Ultimul mohican. Claude Lévi-Strauss, un maestru aparte (I)

Un articol de CLAUDE KARNOOUH

Stingerea din viata a lui Claude Lévi-Strauss, survenita in noaptea de sâmbata 31 octombrie spre 1 noiembrie, inseamna pentru mine sfârsitul unei epoci.

Impreuna cu filosoful sociolog Henri Lefebvre si cu filosoful Gérard Granel, Claude Lévi-Strauss incheie triunghiul maestrilor mei in stiinte umane. Primii doi disparuti dintre noi de mult timp, doar Claude Lévi-Strauss, al doilea maestru al meu in ordine cronologica, mai reprezenta, astazi, un nume din vechea spita a antropologilor, mostenitori directi ai marilor fondatori ai disciplinei. O disciplina care, in cadrele sale teoretice si practice initiale, nu mai exista, dat fiind ca, in decursul a trei sferturi din secolul trecut, au disparut si ultimii salbatici de pe suprafata pamântului – mare parte dintre ei transformati in lumpeni ai periferiilor sau in marionete exotice pentru turisti ignari… O stiinta devenita fie un tip mediocru de sociologie, fie – consecinta a sincretismelor postmoderne – expresia unui refuz al celor mai multi dintre antropologi de a pricepe dinamica modernitatii tehno-economice (altfel spus, ceea ce vulgata mediatico-universitara numeste „globalizare“), un fenomen vechi de la cucerirea Americii, care a atras, intr-un fel sau altul, ansamblul societatilor umane non-occidentale in „satul global“ occidental.
Fie ca se manifesta sub forma unor elite mimetice si foarte occidentalizate in eficienta programatica a tehno-economiei lor (state ca Japonia, China, India, Brazilia, Iran), a unor elite compradores, simpli valeti locali ai capitalului imperialist sau, in sfârsit, fie ca e vorba – sinistru spectacol! – de zeci de milioane de saraci care ocupa periferiile tentaculare ale oraselor, totul este expresia unei modernitati tardive migrând inspre cei doi poli ai sai: polul mizeriei, al paupertatii extreme, si polul bogatiei sfidatoare. Mahalalele din Bombay versus cartierele exclusiviste ale Californiei, Floridei… Sau acest obscen Disneyland al super-capitalismului tardiv situat intr-un nowhere numit Dubai, cu zgârie-norii sai monstruosi, cu uriasele sale centre comerciale, pline de aur si gadgeturi inimaginabile, cu insulele artificiale pentru miliardari versus mâna de lucru straina venita din Asia (India, Filipine, Indonezia (1)), trudind in conditii cvasi-sclavagiste…
Odata epuizate osanalele fara spirit critic, ditirambii produsi de ignoranta si gargara mediatica inerenta, interviurile si biografiile scribilor servili in care acest antropolog, desigur, foarte important in istoria disciplinei, este prezentat ca unul dintre cele mai mari spirite ale secolului al XX-lea (numarul din 5 noiembrie 2009 al cotidianului „Le Monde“ titra: „Un gigant al gândirii“ – dar atunci ce sa mai spui despre Bergson, Wittgenstein, Freud, Walter Benjamin, Martin Heidegger, Adorno, sau chiar despre Sartre si Derrida? Astia nu mai pot fi numiti giganti… sunt de-a dreptul semizei – doi-trei dintre ei poate chiar zei!). Odata trecut taifunul inflamatiilor laudative, putem incerca deci sa expunem câteva concluzii la finalul unei vieti neobisnuit de lungi, consacrate interpretarii gândirii si practicilor socio-culturale ale popoarelor salbatice, mai ales ale amerindienilor si australienilor, si meditarii asupra devenirii speciei umane in genere.
Contradictia maestrului
Trebuie sa subliniez inca de la inceput o calitate majora a acestui cercetator: moderatia. Ca antropolog, a facut putina munca de teren – mai putin de trei luni si câteva saptamâni (2) – insa lucrarile sale au fost intotdeauna cambrate de o buna intuitie si infuzate de o empatie deosebita fata de subiectul tratat – salbaticii Nambikwara si Bororo; a putut sa patrunda in miezul unor chestiuni vitale privind organizarea lor sociala. Mai mult decât atât: inzestrat cu un excelent talent narativ, cu o eleganta a scriiturii si un simt al acuratetii semantice laudabile, Lévi-Strauss a stiut, la momentul potrivit, sa popularizeze o imagine noua a tipului de salbatic cunoscut pâna atunci. „Detest calatoriile si pe exploratori“ – asa incep, printr-un oximoron, „Tristele tropice“, volumul sau de popularizare care i-a asigurat succesul dincolo de cercul strâmt al savantilor, facându-l cunoscut unui public mai vast, a priori neinteresat de chestiuni antropologice… Cu toate acestea, nefiind nici eu un amator in disciplina, când ma gândesc la ansamblul operelor sale, ajung la concluzia ca, de fapt, capodopera sa ramâne „Structures élémentaires de la parenté“ (teza de doctorat, publicata in 1949, PUF, Paris), alaturi, desigur, de alte doua lucrari esentiale – „Le Totémisme aujourd’hui“ (Paris, PUF, 1962) si „La Geste d’Asdiwall“ (École Pratique des Hautes Études, Section des Sciences religieuses, Annuaire, Paris, 1958) – aceasta din urma fiind un opuscul care expune si interpreteaza un mit al indienilor din nord-vestul Statelor Unite, in cadrul unei analize structuralo-fenomenologice care, din pacate, a fost extinsa, comparata si generalizata la nivelul intregului continent american in alte patru volume groase, fara cunoasterea directa a limbilor atât de diferite vorbite de o multime de alte grupuri etnice.
Or, in vremea magistralului sau curs de la Collège de France, maestrul sustinea si seminariile din cadrul Laboratorului de Antropologie sociala, creat de el, unde le sugera permanent audientilor, tineri universitari si cercetatori, sa petreaca cât mai mult timp pe teren, sa invete limbile vorbite de indigeni ca unica metoda de apropriere empatica a unei culturi. Era, desigur, cazul unei contradictii – niciodata explicata sau tratata de maestru…
Gândirea salbatica
si logica binara

Acest spirit crescut in perimetrul unei vaste culturi clasice avea ceva din personalitatea unui Rousseau moderat de un pozitivism neokantian aporetic prin aceea ca, pe de o parte, intr-o abordare sentimentala, Lévi-Strauss manifesta o indeniabila simpatie pentru aceste fiinte umane neobisnuite noua, aflate pe cale de disparitie, in vreme ce, pe de alta parte, intr-o abordare intelectuala, acelasi cercetator forta „gândirea salbatica“ sa treaca prin filtrul categoriilor a priori ale logicii binare cibernetice, manipulând-o cu niste instrumente având foarte putine in comun cu viata si spiritul acelui tip particular de gândire, dotat cu ambiguitati, paradoxuri, polisemii, contradictii, niveluri si jocuri de limbaj.
O metoda si o teorie incapabile deci sa evidentieze, din pricina reducerii la un joc formal, noul absolut reprezentat de modernitate in istoria umanitatii, fie el metafizica Capitalului sau metafizica Tehnicii. Ceea ce reiesea din aceasta postura era, pâna la urma, doar o versiune „soft“ a unui universalism fara Dumnezeu, fara Providenta si fara o Ratiune a Istoriei, o versiune inca si mai putin dialectica, un fel de monstru rece care eradica diferentele ontologice in profitul unei combinatorici cu factori identici. De fapt, era vorba de o revenire la fundamentele gândirii occidentale: pe de o parte, supunerea la un tip de ordine transcendenta a legii – aici, logica combinatorica (aspect profund kantian al gândirii occidentale) –, pe de alta parte, o viziune a nihilismului generalizat propriu modernitatii, nihilism incuibat chiar in inima pretinsei stiintificitati a disciplinelor umaniste.
Impostura „stiintelor“ umane
Un gânditor paradoxal, asadar, caci, mai mult decât atât, el a aparat sistematic stiintificitatea disciplinelor umaniste, mergând pâna la a elabora, in cadrul cercetarilor sale, modele matematice ale structurilor de rudenie studiate, refuzând cu dispret, ca si predecesorul sau Émile Durkheim, „palavrageala“ filosofarii asupra „esentelor“ si mai ales abordarile de tip fenomenologic. Ei bine, acelasi cercetator surprindea, spre sfârsitul carierei sale, printr-o afirmatie cu titlu de profesiune de credinta, enuntata la 8 octombrie 1991, intr-un interviu acordat cotidianului „Le Monde“: „«Stiintele umane» nu sunt stiinte decât printr-o flatanta impostura. Ele se izbesc de limita de netrecut a faptului ca realitatile pe care aspira sa le cunoasca au acelasi grad de complexitate ca  instrumentele intelectuale pe care le utilizeaza“. Altfel spus, obiectele antropologiei sunt oameni dotati cu o limba care vehiculeaza, ca si aceea a cercetatorilor, niste abstractiuni.
Fara s-o spuna explicit, Lévi-Strauss se dezicea in ultimii ani ai carierei sale de teoria „gândirii salbatice“ ca „bricolaj“ (cf. „Antropologia structurala“, I). Pe buna dreptate, caci daca mijloacele de expresie ale observatorului si cele ale subiectului observat apartin aceleiasi categorii comunicationale, respectiv limbii in totalitatea varietatilor sale gramaticale si a semanticii concrete si abstracte, atunci avem de-a face cu doua viziuni ale lumii aflate fata-n fata, deseori fara sa se inteleaga una pe alta. Astfel, celebra trimitere lévi-straussiana la bricolaj ca marca a gândirii salbatice trebuie amendata, deoarece, asa cum observase chiar profesorul, instrumentele intelectuale fiind identice la observator si la observat (calitate ontologica a limbii-gândire), „bricolajul“ e la fel de prezent si la unul, si la altul. Acestei unitati ontologice de limbaj trebuie sa-i adaugam diferenta ontica proprie raportului intre doua limbi: limba celui observat este inchisa in incertitudinea aproximatiilor „imblânzite“ apartinând limbii celui care observa (i.e. limba discursului antropologic), asa cum remarcase cu justete Derrida.
Imediat ce intra in calcul capacitatea de conceptualizare a limbii altuia, comprehensiunea devinde din ce in ce mai obstaculata, mai criptica. Dificultatea de a formula o gândire care nu ne gândeste pe noi, occidentalii, si pentru care noi nu posedam sintagme nominale, verbale ori functii logice echivalente ne limiteaza demersurile.
La 82 de ani, asadar, Lévi-Strauss descoperea un adevar pe care il aflasem insa de multa vreme, citind criticile lui Nietzsche impotriva interpretarii presocraticilor prin grilele ratiunii logice ale filosofiei postplatoniciene, sau, cincizeci de ani mai târziu, obiectiile formulate de Heidegger prin „critica filosofiei valorilor“ sau, in aceeasi epoca, remarcile subtile ale lui Werner Sombart, promotor, in domeniul sociologiei, al empatiei interne (Verstehen) intre subiect si obiect mai degraba decât al unei comprehensiuni (Begreifen), si, nu in ultimul rând, un adevar pe care il aflasem de la Wittgenstein, din inolentele, dar stimulativele sale comentarii la „Creanga de aur“ a lui Frazer. Pretinsa stiintificitate a disciplinelor umaniste sau a stiintelor spiritului n-a reprezentat altceva decât un pagubitor decalc dupa stiintele naturii.
Disciplinele umaniste n-ar fi trebuit sa paraseasca niciodata perimetrul hermeneuticii, al unui domeniu centrat pe observatia si determinarea subiectului, in fine, ele trebuiau lasate strict la acest nivel al interogatiilor nelinistite (Sorge) – enuntate intr-o multitudine de voci si maniere – a intrebarilor pe care oamenii si le adreseaza lor insisi, altora si lumii pe care o creeaza.
Pe teren antropologic, aceste interogatii se prezinta sub aspecte de asemenea variate, construind din Das Dasein un eveniment unic in lumea vie; insa nu vom putea revela vreodata universalitatea cuprinsa in interogatiile neamurilor salbatice fara s-o reducem la Weltanschauung-ul Occidentului nostru cotropitor. Un Occident care a dezavuat ideea de cucerire a lumii, sub egida unei onto-teologii inaugurale (filosofia lui Platon si Aristotel) si a avatarurilor sale succesive: crestin (catolic si reformat), luminist (Ratiunea transcendenta), economic intr-o prima faza (prima si a doua colonizare) si intr-o a doua faza (decolonializarea in scopul crearii dependentei de statele bogate prin indatorarea statelor sarace) si, in fine, politic (impunerea tiparelor noastre de gândire politica si a institutiilor noastre drept cea mai buna dintre lumile posibile in vreme ce salbaticii, daca dam crezare celor mai vajnici exploratori, nu fac decât sa-si cultive gradina si sa se incaiere intre ei).

Daca non-stiintificitatea disciplinelor umane reprezinta stadiul indepasabil al discursului antropologic, atunci rafturi intregi de biblioteci, sute de kilograme de volume merita aruncate la cosul de gunoi al istoriei… Pare-se ca, dupa bunul narav al moderatiei, batrânul profesor Lévi-Strauss n-a indraznit sa mearga mai departe cu acuza de „flatanta impostura stiintifica“, aceasta atitudine prudenta fiindu-i, de altfel, caracteristica atât in cercurile savante cât si in societate…
(va urma)

Traducere din franceza de
Teodora Dumitru

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper