Sfântul Wojtila

Un articol de DUMITRU RADU POPA

In anul acesta atât de agitat – atât de turmentat fie de evenimente neprevazute, crize mai mult sau mai putin severe, razboaie ce nu se mai sfârsesc, decese surprinzatoare, aniversari exceptionale –, apropierea momentului in care Papa Ioan Paul al II lea, polonezul Karol Wojtila, va fi sanctificat, a trecut oarecum neobservata. Nu, nu voi aborda aici complicate si adesea obscure ori ermetice proceduri canonice, nu voi pune in discutie nici macar semnificatia miracolelor, existenta lor, sau numarul necesar pentru sanctificare.

Imi aduc aminte, din copilarie, ca citeam atunci – pâna ne-a fost confiscata la una dintre perchezitii – Camasa lui Christos, a lui Douglas, intr-o editie româneasca publicata la Editura „Cugetarea“, asa scria pe ea. Copil, pe la vreo 10 ani, am fost foarte impresionat de carte. Doar stiam – ca un catolic ce trecuse oarecum examenul la „seral“, caci ca pionier eram incompatibil cu orele de religie ale parintelui Bachmayer, catehismul ce te duce la prima impartasanie – toate miracolele Noului Testament. Sfintenia si Cerul cu Puterile lui Abstracte erau pentru mine un subiect de respect, dar si de mare spaima. Câta vreme, in cartea lui Douglas am gasit o explicatie mult mai credibila, omeneasca a miracolelor. Astfel, imi aduc si acum aminte ca, la un moment dat, in carte, când Marcellus, ofiterul roman ce avea sa se converteasca, umbla pe urmele lui Iisus incercând sa inteleaga sensul miracolelor, Bartolomeu, unul dintre Apostoli, care asistase la celebra scena a saturarii multimii cu doar doua pâini si cinci pesti, da o foarte originala explicatie miracolului. Anume ca, plecând departe de oras si de casele lor ca sa-l asculte pe Invatator, unii fusesera prevazatori si isi luasera ceva hrana, dar altii nu. Când Iisus, la indemnul apostolilor, intreaba câta hrana este, doar un singur iudeu isi ofera merindea: cinci paini si doi pesti. Cristos le ia si le binecuvânteaza cu toata seriozitatea, dupa care invita multimea de oameni sa manânce… Urmarea e cunoscuta: toata lumea se satura, ba se mai strâng si câteva cosuri de firimituri si resturi de mâncare. Bartolomeu (alias Douglas!) crede ca, in acel moment, iudeii vazând ca unul dintre ei isi imparte hrana cu toti ceilalti, au inceput, cu jena, sa-si scoata merindele, cei ce le aveau, si sa le imparta cu cei ce nu aveau. Asta e explicatia, spune apostolul si adauga: adevaratul miracol a fost nu sa sature multimea cu atât de putin, ci sa deschida inimile impietrite ale iudeilor, sa-i faca sa imparta.
Suntem aici atât de departe de acel crede si nu cerceta sau de medievalul obscurium per obscurius, ignotium per ignotius!
Ni se spune astazi, cu destula ipocrizie, ca biserica e complet separata de stat si religia – in afara de faptul de a fi libera in tarile laice si democrate – nu are de a face cu viata politica si sociala. Ba chiar, spre a ne convinge, propusa incâlcita si fastidioasa Constitutie a Uniunii Europene nu pomeneste nimic despre traditia iudeo-crestina a Europei, ca si cum Evul Mediu si Renasterea, si toate celelalte, de la dezvoltarea filosofiei si stiintelor pâna la Catedralele gotice zidite, e drept, din piatra, dar cu liantul credintei – n-ar fi existat niciodata.
Ce legatura au toate astea cu sanctificarea, atât de rapida, la cinci ani dupa moarte, a lui Karol Wojtila? E o legatura esentiala, fara de care nu se pot intelege timpurile pe care le-am trait si le traim.
Viata polonezului Karol Wojtila nu a fost aceea a unui ascet, parca predestinat la sfintenie. Dimpotriva, a fost multa vreme un om obisnuit, dar un credincios fervent. Jan Tyranowsky, croitorul care in timpul razboiului il invata catehismul, ii spunea adesea ca nu e greu sa fii un sfânt. Spunea acestea croitorul, si il invata de asemenea cum sa citeasca misticii, pe Sfântul Ioan al Crucii si pe Sfânta Tereza a Pruncului Iisus. Din Sfântul Ioan al Crucii, Wojtila luase obiceiul de a se ruga stând pe jos, in pozitia lui Cristos rastignit pe cruce. Astfel l-au surprins soldatii nazisti intrând intr-o casa de rugaciune si impuscând in stanga si in dreapta. Tânarul slab, nemiscat, in rugaciune, a fost totalmente ignorat. Sa fie acesta primul miracol al viitorului papa? Poate ca da, si atunci supravietuirea ar trebui ea insasi trecuta printre miracole. Iar Wojtila a supravietuit atâtor alte incercari, intr-o viata traita in lume, nu in retragerea vreunei chinovii, uneori ca muncitor, alteori in inchisoare, ca preot ascultat de multimi, sau in muntii unde ii placea sa schieze… Un om inainte de orice, care stia sa se bucure si sa sufere cu aceeasi intensitate, un crestin care, de timpuriu, dupa cum au observat mai toti ce i-au stat imprejur, avea in mod clar un dialog continuu si direct cu Dumnezeu.
Cum definim sfintenia, pâna la urma? Exista ea in afara dimensiunii istorice si social-politice? Ma indoiesc profund: avem sfinti care au imbracat armura militara si s-au dus sa se bata in cruciade – mai mult sau mai putin justificabile din perspectiva contemporana! – ucigând cu mâna lor pe sarazini. Dar si sfinti ce s-au stins in post si rugaciune, departe de lumea pe care au abandonat-o pentru a se dedica meditatiei. Sfinti care au suferit pentru credinta si nu au abjurat niciodata, rezistând schingiuirilor si sfârsind intru credinta lor. Si mai avem sfinti care, in traditie pre-crestina, prometeica, se confunda cu eroul civilizator. Ioan Paul al II lea a fost un astfel de erou civilizator. Ca papa, a calatorit in toata lumea, fara goma si marire, ci mai degraba ca un servitor umil al lui Dumnezeu. Ierarhi ai tuturor religiilor il stimau si vedeau in el un trimis al Domnului. El insusi credea ca religiile sunt toate egale si s-a straduit ca nimeni altul sa faca pasi mari catre ecumenism.
Impresionat pâna la lacrimi de suferintele leprosilor din Casa Muribunzilor fondata de Sora Tereza in Calcutta, a murmurat printre rugaciuni: „Daca as putea fi Papa de aici, nu m-as mai intoarce niciodata in palatul din Vatican. Dumnezeu e mult mai aproape aici!“
Dincolo de miracolele ce vor fi, si au fost deja, minutios clasificate in procesul de sanctificare, Wojtila a daruit tuturor celor ce l-au cunoscut, de mai aproape sau mai de departe, miracolul iubirii, legea de capatâi a lui Iisus Cristos si a Noului Testament. Citându-l pe Sfântul Ioan al Crucii, el explica relatia de comunicare cu Dumnezeu ca pe aceea dintre amanti, in sensul superior al iubirii dematerializate. Predicile si scrierile lui, intre care si poezie, ilustreaza toate motivul iubirii. Da, Tribunalul de Sanctificare se va reuni, cu acel Avocat al Diavolului care, ca prelat al Bisericii, are datoria sa puna la indoiala miracolele si sa apeleze cât mai bine la ratiune ca sa le explice ca lucruri lipsite de supranatural. Se va face expertiza in cazul leprosului caruia papa i-a sarutat fata si mâinile mâncate de boala, fara ca el sa ia lepra; la fel, in vindecarea de leucemie a unui baietel declarat incurabil, in fata caruia s-a rugat in genunchi si l-a pus sa arunce spre cer un porumbel alb, simbolul Sfântului Duh. Dar nu va fi nevoie de nici o expertiza in privinta felului in care, cu toate suferintele si umilirile, a militat in Biserica Catolica poloneza sub socialism, exaltând mai cu seama tineretul si reaprinzând mereu flacara prometeica a sperantei; cum, ca papa, a demascat mereu mizeria morala si materiala impusa de comunismul sovietic, in asa masura incât puternicul vecin de la Rasarit a hotarât sa-l suprime: n-a reusit, iar Wojtila si-a dus legea dragostei pâna la capat, intâlnindu-si asasinul in inchisoare si iertându-l din toata inima. Tot asa, nu va fi nevoie de probe in Tribunalul Canonic pentru fervoarea cu care l-a ajutat pe Lech Walensa sa mearga mai departe, sa nu cedeze, si s-a rugat impreuna cu el, amintindu-i ca, unde se roaga doi sau mai multi, Dumnezeu aude mai bine. Nu vor trebui, de asemenea, probe pentru faptul ca cele doua asa-zise forte cele mai reactionare, Biserica Catolica si Sindicatele, au putut da nastere unei Revolutii de dimensiunile celei poloneze care, apoi, a contaminat, si cu ajutorul tacit al lui Gorbaciov, tot restul Europei.
Nu stiu ce e sfintenia, pâna la urma, dar am senzatia ca, mai degraba decât as putea sa o definesc, as sti sa o recunosc când o vad sau simt. Cu sau fara destule miracole impalpabile, inexplicabile care sa treaca baremul acelui Avocat al Diavolului, eu am presimtirea ca Papa Ioan Paul al II-lea va fi sanctificat. Probabil anul viitor. Testamentul sau va fi acela al apropierii intre credinte, al puterii rugaciunii si al imensului dezinteres de sine in fata datoriei pe care a exercitat-o, spre cinstea si gloria lui, nu ca un mare magnat al Vaticanului, ci ca un servus in sensul crestinismului grotelor. Dar eu il voi preamari intotdeauna pe Sfântul Karol Wojtila, oricum va fi scris in calendarul bisericesc. Pe omul care, implinind toate cele de mai sus spuse despre papa a stiut in acelasi timp sa traiasca, sa manânce si sa bea cu muncitorii, sa cânte in poloneza – o facea si in Vatican! –, sa se bucure de primul ceas electronic pe care l-a purtat la mâna, sau sa-si innebuneasca suita din pricina pasiunii pentru fotbal si schi; pe cel care, când a aflat de asasinarea barbara, dupa torturi, a parintelui Popjluska, a lacrimat si a spus: „Azi ma voi priva de rugaciune!“, adica de tot ce putea sa-i faca mai multa placere: dialogul cu Dumnezeu.

Eu cred ca atunci când muncitorii din portul Gdansk au inceput razmerita, când Polonia a dobândit primele alegeri libere si când, cu 20 de ani in urma, Zidul Berlinului a cazut, lui Karol Wojtila i s-au deschis portile cerurilor.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper