Relecturi în decembrie (II)

Un articol de CONSTANTIN COROIU

În volumul de memorialistica (în dialog) „Transformari, inertii, dezordini“, aparut la Polirom cu sapte ani în urma, la care ma voi referi si de aceasta data, Andrei Plesu, judecând sine ira et studio, contureaza clar imaginea a ceea ce avea sa ramâna în memoria colectiva asa-numitul „fenomen Piata Universitatii“, precum si mineriada din iunie ’90. Autorul cartii „Minima moralia“ constata ca se crease o stare de spirit, reflectata si de sondajele de opinie, ce „explica primirea glorioasa pe care a facut-o populatia minerilor. Pentru ca e prea simplu sa spui: „Domnule, minerii erau securisti“. Minerii erau securisti, aia care îi primeau la Bucuresti erau tot securisti, care va sa zica s-au aplaudat reciproc. Nu. Gospodina româna din Bucuresti, omul de pe strada erau fericiti ca se face liniste si, în general, aveau o simpatie mult mai mare pentru mineri decât pentru Ana Blandiana. Asta e o realitate. Si tocmai aceasta realitate, acest tip de atmosfera si aceasta opinie au adus minerii; noi suntem aia care aducem minerii, prin înclinatia noastra de a invoca o autoritate care sa transeze lucrurile cu mâna de fier si care sa ne scoata din marasm; minerii au venit pe fondul unei acceptabilitati deja create. ?sta e argumentul meu împotriva celor care spun: „Au fost adusi. Altfel, ei ar fi stat cuminti la ei acasa“. Nu, domnule, au fost adusi pe fondul unei atmosfere, în care venirea lor era cumva asteptata.

A fost, evident, o greseala de management politic ca fata de aceasta venire a lor a existat o atitudine complezenta. Apoi, exprimându-se si acele multumiri finale – pe care eu atunci le-am citit corect, cred: erau multumiri de expediere – s-a dat apa la moara celor care credeau în complicitatea puterii“.
În alta ordine de idei este interesant cum îl chestioneaza Andrei Plesu pe prietenul sau Petre Roman: „Voiam sa te mai întreb ceva. Ai ajuns prim-ministru în câteva zile; pastrând proportiile, asa cum am ajuns eu din muzeograf-bibliotecar ministrul Culturii, tu ai ajuns dintr-un profesor la Politehnica, primul-ministru al României. Asta e o extraordinara revolutie interioara si exterioara în viata unui om. Si ma întreb (si cred ca toata lumea se întreaba) cum te-ai adaptat la postura asta? Si-o sa încep cu niste întrebari gazetaresti: ce ai facut în primul moment în care ai intrat în biroul atribuit primului-ministru? Cum devine cineva prim-ministru peste noapte si cum îsi începe treaba? Ai citit carti despre prim-ministeriat, ai întrebat pe altii, cum ai procedat?“
Grele întrebari! Da, zice Petre Roman, era hotarât, si-a asumat înalta functie, doar cunostea bine tara! Facuse – relateaza el – calatorii cu Aro-ul Politehnicii pe drumurile patriei si constatase dezastrul; probabil atunci, cu acele prilejuri si cu ochiul sau de vultur, observase si ca industria româneasca era „un morman de fiare vechi“… Saracii de noi, nu stiam, nu stiau inclusiv promotiile de ingineri iesite de pe bancile Politehnicilor, inclusiv ale celei unde Roman era cadru didactic, ca toata viata noastra n-am creat decât „un morman de fiare vechi“. Inclusiv în literatura. Dar la ce te poti astepta de la niste „stupid people“? Mi-au ramas în minte câteva sintagme rostite de Andrei Plesu. Una dintre ele este „revolutia interioara“. Mi s-a parut ca ea defineste nostalgia noastra asa-zicând esentiala. Dupa dramaticele, sângeroasele zile din decembrie ’89, s-a confirmat, din pacate, înca o data ca la noi ceea ce începe grav esueaza în mizerabil, ca din tragic se decade în comic; în comedie trista, e adevarat, dar comedie. Mitica, fie el si cultivat – ceea ce e foarte rar – nu se încurca cu probleme grave, necum cu metafizica, nu se întreaba, ca eroii lui Cehov, ce vor zice urmasii de ceea ce noi ne învrednicim astazi? (De aceea, nici nu avem în literatura noastra un scriitor care sa atinga intensitatea tragismului marilor rusi!). Mitica de la portile Orientului nu moare sau macar nu se da cu capul de pereti pentru o idee, pentru o convingere profunda (ce sa mai vorbim de ideal?!). Nu are notiunea (nici sentimentul) de destin. El este omul soartei si al conjuncturii. Mitica postdecembrist, în diverse ipostaze – îndeosebi în cea de politician – are mentalitate de tejghetar si orizont cultural de telenovelist si manelist. Mizele lui sunt mici, dar de o nocivitate sociala maxima. Vrea prosperitate fara munca. Are o mare capacitate de napârlire si victimizare. Îi este rusine ca-i român, dar nu se întreaba daca nu cumva României ar trebui sa-i fie rusine cu el („Bogata, frumoasa tara; pacat ca e locuita!“). Se capatuieste peste noapte, jefuind fara complexe, caci, dupa el, asa merg lucrurile în democratie, de asta s-a facut – nu-i asa? – revolutia fie ea si „exterioara“! Calca pe cadavre, când în joc este interesul sau. Pe scurt, în România postrevolutionara au triumfat si triumfa noncaracterele sau, ca sa reiau termenul lui Petre Pandrea, „stârpiturile“ morale, inclusiv cele care au ratat, pâna si, daca nu infernul, oricum purgatoriul puscariei, lectia „Academiei de sub pamânt“. Pandrea, Tutea, Nicolae Steinhardt, I.D. Sârbu sunt adevarate institutii morale si, fireste, nu doar morale. Dar cu câteva flori nu se face primavara pe ulita României.
În epoca postdecembrista, istoria a fost si este, nu o data, rescrisa fara rigoare si fara respectul adevarului. Cât priveste cea care se face sub ochii nostri, este mai mult decât dezamagitoare, este confuza, fara orizont. Politicienii ajunsi în prim-planul acestei istorii au dat si dau dovada nu doar de amatorism, ci si de narcisism, ca sa nu mai vorbim de triumfalism. „Am fost primul care a vorbit despre democratie. Asta m-a mirat ulterior, sa constat ca în dimineata lui 22 eram singurul care a vorbit de democratie“ – zice fara sa clipeasca Petre Roman.
Rememorarile, confesiunile lui au adeseori explicit sau în subtext un repros. Nu l-am înteles multi dintre noi, nu doar cei din clasa politica. Nu l-a înteles mai ales opozitia din anii ’90-’92 care, între altele, s-a opus, zice Petre Roman, liberalizarii preturilor. Omul a vrut sa ne faca fericiti, sa ne duca în Paradisul vestic, capitalist. Era tare (Radu Câmpeanu i-ar fi marturisit: „Domnule Roman, sunteti tare!“). Dar cine simtea, totusi, cu adevarat taria lui era, desigur, poporul care l-a ales – asa cum îi spune într-o anumita împrejurare – cui? – celui care, spre deosebire de el, chiar fusese ales, presedintelui Iliescu! „Cred ca populatia, într-un mod foarte confuz, simtea ca nu mint si multi spuneau: „Domnule, Roman, cu oamenii lui, ne duce direct în Vest…“ Bogdan Baltazar ar fi spus – conform Elenei Stefoi – „fara sa ne dam seama când si cum…“ Iar Roman, care apeleaza si la întelepciunea populara româneasca pune punctul pe i: „Adica pe o scurtatura. Mie mi se pare ca ceea ce caracterizeaza cel mai bine mentalitatea româneasca este scurtatura. «Domnule, s-o luam pe scurtatura», zice românul, adica sa ajungem la capatul drumului mai repede si cu eforturi mai mici… Cred ca de data asta am citit eu mai mult din Eliade si i-am citat pe Eliade si pe Titu Maiorescu. Am simtit ca eram invidiat pentru functie, când eu eram preocupat de ceea ce pot face pentru cei multi cu aceasta functie“.
Nici nu stii ce sa admiri mai întâi: dezinvoltura cu care Petre Roman amesteca planurile, inocenta sau, daca vreti, faptul ca îi pomeneste pe Eliade si Maiorescu într-un context derizoriu?! Dar sa-l mai ascultam putin, fiindca personajul este si melodramatic: „Am fost ca un om propulsat de o trambulina foarte puternica, pe care am calcat fara sa am cea mai vaga idee ca e o trambulina. Orice situatie foarte puternica (sic!) aduce cu sine si parti bune, si parti dificile. Acel urias optimism a hranit actiunea mea viitoare: am tras dupa mine tot ce am putut, inclusiv formarea unui guvern reformist, aplicarea unui program de reforma autentic, cel mai puternic program de reforma din fostele tari comuniste, dus la împlinire pas cu pas, asa cum figura el pe hârtie“.
Numai ca hârtia nu prea s-a potrivit cu realitatea precum în anecdota cu Aliosa si ziarul Pravda care scrisese ca i s-a dat casa, dar el, saracul, dormea sub cerul liber…
Peste toate însa se astern ingratitudinea noastra, nepriceperea, neputinta de a întelege si de a consimti, cum ar spune un erou al lui Caragiale, la durerea celui care a calcat pe trambulina fara sa stie. Caci o fi fost tare – mai ales daca de asta si-a dat seama însusi Câmpeanu – dar e si el om. Are, avea si el nevoie de putina consimtire din partea poporului: „Publicul nu a perceput aproape niciodata framântarile si durerile mele; dar, într-un fel de jurnal pe care l-am tinut în intervalul aprilie-septembrie 1991, suferintele mele se vad destul de clar“.
N-am cunostinta pâna în prezent ca jurnalul ar fi fost publicat. În cazul în care urmeaza sa fie editat (poate sub îngrijirea si cu notele explicative ale Elenei Stefoi!), i-as sugera diaristului sa-l intituleze postromantic „Suferintele tânarului Petre“ si promit sa-l comentez la aceasta rubrica pusa – cum se vede – sub genericul „Cultura literara“. Îl fac si scriitor, daca asta îi mai alina suferintele…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper