Tânarul Eugen Ionescu

Un articol de EUGEN SIMION

Ce pot spune, acum, dupa ce am traversat, in mai multe rânduri, spatiul literar ionescian, este ca omul care scrie este cu mult mai complex, spiritualiceste vorbind, decât spune ca este. Tânarul Eugen Ionescu nu-i deloc un caligraf care face doar giumbuslucuri, cum cred multi dintre contemporanii sai, nu-i, oricum, numai eseistul capricios care se intoarce din drumul spre redactie si distruge articolul negativ pentru a scrie altul, eminamente encomiastic sau invers, este un intelectual autentic, cu simt metafizic si serioasa cultura literara, este un spirit inspaimântat de existenta, in fine, tânarul Ionescu nu se simte bine nicaieri si, cum semnalez in mai multe rânduri in cartea de fata, el gândeste ca, de ar fi francez, ar fi genial. Un complex care il urmareste si pe care, in opera ulterioara, il leaga de alt complex (oedipian): relatiile cu tatal sau, avocatul Eugen N. Ionescu, „l’ogre dans ses longs caleçons“, simbolul autoritatii represive, simbolul, in cele din urma, al statului… Cât de indreptatit este Eugen Ionescu sa cultive aceasta fantasma care-l urmareste si in piesele de teatru? Este intrebare pe care mi-o pun si la care incerc sa raspund intr-un capitol din aceasta carte, in masura in care am putut afla documente convingatoare. Impresia mea este ca, stimulat de psihanaliza, Eugen Ionescu exagereaza enorm acest conflict si, in chip deliberat, creeaza o veritabila literatura in jurul lui. De altfel, autorul insusi se intreaba intr-un rând daca nu cumva a dat un credit mult prea mare psihanalizei in reflectiile sale autobiografice. Parerea mea sincera este ca, da, a impins lucrurile in aceasta directie.
Vorbind de Eugen Ionescu, scriitor român, si, in masura in care a fost nevoie pentru a lamuri radacinile lui culturale românesti, de Eugène Ionesco si opera sa franceza, n-am trecut peste prima piesa, „Englezeste fara profesor“, scrisa in româneste in 1943 si publicata de abia in 1965 in „Secolul 20“ de Petru Comarnescu. Autorul n-a facut niciodata caz de ea, semnul unei rupturi acceptate, cultivate. Piesa exista insa si, comparând-o cu varianta franceza („Cântareata cheala“), remarcam ca structura discursului este aceeasi in ambele variante. La fel o buna parte din textul ca atare. Putem spune, atunci, ca antiteatrul sau teatrul absurdului se naste, in 1943, in limba româna. Ce s-a intâmplat ulterior tine de destinul acestui mare scriitor care si-a adus complexele, fantasmele, nelinistile in literatura si a avut, cu adevarat, geniul de a le da o expresivitate incontestabila. Ce-i curios, când vezi de departe toate aceste invelisuri, fire care se leaga si nu se mai dezleaga, combinatii insolite intre teama cumplita de moarte si jocurile stralucitoare ale spiritului, este ca Eugène Ionesco ramâne foarte autentic in toate, chiar si atunci când in mod evident se preface. Este o mare inocenta in aceste combinatiuni si este o mare vointa de-a sugera ceea ce este dincolo de rational, firesc, normalitate in fiinta individului. Aici mi se pare ca se afla terenul predilect de vânatoare al scriitorului Eugène Ionesco, de aici isi trage sevele teatrul lui: exploreaza aporiile gândirii si automatismele limbajului, irationalitatile, negativitatile fiintei, fantasticul, absurdul din lumea realului. As spune ca Eugène Ionesco este, inainte de orice, un dialectician al insolitului, un realist à outrance al irealitatii, irationalitatii, nefirescului ce ne inconjoara.

*

Ce datoreaza Eugène Ionesco lui Eugen Ionescu? E tema cartii mele. M-am ferit, dar nu stiu daca am reusit sa ma tin totdeauna de cuvânt, sa nu trag spuza pe turta literaturii române. Cred insa in mod sincer ca formatia intelecutala a lui Eugène Ionesco s-a facut in cultura româna. A trait aici, in exil – cum zice el – intre 13 si 33 de ani, cu o pauza de doi ani (1938-1940), când a stat in Franta ca bursier, a citit (nu numai in limba româna, evident), a comentat cartile pe care le-a citit, a pus in discutie toate modelele, le-a contestat, a urmat generatia sa, apoi s-a despartit, in fine, n-a ramas niciodata, el, ca individ, in afara discursului critic. A definit obiectivitatea in critica literara ca o forma organizata a subiectivitatii si a sustinut totdeauna ca, inainte de a fi Altul, Eu este el insusi, irepresibil, inconturnabil. In „Nu“ si in eseurile ce urmeaza experimenteza o forma de critica literara pe care, dupa o formula mai noua, am putea-o numi, dupa modelul „ego istoriei“, ego critica. Un discurs, cu alte vorbe, in care subiectul (locutorul) nu se preda niciodata obiectului, subiectul este totdeauna pe locul intâi…
A avut Eugen Ionescu modele românesti? Ce-a luat si ce-a lasat din/ in literatura româna? Chestiune deschisa. Incerc sa dau, in capitolul final al studiului de fata, câteva sugestii. N-as incheia inainte de-a spune ceva despre faptul ca Eugène Ionesco neaga in repetate rânduri cultura româna si, in Scrisorile din Paris, vorbeste despre români in termeni foarte duri. Judec aceste opinii, ca si in cazul lui Cioran, ca o forma de iubire inselata. Cum zice moralistul Cioran: iubesc România cu o ura grea. Eugen Ionescu o iubea cu o dezamagire compacta, o dezamagire vehementa pusa in complexe, tradusa in fraze memorabile. Din ea a iesit, cred, o literatura eseistica, moralistica sclipitoare. Eugène Ionesco nu s-a putut desparti niciodata, din fericire pentru noi, de Eugen Ionescu. In spiritul sau rebel a stat totdeauna pitit un spirit metafizic si un creator cu imaginatia in fierbere.

*

Public, intr-o editie noua, „Tânarul Eugen Ionescu“, o naratiune critica aparuta cu trei ani in urma intr-un tiraj confidential. Nu-mi dau seama in ce masura ea a putut fi citita si, eventual, comentata. O retiparesc acum, in preajma implinirii a o suta de ani de la nasterea dramaturgului, cu speranta ca ea va putea ajunge in mâinile cititorilor mei… I-am adaugat aproximativ o suta de pagini noi, nu din dorinta de a spori numarul comentariilor, ci din motive care privesc biografia interioara a creatorului. Recitind eseul meu, mi-am dat seama ca unele dimensiuni ale spiritului ionescian nu fusesera analizate  sau fusesera amintite doar in fuga: opinia, de pilda, despre lumea româneasca sau parerile unui adversar al ideologiilor politice, cum era tânarul Eugen Ionescu, despre ideologiile si revolutiile europene la sfârsitul anilor ’30… Am scris, asadar, capitole noi despre aceste teme si despre altele (diaristul Eugen Ionescu, diplomatul Eugen Ionescu – episodul Vichy, procesul de calomnie din 1946 etc.) si am revazut, acolo unde a fost cazul, capitolele deja existente, utilizând documentele publicate intre timp despre scriitor. In Franta a aparut, dupa volumul Alexandrei Laignel-Lavastine („L’oubli du fascisme“), un studiu masiv („Ionesco“, Editions Flammarions, 2009) semnat de André Le Gaal, cu informatii inedite despre biografia lui Eugène Ionesco. Nu mi-au scapat rapoartele secretarului de presa de la Vichy descoperite si publicate de Simona Cioculescu in „Manuscriptum“. Ele lamuresc in buna masura statutul si preocuparile scriitorului „evadat cu hainele gardianului“ in mediul diplomatic. El scrie, aici, in limba româna, prima piesa („Englezeste fara profesor“) din seria anti-teatrului absurd).
Mai important este faptul ca un cercetator priceput si prob, Marin Diaconu, a descoperit un numar insemnat de texte semnate de Eugen Ionescu (unele cu pseudonime) in revistele vremii. Ele nu schimba esential imaginea criticului Eugen Ionescu, dar o nuanteaza in unele privinte. Aflam de aici si din alte surse (din corespondenta) lucruri noi despre relatia fluctuanta a lui Eugen Ionescu cu generatia sa, indeosebi cu „criterionistii“ (Cioran, Eliade, Noica) de care se desparte, ideologic, apoi se impaca si chiar fraternizeaza afectiv mai târziu… Problema esentiala ramâne, si in aceasta editie noua, legatura lui Eugen Ionescu cu literatura româna din care face parte „de bine de rau“, cum singur spune. O discut in mai multe rânduri in cartea de fata, incercând sa inteleg bine si sa interpretez corect fantasmele, complexele, umorile schimbatoare ale scriitorului, dar si acelea ale comentatorilor sai in legatura cu acest subiect. Uneori negatia, ne previne chiar Eugen Ionescu intr-un rând, nu-i decât o forma de iubire neimpartasita, bruscata sau ignorata…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper