank Martin, „Polyptyque – Six Images de la Passion du Christ“ pentru vioara si doua orchestre de coarde, care se cânta întrepatrunsa cu teme extrase din „Coraluri“ bachiene.
Prin arta sa, Fazil Say se recomanda ca exponent al unui pronuntat spirit al contrastelor, în care tonurile viguroase se tes cu sonoritati topite în broderii vaporoase, dar pe care le domina net. Ni se înfatiseaza un Bach scrâsnit („Preludiu“ si „Fuga în la minor, BWV 543“, „Ciaccona“ din „Partita nr. II în re minor, BWV 1004“), derulat cu agilitate virtuoza si patima. În prima si ultima miscare – Allegro-urile din Concertul pentru clavecin (pian) si orchestra în re minor, BWV 1052 – dirijorul abordeaza un tempo infernal în care pianul solist pare dizolvat în orchestra. Este limpede, Fazil Say are o sensibilitate speciala si iata, partea a doua, Adagio, este generatoare de impulsuri launtrice, pe care mâna stânga le exteriorizeaza, le picteaza prin eter, însotind sunetul. Ca si în Preludiul BWV 543.
În 1973, cu un an înaintea mortii, lui Frank Martin i s-a comandat de catre dirijorul Edmond de Stoutz si marele Yehudi Menuhin un concert pentru vioara si orchestra de coarde. În adoratia sa pentru Bach si inspirat de pictura lui Duccio di Buoninsegna din Domul din Siena, compozitorul a creat o serie de episoade reprezentând pagini din „Pasiunea dupa Christos“, prefatate fiecare de câte un „Coral“ al cantorului de la Leipzig. Sunt imagini de la Florii, Cina cea de taina, chipul lui Iuda, gradina Ghetsimani, Judecata de Apoi si Glorificarea lui Iisus. Mânuite în maniera stravinskiana, viziunile devin sugestive si contrasteaza ascezei si reculegerii bachiene. Doua ansambluri mai mult decât perfecte, Corul Balthasar-Neumann si Camerata Salzburg, au anturat-o pe austera, aici, Patricia Kopatchinkaja.
Violonista avea sa se dezlantuie imediat, alaturi de Fazil Say, în „Sonata pentru vioara si pian în La Major“, op. 47, celebra „Kreutzer“. Fara sa figureze pe afis, programarea lucrarii beethoveniene a fost o surpriza pentru spectatori, fiind anuntata prin fluturasi la intrarea în sala.
Înrâurirea lui Fazil asupra Patriciei este puternica si se percepe. Aproape permanent, vehementa exacerbata a atacurilor vine dintr-o nevroza care refuza claritatea, limpezimea. Puritatea sufera. Lumea contrastelor violente inunda paginile Titanului, în care pianul, totusi, îsi gaseste un sunet mai echilibrat (miscarea secunda, Andante con variazioni). Si din nou, în vârtejul tempoului (partea a III-a, Presto ajuns Prestissimo), tonul viorii se altereaza pe alocuri.
Ca al doilea bis, dupa „Für Elise“, un potpuriu de „Dansuri românesti“ de Bartók a încheiat o serata frumoasa si contradictorie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper