Târgul de carte si discursurile tunatoare

Un articol de EUGEN SIMION

Am fost si eu, bineinteles, la târgul de carte si, ca multi altii, am fost si sunt in continuare impresionat de numarul mare de carti tiparite si, mai ales, de numarul mare de vizitatori. O replica buna, o replica incurajatoare – mi-am zis in gând – la ceea ce se petrece afara. Acolo – in lumea realului – somaj, saracie, legi proaste, politichie, certuri ca la usa cortului intre cei care detin puterea si cei care vor s-o obtina, aici – sub imensa cupola de la Sosea – zeci, sute de mii de carti si o multime de oameni care le rasfoiesc si, uneori, le cumpara. Nu-i bine, nu-i frumos, nu-i o dovada ca românii admonestati zilnic prin gazete si pe ecranele televizoarelor ca sunt ultimii (la toate categoriile morale si intelectuale) din Europa, românii, zic, citesc si, daca citesc, nu inseamna ca suntem preocupati de dimensiunea spiritului?… Oricum, târgul de carte este un spectacol extraordinar si, atât cât am putut observa, editorii români au devenit sincronici si performanti. Cartile arata bine si, uneori, sunt veritabile obiecte estetice. Proba, inca o data, ca infractorii Europei – cum ne gratulam chiar noi, in clipe de descurajare – au simt estetic si, când se decid sa faca ceva, fac bine…
Ce-mi displace, in asemenea ocazii, este retorica zgomotoasa, este epidemia de discursuri, e vacarmul provocat de oratorii de serviciu ajutati de megafoanele care, realmente, cutremura pamântul din jur, nu altceva. Nu inteleg de ce recomandarea unei carti valoroase trebuie insotita de o retorica asa de vehementa si asurzitoare incât pare a fi o salva de tun repetata… Oratorii te iau in primire, inca de la intrare, si nu te parasesc nici când, ametit de atâtea discursuri urlate si fermecat de atâtea carti, urci din nou scarile care te duc spre iesire. Nu s-ar putea altfel, n-am putea comunica mai usor impresiile noastre despre o carte fara a folosi aceste megafoane infernale, n-ar fi mai profitabil  sa ascultam zgomotul linistii, nu aceste repetate lovituri de tun retoric?… Iata, ce-mi ziceam in timp ce ma indreptam, precipitat, spre locul in care trebuia sa spun si eu doua-trei propozitii despre noua carte a lui Nicolae Breban („Elogiul mortii“) sau, dupa un timp, spre alt punct din imensa sala pentru a prezenta interviurile lui Augustin Buzura strânse, acum, intr-un volum („A trai, a scrie“).
Ma pregateam, care va sa zica, sa pun mâna pe un microfon si sa devin orator. Sa fac, cu alte vorbe, ceea ce tocmai combateam in mintea mea cu atâta ardoare… Si, marturisesc, n-am avut taria sa renunt pentru a pune in armonie gândul cu fapta mea. Promisesem, nu aveam incotro, desi nu-mi place sa vorbesc in fata unui public vast si pestrit. Imi place mai mult sa scriu, am sentimentul ca sunt mai bun scriitor, decât orator. Ma descurc cât de cât intr-un amfiteatru, dar ma cuprinde panica atunci când in fata mea vad figuri necunoscute, bucuroase, parca, sa termini discursul inainte de a-l incepe in acest uragan de voci.
Nu stiu cum m-am descurcat, dar, probabil, m-am descurcat in aceasta batalie a sunetelor inalte si tunatoare. Am recomandat, cât m-am priceput, eseul lui Nicolae Breban care elogiaza, paradoxal, moartea pentru ca, zice el, ideea mortii ne sensibilizeaza si ne umanizeaza, am recomandat si confesiunile lui Augustin Buzura care, in modul lui greoi si profund (adica in modul lui ardelenesc), spune lucruri serioase despre lumea prin care a trecut si trece, iar intr-un capitol vorbeste despre felul in care si-a scris cartile. Doi prozatori esentiali, doua naturi, doua stiluri epice si, remarc, doua moduri de a fi…
x
Nicolae Breban a mai scos, de curând, o carte de eseuri si portrete cu un titlu provocator (inadins, deliberat provocator): „Tradarea criticilor“. Cartea ne vizeaza pe noi, criticii literari din generatia  lui (generatia ’60) si, citind-o, am observat ca ba ne lauda, ba ne cearta, dar nu cu rautate. Am citit-o, trebuie sa spun, cu interes, mi-au placut portretele pe care le deseneaza in alb si negru, nu sunt totdeauna de acord cu el, dar un fapt mi se pare admirabil in eseul lui: faptul ca, referindu-se la viata literara de dupa 1990, spune lucruri pe care altii le ocolesc. Lucruri, vreau sa spun, adevarate, acelea de pilda, despre grupurile de interese din sfera culturii, despre dictatura mediatica, in fine, despre noua impostura care s-a instalat (si s-a imbogatit) in epoca postcomunista… Autorul nu se uita, bineinteles, pe el in aceasta naratiune eseistica. Cum s-ar putea uita? Dar despre toate acestea, alta data…
x
Aventura mea oratorica la târgul de carte din acest an nu se incheie aici. Revin a doua zi pentru a prezenta pe Basarab Nicolescu care a scos o carte de eseuri autobiografice („In oglinda destinului“). El este un specialist de marca in fizica teoretica si, in ultimele decenii, incearca sa impace stiinta cu religia in cadrul unei discipline noi pe care, de altfel, o pastoreste in plan international: transdisciplinaritatea. Un cuvânt lung, greu de pronuntat, dar, cu o atentie sporita, dupa ce ai incurcat o silaba sau doua, ajungi sanatos la capatul lui. Basarab Nicolescu este, dincolo de specialitatea lui, un moralist si un filosof de clasa. Faptul se vede in „Teoremele sluit poetice“ pe care le-a retiparit acum intr-o editie fabuloasa, opera lui Mircia Dumitrescu. Va trebui sa scriem despre aceste teoreme poetice in care vocatia de moralist a lui Basarab Nicolescu se vede mai bine. Eseurile autobiografice au fost publicate in buna masura in „Caiete critice“, le-am citit când mi  le-a trimis, le rasfoiesc acum, când trebuie sa spun doua-trei vorbe despre ele, la târgul amintit. Imi plac, sunt scrise cu nerv, aduc informatii noi despre autor si despre oamenii pe care i-a cunoscut. Il admira, de pilda, pe A. Rosetti (mentorul sau moral si spiritual), admira pe filosoful Stefan Lupascu pe care l-a comentat, de altfel, in studiile sale si-l socoteste un mare gânditor al secolului XX… Ploiesteanul Basarab Nicolescu imi place, dincolo de stiinta lui si transdisciplinaritatea (uf!) pe care o cultiva, ca mod de a fi intelectual. Traieste de multe decenii la Paris si, am remarcat, nu are idiosincroziile pe care le au de regula scriitorii din exil, nu crede ca, fara el, in România nu s-a facut nimic valabil cultural. N-am observat, apoi, in insemnarile sale si in comportamentul lui acea suspiciune nefericita pe care o observ la altii, când e vorba de lumea româneasca.
x
L-am lasat la urma pe Mircia Dumitrescu care, intr-un loc izolat, la ultimul nivel al salii tumultuoase de la Romexpo, si-a expus operele sale: desenele in marginea poemelor lui Nichita Stanescu, cele 24 de volume din „Caietele lui Eminescu“ (pe care le-a restaurat si le-a facsimilat), cele 7 volume din „Dictionarul General al Literaturii Române“ (pe  care le-a construit grafic si le-a dat o forma occidentala), in fine, alte scrieri vechi si noi ce au trecut prin mâna lui de artist. Un creator special, cu totul special, un artist exceptional intr-un gen care nu-i aduce nici bani, nici glorie prea mare: gravura si ilustratia de carte. Basarab Nicolescu spune despre el ca are geniu, eu, timorat putin de cuvântul geniu, ma multumesc sa zic ca, in fapt, centrul  acestui vast târg de carte se afla, aici, in acest spatiu izolat in care se desfasoara – modelate de mâna inspirata a lui Mircea Dumitrescu –laboratorul de creatie al lui Eminescu (adica manuscrisele sale reconstituite si scoase, acum, la lumina) si cele sapte tomuri din „Dictionarul General al Literaturii Române“ in care s-a adunat toata literatura româna, de la inceputuri pâna azi. Cu riscul de a stârni din nou pe vrajmasii mei neadormiti si a-mi supara prietenii care mi-au ramas spun ca acestea sunt, in fapt, cele mai importante titluri din acest ocean de carti…
x
In acest rastimp s-a mai intâmplat ceva: o suta de ani de la nasterea lui Eugène Ionescu. Sectia de Filologie si Literatura a Academiei Române a organizat o sesiune solemna, Muzeul Literaturii Române i-a dedicat o dezbatere publica, in fine, s-a lansat o carte despre tânarul Ionescu si, cu aceasta ocazie, s-a discutat din nou (cu alte documente in fata)  despre ceea ce datoreaza  (si daca datoreaza!) Eugène Ionesco lui Eugen Ionescu… Cum am fost implicat si sunt, in continuare, implicat in acest subiect, nu spun mai mult decât ca invitatii (Ambasadorul Frantei, Ex. Sa dl. Henri Paul, Radu Beligan, Dan Haulica, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Mihai Sora, Mihai Cimpoi, Daniel Cristea-Enache, Lucian Chisu, Andrei Grigor), au vorbit in chip obiectiv, cred, despre marele dramaturg, fara sa umfle propozitiile si fara sa tina seama de toate interdictiile si fantasmele vechi si noi care circula in preajma acestui scriitor. Este fara rost sa ne intrebam, la infinit, daca Eugen Ionescu este sau nu (si) scriitor român sau numai francez. Când era foarte tânar, autorul lui „Nu“ recunostea, cu naduf, ca „de bine de rau este scriitor român“ si, credea ca de ar fi francez, „ar fi genial“.  Amândoua ipostazele sunt corecte si trebuie studiate ca atare. Ceea ce – si eu si altii – am facut si fac fara a dramatiza inutil lucrurile. Opera lui româneasca (eseuri, jurnale, o piesa de teatru – „Englezeste fara profesor“ – scrisa in 1943, dimpreuna cu aprox. 250 de pagini descoperite recent prin revistele si gazetele vremii) acopera, dupa o socoteala rapida, peste 1 300 de pagini. Ele asteapta sa fie strânse intr-un volum.
x
La propunerea Sectiei de Filologie  si Literatura (nu spun a mea, ca sa nu irit spiritele si asa iritate ale confratilor), Prezidiul Academiei Române a aprobat ca Eugen Ionescu si Emil Cioran sa fie numiti membri postmortem ai Academiei Române. Propunerea a fost, remarc, bine primita de opinia publica, daca ma iau dupa ecourile din presa. Chiar si Nicolae Manolescu, presedintele Uniunii Scriitorilor, sceptic, cum il stim, a declarat (in „Faclia“ din Cluj) ca este „un lucru onorant pentru Academia Româna“, desi, zice el, „este un pic prea târziu, insa ma intreb: oare a trebuit sa fie un presedinte chimist al Academiei care sa promoveze aceasta initiativa? Inainte a fost un literat si nu s-a gândit la acest lucru“. Ca este onorant pentru Academie si pentru noi, toti, nu ma indoiesc, ca este putin cam târziu – n-as fi asa de ingrijorat pentru ca, daca memoria nu ma insala, Eugène Ionesco pe când traia a refuzat invitatia pe motiv ca in Academia Româna sunt prea multi stalinisti, in fine, remarca lui Nicolae Manolescu ca un literat (adica subsemnatul) nu s-a gândit sa-i propuna pe Eugen Ionescu si Cioran ca membri ai inaltului for si ca a trebuit sa vina un chimist pentru a repara aceasta eroare, remarca lui, zic, cade alaturi, ca si in alte situatii. Este bizar sa-l certe pe presedintele literat si sa laude pe presedintele chimist când ar trebui, poate, sa faca invers pentru ca initiativa îi apartine celui dintâi. N. Manolescu mai incurca, o data, steagurile. Se inseala si când zice ca Eugen Ionescu „nici nu se invata in scoli, asa ca ce asteptari sa mai avem de la generatia noua?“ De asteptat este ceva de asteptat pentru ca, in manualul pe care in coordonez (la Corint), Eugen Ionescu figureaza de câtiva ani buni. Daca alti autori de manuale il ignora, este riscul lor.
In fine, N. Manolescu – care, remarc, imi acorda in ultima vreme o mai mare atentie decât pâna acum, – scrie intr-un ziar ca „fostul presedinte al Academiei“ a asistat, dimpreuna cu presedintele României, la inaugurarea Universitatii „Spiru Haret“. Nu este, se intelege, o lauda, ci un repros… Nu stiu la ce presedinti se refera el, dar – când e vorba de Academie – tin sa precizez ca, daca este vorba de subsemnatul („fost presedinte“), informatia pe care o da este falsa: n-am fost invitat si n-am asistat la nicio inaugurare. In 1990, când s-a deschis „Spiru Haret“, nu eram membru al Academiei Române. Am ratat, dar, ocazia de a ma ilustra public in situatia citata mai sus… Nu le putem avea pe toate… Nu putem avea toate onorurile…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper