Un film ca o confesiune – „Concertul“

Un articol de ROZANA MIHALACHE

Scrisoare deschisa
Domnule Radu Mihaileanu,
Aceasta este o scrisoare dechisa, de multumire, pentru ca ati dat lumii unul dintre cele mai frumoase filme pe care l-am vazut vreodata, „Concertul“, la care nu m-am putut abtine sa nu merg deja de patru ori (intr-o saptamâna).
Am stat in rândul intâi, precum Truffaut, si am râs, si am plâns, si m-am minunat de tot ceea ce se petrecea pe ecran. Sunt regizori care „traiesc prea mult“ si confunda viata cu filmul sau regizori care traiesc intr-o lume a lor si a caror realitate cinematografica pare falsa, adusa la extrem, mult prea jucata.
Si, desigur, sunt regizori care inteleg si viata si filmul, reusind sa le impace intr-o uniune atât de armonioasa, ca e imposibil sa-ti retii lacrimile.
Dumneavoastra, care nu incetati sa va surprindeti publicul de la „Trahir“ incoace, ne daruiti acum prin „Concertul“ cea mai emotionanta confesiune regizorala din câte s-au facut.
Nu degeaba presa internationala a vuit, caci filmul este absolut orgasmic, accentele comice fiind suficiente incât sa-ti confere o stare grozava de euforie, dar substratul dramatic, pe muzica de Ceaikovski, te loveste din plin la final.
Am observat ca „obsesia“ pentru minciuna ca element de salvare apare si aici, la fel ca in „Train de vie“, la fel ca in „Va, vis et deviens“, fiind, se pare, o „obsesie“ ce-si are radacinile adânc infipte in istoria dumneavoastra personala, incepând cu tatal care si-a schimbat numele in trecut pentru a nu i se descoperi originea evreiasca si continuând cu faptul ca, atunci când ati plecat din tara, ati spus ca veti merge intr-o scurta vizita la o ruda din Israel si nu v-ati mai intors.
Asadar, notele personale nu lipsesc din nici o creatie pe care ati semnat-o, insa felul in care le imbinati cu filmul este cu adevarat remarcabil si demn de lauda.
Ma credeti sau nu, cu tot curajul pe care mi-l poate da vârsta si faptul ca incerc sa devin, cu fiecare cronica scrisa, un bun critic de cinema, imi este foarte greu sa-mi astern pe hârtie parerile despre „Concertul“ tocmai pentru ca il iubesc atât de mult. Sigur ca ma asteptam sa fie excelent, fara indoiala, dar nu ma asteptam sa-mi taie rasuflarea si sa izbucnesc in lacrimi de eliberare la sfârsit.
Spun „eliberare“ pentru ca am fost acolo, am fost in film, am trait prin Andrei (Aleksei Guskov) si Sacha (Dmitri Nazarov), prin Anne-Marie Jacquet (Mélanie Laurent) sau prin Irina Filipovna (Anna Kamenkova), sotia care isi iubeste barbatul atât de mult incât e dispusa sa faca orice pentru ca el sa-si implineasca visul.
Mi-a placut ca ati indrumat-o pe Mèlanie Laurent sa joace firesc si curat, asa cum cerea un asemenea rol, si am adorat schimbul de priviri de pe scena, pe care ambii actori l-au „simtit“ si ne-au aratat ca-l simt.
Personajul meu preferat ramâne Sacha Grossman, caruia Dmitri Nazarov i-a dat tot din el: privire, „greutate“, umor involuntar, tandrete, bunatate, sacrificiu, modestie si dragoste.
Iar unul dintre cele mai importante lucruri in acest film e ca „totul curge“. Nimic nu e plasat la intâmplare, nimic nu te ataca prin duritate, nimic nu frapeaza prea mult si chiar si cel mai dramatic episod este indulcit de muzica lui Ceaikovski, care face totul sa para doar un vis urât din care te trezesti cu bine si mergi mai departe cu zâmbetul pe buze.
Ultimul episod, cu orchestra concertând la Châtelet, e filmat superb si are parte de un montaj perfect, care transmite tot ceea ce se vrea transmis, toate emotiile, dar fara vorbe inutile, fara patetisme ieftine, asa cum s-ar fi putut intâmpla intr-un film de o asemenea factura.
As mai avea multe sa adaug, dar confesiunea mea asupra „Concertului“ este mai putin importanta decât confesiunea in sine pe care o faceti dumneavoastra prin intermediul lui.
Asadar inchei aici.

Cu drag,
Sinopsis

„Le Concert“ prezinta povestea celui mai bun dirijor din Rusia, Andrei Filipov (Aleksei Guskov), care in urma cu trei decenii a refuzat sa renunte la muzicienii sai evrei, suferind consecintele: ultima sa reprezentatie, „Concertul pentru vioara in D major“ de Ceaikovski a fost oprit la jumatate.
Acum el lucreaza tot la Balsoi, dar ca om de serviciu si viseaza sa ajunga sa dirijeze din nou. Ceilalti muzicanti s-au raspândit prin Moscova, prestând diferite munci, de la soferi de taxi sau de ambulante pâna la vânzatori in piata.
Niciunul nu mai indrazneste sa spere sa se intoarca de unde a fost alungat. Niciunul, in afara de Andrei, caruia i se ofera si ocazia perfecta, un concert la Châtelet, in Paris. El afla intâmplator despre aceasta ocazie si se hotaraste sa-si reuneasca orchestra si sa pretinda a fi altceva: chiar orchestra din Balsoi.
Asa ca pornesc toti spre Franta, cu o liota de tigani care ii ajuta sa-si obtina pasapoarte false si cu sticlele de votca tinute bine in sân.
Un cockail Molotov, gata sa exploteze.
Concertul, „un concert ca o confesiune“, pe lânga dorinta de a pune la punct lucrurile cu destinul, insemna pentru Andrei si o datorie morala, fata de violonista de renume international, Anne-Marie Jacquet (Mèlanie Laurent), pe care a cerut-o special ca solista.
Si iata ca Parisul tot ii asteapta cu sufletul la gura pe farsorii care cândva fusesera maestri.

Un comentariu pentru “Un film ca o confesiune – „Concertul“”

  1. decembrie 26, 2009 la 1:33 am

    Ma faci curios, domnisoara… 🙂

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper