Riez, milord: „Funny People“ de Judd Apatow

Un articol de CATALIN OLARU

Sa fii in forma nu e intotdeauna cel mai bun lucru. Seth Rogen, o zic pâna si prietenii lui din „Tipi simpatici“, nu risca sa stârneasca prea multe hohote de râs in varianta fara burta. Glumele lui sunt aceleasi, obsesiile nu s-au schimbat, dar umorul l-a parasit, e ca si cum, mai mult decât in jocurile de cuvinte si in delirurile verbale licentioase, in straturile adipoase ii statea puterea.

Intr-un sens sau altul, si celelalte personaje sunt „funny“ (adica amuzante, penibile sau si una, si alta); din pacate, nu sunt si „people“. Ci vin de undeva din lumea regizorului si comediantului Judd Apatow, in care orice nerozie e scuzabila, atâta timp cât e in numele prieteniei. In care orice poti sa faci, numai sa nesocotesti prietenia, nu.
Apatow asterne pe pelicula o lume in care personajele nu se maturizeaza niciodata, cu totii ramân niste baietei, indiferent de aparente. Isi fac o cariera, se ajuta sau se saboteaza reciproc, se implica in tot felul de intrigi sentimentale, dar profunzimea acestor intrigi nu o depaseste pe cea dintr-un college movie oarecare, profunzimea relatiilor dintre ei e cea care poate fi intâlnita intr-o fratie, cu ritualuri si reactii reflexe, e un sistem al carui farmec se va epuiza inevitabil, putin câte putin, pe masura ce se va impune ca atare. Cu fiecare nou film scris sau regizat de Apatow, senzatia de déjà-vu va fi tot mai pregnanta.
Funny Death
Filmul functioneaza totusi atâta timp cât personajul principal stie ca e bolnav, atâta timp cât stie ca 8% sanse de reusita inseamna mai degraba 92% sanse de esec si incearca sa traiasca, asa cum poate, cu ideea asta. Nu e nimic original, e un fel de „All That Jazz“ in care protagonistul nu e genial si oricum nu da doi bani pe arta lui, insa cel putin clovnul impertinent pe care Sandler il interpreteaza aproape de fiecare data isi arata alta fata (aceea fara strâmbaturi care se vor amuzante la fiecare trei minute), iar Sandler insusi arata ca stie sa joace, asa cum nu a mai facut-o de la „Punch-Drunk Love“ („Ametit de dragoste“) al lui Paul Thomas Anderson, din 2002, incoace.
E ceva profund lipsit de onestitate in prima jumatate a lui „Funny People“, lacrimogenia asta a deathsploitation-ului, a filmului care trateaza moartea (a protagonistului, a unuia dintre copii, a celui mai bun prieten) e ceva foarte la indemâna, un asemenea subiect tratat cum trebuie – muribundul sa fie in floarea vârstei si sa moara greu – compenseaza multe stângacii, uneori face sa fie trecute cu vederea conceptii de-a dreptul dubioase, precum in cazul recentului „Seven Pounds“ („Sapte suflete“) al lui Gabriele Muccino. Dar si de data asta reteta functioneaza, si de data asta reuseste sa impresioneze, cu atât mai mult cu cât in chestiune nu e un biped oarecare, ci un star. Toata averea comicului trist nu face doi bani atunci când moartea sau viata bat la usa, cliseul asta ni-l serveste Eminem in persoana, intr-un rol episodic, e ceva umor in asta.
Funny Love
Doar ca, miraculos, George Simmons, personajul lui Sandler din „Funny People“, se insanatoseste, iar din acel moment filmul o ia la vale. Din acel moment intra in scena Dragostea.
Mai intâi dragostea dintre George si o fosta prietena. Boala i-a deschis ochii, acum stie ce e important in viata, esential e sa faci ce-ti dicteaza inima, iar aceasta ii dicteaza ca e musai sa reia legatura cu Laura (Leslie Mann), sa o recâstige, sa fie din nou impreuna cu ea. Reuseste, dar pentru scurt timp: in calea fericirii lor se interpune cea de-a doua idila a filmului. Aceasta a doua idila e cea dintre George si Ira (Seth Rogen).
La inceput, relatia dintre cei doi este una strict profesionala. Apoi incep sa-si schimbe un pic atitudinea unul fata de celalalt. Dupa care se cearta, pentru ca pe final sa se impace. Astfel sunt barbatii lui „Funny People“, asa vede Apatow prietenia.
Dezordinea asta logica, in care oameni in toata firea fac tot felul de tâmpenii din dragoste pentru patronii lor, e in tot cazul mai putin deranjanta decât faptul ca, de vreo trei-patru ori, cadem prada unei manevre deloc sofisticate – schimbarea din mers. Mai intâi, happy end-ul (de care nu stim inca daca o sa avem parte) inseamna supravietuirea lui George. Dupa care George vrea mai mult: a supravietuit, acum trebuie pur si simplu sa fie cu Laura. Insa oare e bine sa fie cu Laura? Oare o iubeste intr-adevar? Oare ea il iubeste pe el? Oare e bine sa mai faca un film pentru copii? Oare e bine ca Ira sa lucreze in continuare pentru el?
La nici una dintre intrebarile astea nu avem raspuns. Credem pentru o vreme ca stim ce si cum, dupa care prioritatile personajelor sunt reconfigurate. O data, de doua ori, de trei ori, cine mai stie?
Partea amuzanta e ca asa se intâmpla si in viata. Crezi ca vrei ceva, dupa care iti dai seama ca te-ai inselat. O data, de doua ori, de trei ori, de câte ori merge. In viata, e normal sa fie asa.
Intre acea normalitate si acest talmes-balmes, intre hohot si stânjeneala. Aici e ironia lui „Funny“.

Un comentariu pentru “Riez, milord: „Funny People“ de Judd Apatow”

  1. mai 1, 2014 la 8:56 pm

    Pensiunea Valahia Valcea, cel mai pros loc din Romania

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper