Rafturi de arhive si biografii subiective

Un articol de Cornelia Maria Savu

Un op masiv de aproape 1000 de pagini (mai exact 972). O cercetare ce se poate inscrie cu brio intre modelele genului – istorie teatrala care recupereaza, cartografiaza, descrie, dar nu inchide in muzeu (prada incremenirii si prafului) concluziile unui demers riguros, la rece. Ci identifica un spatiu cultural, ii da personalitate, il aseaza intr-o carte de citit si azi si mâine, de catre specialisti si, deopotriva, de publicul impatimit de mirajul scenei, al „scândurii“. Cartea poarta titlul „Miscarea teatrala aradeana dupa infaptuirea Marii Uniri“ si a fost publicata, recent, de Editura Academiei Române.

Un titlu din categoria „localelor“, s-ar putea spune. Asta numai pâna in momentul in care te asezi la masa si incepi sa rasfoiesti masivul op. Dintr-odata, prejudecata se spulbera. Caci autoarea, Lizica Mihut, intelectual pursânge si profesor universitar care cu inzestrari de redutabil manager (calitati rare in ziua de azi si mult mai rare in ziua de ieri) a reusit sa edifice, la propriu si la figurat, o institutie prestigioasa, careia ii este rector, Universitatea „Aurel Vlaicu“ (nota bene, doamna este filolog!) stie sa puna in pagina istoria vie. Intre rafturi de arhive si biografii subiective, intre rigoarea documentului „sec“ si memorialul asezonat cu arome si culori tari, ce nu exclude confesiunile in priza directa, profesiuni de credinta, intâmplari savuroase la umbra „carutei cu paiate“ din secolul trecut, avânturile postrevolutionare.
Sub ochii cititorului se naste o institutie, se itesc, printre rânduri, asperitati mai greu de depistat, la prima vedere, intr-o urbe despre care ne-am obisnuit sa spunem (e aproape un loc comun) ca e multiculturala prin excelenta. Se formeaza un public, la concurenta, initial, cu acela al cinematografului in expansiune, se gazduiesc turnee ale unor companii de renume, din Capitala si din tara (tara cu care tocmai s-a unit Ardealul), nu intotdeauna dispuse sa aduca in „indepartata“ provincie ce au ele mai bun. Dar si când o fac, receptivitatea publicului e pe masura. Miscarea teatrala aradeana isi asuma si ea spectacolele caritabile, de „binefacere“, si rolul socio-educativ, apeleaza la generozitatea spectatorilor care sa-i sustina „proiectele“ (asa am zice azi), cere bani de la „foruri“ si nu (prea) i se dau, mai ales in perioada crizei interbelice (perioada postdecembrista – care dureaza, totusi, de doua decenii – seamana, bucatica rupta, cu „inaintasa“ ei !). Se practica si cenzura, birocratia intreprinderii unui turneu, obtinerea avizelor de la „politiune“, ministerele si departamentele care se „misca greu“ par sa fie „decupate“ din realitatea prezentului imediat – nimic nou sub soare. Iar culturalizarea maselor, pe care multi o cred apanaj al „iepocii“ comuniste, s-a facut si la Aradul interbelic, cu elanuri de la „centru“, Ministerul Propagandei si al sau Teatru „Munca si voie buna“ (condus de un actor-legenda, George Vraca) si cu piese precum „Usa fermecata“, basm scris de… Regina Maria. Ceea ce inseamna ca daca asemenea initiative au adus publicul la teatru, mai ales publicul tânar din cartierele muncitoresti si daca recunoastem reusitele unor asemenea intreprinderi culturale nu mai suntem neaparat „nostalgici“ ai dictaturii „proletariatului“….
In vreme ce edilii si intelectualitatea urbei sustineau infiintarea unui teatru al locului cu stagiune permanenta si incurajau scolirea viitorilor artisti aradeni, presa autohtona oferea un spatiu din ce in ce mai generos anunturilor, stirilor si cronicilor teatrale. Lizica Mihut insereaza in cartea ei asemenea produse jurnalistice in care precaritatea unor montari e sanctionata prompt, asa cum si valoarea e, imediat, scoasa din contingent. De pilda, Dama cu camelii a avut in rolul principal pe doamna Agepsina Macri-Eftimiu, restul umplutura, pentru ca provincia inghite. Contra jocului protagonistei nu avem nimic, dar ceilalti au fost foarte slabi.
In schimb, Trupa de la Regina Maria, in frunte cu domnii Tony Bulandra si Ion Manolescu ne-au recompensat (…) Acesta e motivul pentru care publicul aradean a participat intr-un numar asa de frumos la aceasta reprezentatie“. („Aradul“, 22 februarie 1931). „Dupa parerea unui domn, care are obiceiul sa asiste la spectacolele trupei Szendrei, oricât de prost au jucat artistii asociati, au fost superiori trupei maghiare, atât de favorizata de oficialitatile noastre.
Un cuvânt pentru Primarie si Administratia Teatrului : de ce nu se face foc in sala de spectacole? Sau Primaria vrea ca spectatorii sa se bolnaveasca? Aceasta mentalitate a celor de la Primarie trebuie sa inceteze“. („Aradul“, aceeasi cronica din 22 februarie 1931). Multe dintre poncifele cronicilor din anii ’30-’40 ai secolului trecut sunt de recunoscut si in cele de azi. La fel si lupta cronicarilor pentru ca publicul sa se comporte „cuviincios“ in sala, iar edilii sa asigure conditii civilizate desfasurarii spectacolelor. „Fatalitate“, cum ar zice Nenea Iancu….
Lizica Mihut cauta cu pasiune si profesionalism prin arhive istorice si da la iveala documente inedite, face incursiuni soldate cu „capturi“ spectaculoase prin arhive media, ii face pe cititori partasi la „nasterea“ institutionalizarii unui teatru românesc permanent la Arad (1936-1945), aduce la rampa istoria Teatrului Popular (1945-1948) si prezinta, ca pe un foarte animat spectacol – fluviu, deceniile Teatrului Clasic „Ioan Slavici“, pâna in 2009. Aradul festivalier are si el un capitol special dedicat celor trei reuniuni teatrale cu ecou national si international, Festivalul de Teatru Clasic, Festivalul de Teatru de Camera si Underground ARAD-FUN si Festivalul International de Teatru AMIFRAN. Printr-un inteligent mixaj de memorie media si memorie afectiva, autoarea prezinta cititorilor teatrul aradean privit din interior, din culise si din muzeu, cu o panoplie spectaculoasa de directori, regizori, scenografi, actori (in ordine alfabetica), secretari literari, cu credo-uri, amintiri, proiecte, initiative, confesiuni, pagini ce produc veritabile delicii de lectura (chiar si când e vorba despre critici sau despre universitari – alte prejudecati spulberate).
Cu o memorie a arhivelor (Ioan Slavici) si o cuprinzatoare (chiar daca e selectiva) bibliografie, cartea Lizicai Mihut e un eveniment editorial de exceptie. Cele (aproape) 1000 de pagini se adauga primului volum, „Transilvania si teatrul aradean pâna la Marea Unire“ (aparut tot sub sigla Editurii Academiei Române, in 2005), si alcatuiesc impreuna, in 2000 de pagini, o panorama a peste doua veacuri si jumatate de viata teatrala, de la primul spectacol ce a avut loc in urbe, in 1752, pâna la pregatirea celei de a XV-a editie a Festivalului de Teatru Clasic.
E o performanta, e un proiect de anvergura dus pâna la capat, e un reper pentru istoricii români de teatru si nu numai. Iar bogatul material iconografic, elegant alb-negru, contribuie si el la aceasta reusita.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper