Tentatii schizoide si tabieturi livresti

Un articol de RITA CHIRIAN

Claudiu Komartin, Un anotimp in Berceni, Editura Cartier, Chisinau, 2009, 72 p.


Poezia tânara e, zice-se, constant si inabil deformata de cenzura. Fie ca este vorba de o schema autoreflexiva, fie ca urmeaza un traseu activ, machiajul si travestiul strident ori halucinatoriu ale debutului sunt inlocuite, incet, de o tragica deriva in pastel. Desenul initial ori intentia auctoriala primara sunt departe de a mai putea fi (re)cunoscute ori macar intuite. E drept, dupa ce formula „de intâmpinare“ se efaseaza, la al doilea sau al treilea volum nu mai ramâne, de cele mai multe ori, nimic net individualizant din personalitatea de promenada cu care autorul isi propusese dinamitard sa insoliteze receptorul.

E suficient sa rememoram câteva dintre evolutiile/involutiile debutantilor en vogue din generatia douamiista: un Marius Ianus care a rebutat prin „Strumfii“, o Ruxandra Novac sau o Elena Vladareanu care se complac in anonimizare; evident, o anumita zona a criticii nu face decât sa jubileze la aparentul recul generationist, deja ordonându-si acribios notitele in care se facea referire la inabilitatea douamiismului de a-si purta mimatele razboaie pe arena cea larga a literaturii de facto.
Simptomatic este si parcursul pe care il puncteaza Claudiu Komartin. Aflat acum, prin „Un anotimp in Berceni“, la al treilea volum, Komartin vine dinspre un (intens clamat) cvasiprogramatic autenticism inspre degenerescente vag sentimentaloide, dinspre un vers dur, taios catre o incizie epidermica, dinspre eviscerare spre endoscopie. Aparent, „Anotimpul“ patrunde in perimetrul (periculos, fiindca ar fi vorba, in aceasta acceptiune, de epigonism) al establishment-ului poetic, recognoscibil si calin; insa poezia lui Komartin e familiara, fiindca uziteaza o limba comuna, si e calina, fiindca expresia nu biciuieste si nu stigmatizeaza, ci indrazneste sa propuna o anume soteriologie. In acest punct se produce scurtcircuitul, fiindca defetistilor tocmai asta le repugna. Poezia lui Komartin este un construct liric definitivat, „incheiata la toti nasturii“, cum plasticizeaza, de pe coperta a patra, Cosmin Ciotlos, insa, pentru unii, ea apare ca taxidermie, un produs exanguu, lucrat migalos, dar mort, un cadavru frumos. In clipa in care, in deschiderea volumului („Ce ascunzi in palma?“), Komartin scrie: „nu mai voiam nimic/ nu mai voiam sa fiu bun sau macar viu nu mai voiam/ nici sa le fac tuturor prostilor pe plac“, gestul se recontextualizeaza si-si devine suficient. Komartin devine acum, in „Anotimpul din Berceni“, egal cu sine insusi, dincolo de orice mistificare insurgenta. Sintaxa se limpezeste, iar biografismul trece in subsidiar, alegorizându-se. Expresia este litotica, discontinua, paradoxala si detasata. Komartin se leapada de umori, pentru a-si dilata pupila obiectivitatii, iar distanta este cea care da accentul distinct, tensionat, pulsatil al „Poemelor cu Tatuca“, primul ciclu al volumului: „Daca tu nu mai esti, ce mai ramâne intre mine si moarte?/ Paiele imprastiate de furtuna, iarba ingalbenita,/ un câine batrân si surd care latra in noapte?// (…) Daca tu nu mai esti, ce mai ramâne intre mine si moarte?/ Poate un câmp cu maci negri, peste care/ plutesc mari pasari de prada, ca intr-un vis…“ (p.22). Textele au suscitat oaresice microcontroverse, fiindca critica superficiilor, impresionista, nu a izbutit sa-i deceleze sensul ori functionalitatea in economia „Anotimpului“. Unanim recunoscut ca ax de tensiune a cartii, grupajul a trecut de la cosmetica aplicarii unor paradigme istorice la cea a scheletelor psihanalitice, argumentându-mi tot mai mult gândul insidios ca tocmai in aceasta insolitare a constat pariul lui Komartin. Umanitatea „Poemelor“ e eclectica, crepusculara, exotica, dostoievskiana, contorsionata. Este o lume halucinanta, in care moartea contagiaza, iar viata se converteste si se perverteste sub virulenta unui morb inconturnabil. De aceea, as merge, fara riscul suprainterpretarii (nu mai mult decât cei care au vazut in Tatuca fantasma atemporalizata a comunismului), pe ideea alterarii individuale, indiferente si alienante, a literaturizarii unui sindrom schizoidal acutizant. Textele sunt voluntar tranzitive, epicizate, transcriptii orale ale faptului (devenit) divers, iar drama este transata cu un firesc bestial si abrutizat. Este aici rescrierea unei autoscopii – hipertrofiata, plasata demonstrativ sub semnul obiectivarii si al fictionalizarii (subtitlul, „O poveste pentru Ruslan“, neaga da capo „biografismul“). Aceste poeme sunt epifenomene narative ale unei sciziuni tectonice, internalizate, sciziune pe care o remarcasem si in volumele anterioare ale lui Komartin, o resemantizare hiperbolica a binomului eu-celalalt: „Iubirea noastra harnica te-a nemultumit si-ai respins-o/ iubirea si fanatismul nostru de teroristi/ in haine cernite./ Ai fost un porcar crud si gelos, un gradinar al nefericirii./ Dar sa stii: când moartea vine si-ti adulmeca trupul,/ o gonim lovind in lighean, ciocnindu-ne intre noi,/ distrugându-ne tot mai precis, tot mai sigur.“ (p.16).
Daca „Poemele cu Tatuca“ sunt dense si electrizante, celelalte microcicluri ale volumului („Black Butterfly“ si „La debarcader“) par, mai degraba, texte circumstantializate, circumscrieri relaxate, uneori apoftegmatice si ultimative, sensibile la ecouri livresti, si copule imagistice, diafane. Se simte o oarecare ruptura cronologica in croiala fragmentelor, iar emotia este expurgata si livrata esential. Manierismul lui Komartin este redus acum la remaniere: „Azi m-am trezit stiind totul/ desi as fi preferat orice altceva:/ sa respir normal macar o gura de aer/ sa pot sa rostogolesc un gând bun intre peretii craniului/ (…) sunt plicul cu anthrax pe care-l primesti intr-o joi la birou/ sunt schimonoseala ta de invidie/ sunt o lama de ras tinuta sub limba/ sunt tot ce-ti place, tot ce-i cancerigen si obscur“ („cinci zile“). Komartin renunta la validarea extrinseca, de filiatie livresca (desi, accidental, tonul capata inflexiuni culturale, ca un tabiet pernicios de care greu mai scapi de la  o vreme) si exalta frustete, elementaritate, simplitate, o anumita deontologie de artist proletarizat si alogen: „Pe cei care compuneau, scriau sau dictau/ speriati ca numele le sunt trecute in agenda ei roz-bombon,/ moartea i-a batut pe crestet si le-a tras amuzata covorul de sub picioare/ hei hop!“ („Elegie“). Notatia este expeditiva si fugara, redusa la un minimum substantial („imi pierd mâna prin parul tau/ cum se pierde un liliac/ in liniile de inalta tensiune“, „Laura“), certificând siguranta unui scriitor cu stagii incheiate.
Unica dificultate pe care o va avea Komartin de gestionat va fi cea a manipularii unui cititor versat si versatil, care solicita neincetat stimulente, la fel cum abstractizarea si ermetizarea pot lesne deveni ariditate. Fiindca, odata cu „Anotimpul in Berceni“, Komartin isi desavârseste expresia in detrimentul imaginarului (cu exceptia, evident, a „Poemelor cu Tatuca“), asadar, ameliorarea, implicita si explicita, poate veni pe segmentul autarh al reimprospatarii materiei imaginative. Cu toate astea, in raport cu volumele anterioare, Komartin isi minimizeaza drastic histrionismul. Ceea ce e bine.

Un comentariu pentru “Tentatii schizoide si tabieturi livresti”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper