Popescu se întoarce…

Un articol de C. STANESCU

Unul dintre proeminentii fii ratacitori ai literaturii române, prozatorul Petru Popescu, revine în tara ca Fat-Frumos cu o carte în mâna: „Supleantul“, povestea prezumatei idile din tinerete pe care membrul supleant în CC al UTC din acel timp (1973) ar fi avut-o cu „fiica puterii“, fiica devotata si iremediabil captiva în fascinatia exercitata de istoricul sau parinte, Nicolae Ceausescu. Iubirea si sexul, crede eroul si prozatorul nostru, o pot smulge din cercul sau drogul fascinatiei, redând-o, eminescian, ei însasi pe captiva înstrainata: iata, pe scurt, teza ori ideea romanului. Un roman al carui titlu, „Supleantul“, se traduce, conform dictionarelor, în mai multe feluri: loctiitor de judecator si, în a suplantá, „a face pe cineva sa-si piarda creditul, favoarea, autoritatea, pozitiunea si a-l înlocui“. În cazul nostru, al romanului cu acest titlu, înlocuitul este dictatorul Ceausescu, iar înlocuitorul devine eroul romanului si scrietorul lui. Dar pâna sa vedem romanul sa constatam ca întoarcerea „americanului“ se face viu simtita la posturile de televiziune pline de alegeri prezidentiale, în ziarele de mare tiraj unde curg declaratiile si interviurile, precum si la cutare simpozion de jurnalism de la Cluj-Napoca unde Petru Popescu are ceva important de spus: într-un cuvânt, asa cum ne-a obisnuit, Petru Popescu umple rapid spatiul public, pare ubicuu, dispune, în fine, de un stil barbatesc si agresiv al promovarii personale invidiabil la urma urmei de majoritatea confratilor sai tintuiti locului. Editorii cartii vorbesc despre succesul ei fulgerator, masurabil în câteva zeci de mii de exemplare, deja vândute odata cu ziarul respectiv. Autorul se considera si este pe drept cuvânt un scriitor de succes în America, unde, pe lânga altele, scrie scenarii de film pentru Hollywood: meseriasul propriului succes nu se dezminte nici acolo. Când, în 1991, dupa 17 ani de absenta asistam la prima lui revenire în tara aveam în fata ochilor, neschimbat, pe acelasi tânar înalt, cu ochii vii si ironici, frumos si placându-i sa se vada asa în privirea celorlalti, volubil, disponibil, gata de dialog si acaparând numaidecât scena, monologând cursiv si fermecator, curios în chip natural de toate dar si împins în curiozitate de un cert si neastâmparat demon al succesului. Pe care l-a avut deplin meritat cu primele lui trei romane, carti de fulgerator succes: „Prins“, „Sfârsitul bahic“, „Dulce ca mierea e glontul patriei“. Scriitorul acesta cu aer de dandy, de monden schitând un nonconformism agreabil si facând oricând figura buna în înalta societate, de o simpatica si tolerabila impertinenta în ochii nomenclaturii încliftate, „a cazut“ în acele romane peste câteva mituri ale generatiei anilor ’70: singuratatea colectiva, aventura clandestinitatii (alta decât aceea din „Ciresarii“ lui C. Chirita, acela roman pentru copii), limbajul secret al muzicii tinere, subversivitatea adolescentei, drama lipsei de ideal pulsând confuz în mintea adolescentilor „furiosi“. Desi foarte tânar, autorul acestor romane n-a exersat experimentalismul, nu cauta modernismul cu orice pret. În romanele lui stie sa povesteasca, sa descrie, sa miste verosimil personajele ramânând el însusi prezent peste tot în text si, fara sa se ascunda printre rânduri, nu-si lasa subiectul, odata prins, sa se autoreproduca. Îl intereseaza ce spune si stie sa spuna ce asteapta cititorii lui sa auda (citeasca): dragoste, sex cu perdea (se „daduse drumul“ doar la dragoste), moarte, putina neliniste metafizica, vacuitatea abia banuita a petrecerilor tineresti ale adolescentilor de altadata, solidaritatea de grup (de „gasca“) si chiar pigmentul unui fel de patriotism la vedere (în „Dulce ca mierea…“). Cu alte cuvinte, era de pe atunci un romancier interesat de continut si de ce se vede, de faptura diurna a individului într-un moment când proza tinerilor acelei epoci cauta cu lumânarea chipul nocturn si halucinatia onirica. În comparatie cu acestia, onirici prin program, Petru Popescu facea figura de outsider, fidel tehnicilor romanesti cu succes garantat la public, fapt pentru care deasupra lui n-au plutit suspiciunea ori banuiala oficiala. Stabilit în America, adaptabil, si-a construit succesul cu o putere de munca invidiabila si cu o intuitie fara gres. „America, spunea el la prima întoarcere, este pragmatica si lipsita de lirism. Poetul societatii americane este omul de film. Poezia se citeste în mediul academic. În America este imposibil, exclus ca Poetul sa devina un purtator de cuvânt, director de constiinta. Ritmul vietii americane este opus naturii meditative a poeziei. Sub raport cultural domina cultura de mare tiraj. Presiunea societatii de consum este extraordinara, iar preferintele oamenilor sunt dictate de presiunea si cota prosperitatii. Calea „culturii de constiinta“ e foarte îngusta: se cauta formula de succes a culturii de mare tiraj. Asta e formula romanului popular. Cultura americana – mai spunea Popescu – este o cultura de cablu, de tv, iar grija principala este ca lumea (cititorii, auditorii: stapânii nostri! – n.n.) sa nu fie contrariata în preferintele si asteptarile ei: „realismul socialist“ american, conchidea prozatorul, este teritoriul culturii americane de televiziune.“ Urmând cu dotare si vocatie remarcabile aceste prescriptii si reguli ce garanteaza puterea în lumea culturala americana si fructificând în chip „american“ latura senzationala si atractioasa a propriilor experiente, scriitorul vine acum cu o carte alcatuita dupa reteta culturii americane de consum, un „roman popular“ american oferit cititorului român, si el un pic americanizat. Cu siguranta cartea va avea succesul scontat: ea fructifica experienta la vârf pe care tânarul scriitor a avut-o cu familia dictatorului român (vazut ochi în ochi doar trei minute) într-un inubliabil voiaj oficial din 1973 în America Latina, voiaj în care va fi din ce în ce mai aproape de fiica lui Nicolae Ceausescu. Pentru siguranta succesului de acum atractia si idila de atunci nu trebuie uitate, iar prozatorul le va nota în avanpremiera „Supleantului“: „Zoe Ceausescu a venit cu un volum pentru autograf si mi-a spus ca este o admiratoare a operelor mele. Era o personalitate complexa, o razvratita, dar si o prizoniera în interiorul familiei. Devenisem subiectul atentiei Zoei, ca scriitor, ca persoana sociala. Apoi interesul ei a capatat o nota foarte personala, ceea ce a dat nastere zvonului privind o romance“ („Cotidianul“, 2008). Respectivul zvon este acum un minunat agent publicitar al romanului „Supleantul“, „bomba“ pe care Petru Popescu o poarta în ranita cu care revine în România. Din pacate, însa, „bomba“ nu explodeaza. Nu explodeaza literar. „Supleantul“ este departe de romanele românesti ale lui Petru Popescu, acelea în care tânara generatie s-a regasit si pentru care l-a iubit. Paginile rezistente, cele mai bune, din „Supleantul“ sunt cele scrise în cheia acelora, despre viata secreta a grupului de tineri care odata cu „fuga“ tânarului scriitor din tara se va destrama, lasând urme nostalgice de nesters. În rest, cea mai mare parte a cartii se împotmoleste în locurile comune – deseori penibile – ale romanului de consum popular, e plin de consideratii puerile dar pesemne pe placul cititorului american si americanizat. Iata câteva dintr-un ocean: „Conchide ca ea, fiind cine este, emana o aroma afrodiziaca speciala: puterea. El neavând experienta cu acel afrodiziac, la început nici n-a observat. A flirta cu o femeie ce are putere, i se reveleaza acum, e o tentatie incredibila. Fata puterii îl captiveaza, e clar, si nu numai în plan intelectual! Dac-ar fi sa se gaseasca singur cu ea într-o încapere, intuitia de barbat îi va spune ca ar asedia-o vânjos si de multe ori în sir.“ (p. 108). Iata si elogiul unui fel de românism trecut în lauda simpatetica si compatimitor patriotica a româncei: „Privirea ei si-o aminteste ca fierbinte, rapida, disperata, ca si atingerea mâinii. Se gândeste, categorial si plin de simpatie: românca e o femeie nepregatita pentru sex ori pentru romanta. E nepregatita fiindca a fost, de sute de ani, neîntrebata si lipsita de posibilitatea de a alege, fiindca a fost, de mii si mii de ori, petita pe neasteptate, la un târg, de un barbat necunoscut posesor a doua perechi de boi, e bun, au zis pe loc mama si tata, ori o livada de pruni, e bun, ori o moara, ori o suta de oi. Gata, bem aldamasul si femeia e coborâta din caruta tatei si urcata în caruta sotului, si diseara, într-o casa necunoscuta, într-un asternut strain, cu gura cascata de surpriza (…) ea îsi va începe destinul de femeie … Aceasta Golgota a româncei, tânarul simte ca o întelege, desi el e dintr-un oras mare, în care femeile nu mai sunt chiar asa de napastuite ca în trecut.“ Sa nu plângi?! …Si totusi … deschiderea spre placere, spre compatibilitate, spre feerie e atât de brusca si scurta în soarta româncei, încât asteptarea acelei clipiri e plina de temeri. Cumva, poate … fiica puterii e la vârsta acelei clipiri?“ Sunt si consideratii filozofico-literare venite din partea citadinului pur-sânge, cum ar fi aceasta: „Generatii de români care au ajuns în vârful civilizatiei si educatiei simt ca un anume etern valoric a ramas în viata taraneasca, si ei, cei care au parasit glia … o regreta! Oare de asta a scris Liviu Rebreanu cu precadere despre tarani ori maximum sef de gara?“ Cogitatiunile eroului, „tânarul de talent“ în curs de asediere a „fiicei puterii“ curg asisderea pe zeci de pagini, derutându-l de-a binelea, daca nu prostindu-l pe cititorul „vechiului“ Petru Popescu. Sa nu fim însa nedrepti fiindca, de cautam cu atentie, între paginile romanului descoperim macar una profunda si revelatoare, mai cu seama pentru dilema în care se afla, precum si pentru aspiratia secreta pe care eroul pare a o nutri. Luminita, fata isteata si „curva“ grupului de tineri nonconformisti îi spune într-un vis, ca o ispitire a Sf. Anton ceea ce supleantul nu stie sau nu îndrazneste sa gândeasca. Vorbele ei sunt expresia gândului ascuns al eroului. Ea e purtatoarea mesajului secret al romanului, ispitindu-l si punându-l brutal pe erou în fata alternativei „una din doua: ori fugi, cum credeam ca ai si facut deja, ori sa te întorci, si daca te întorci la mosia lui Piticu, macar sa fii tu vechilul lui de lux (… ) Taci din gura! Nu stii tu ce înseamna cu adevarat sa fii curva … Dar daca e vorba de ce conteaza la curvasarie, cine e clientul, aia conteaza! Si la capitolul cine ti-e tie client, ai tu mai mult noroc la capitolul asta decât toti oamenii pe care-i cunosc. Eu înmarmuresc de câta dreptate are. Tu, amatorul, ai clienti de anvergura si habar n-ai ce sa faci cu ei, darmite sa te vinzi lor la pretul de sus al pietii.“ Cuvinte revelatoare, tradând o fibra neactivata a eroului, dar puse în gura „curvei“, ca în vis. La auzul lor supleantul „înmarmureste“ de cât adevar cuprind. Trebuie sa faca o „alegere“ grea si sa decida: fuge pentru ca stapânii nu sunt demni de sluga (vechilul) lor! Trebuie gasiti altii, ca sa se vânda „la pretul de sus al pietii“. Cât cinism încape în aceste vorbe grele gândite de supleant cu vocea ispititoarei Luminite nu mai trebuie spus. Ele contin cea mai adânca si tulburatoare dezvaluire a romanului indicând în supleant nu atât un individ, cât o categorie. În rest, cartea decade în „roman popular“, nu fara a-i face stapânului nedemn de sluga lui acest portret, portretul rizibil al lui Nicolae Ceausescu parând coborât în pagina direct dintr-o fresca monumentala a productiei specifice epocii despre care scrie: „Barbatul (…): parul mare, carunt, dar plin de viata, pe care tocmai începe sa-l are cu un pieptene bej. N-ajuta de fel, parul îi ramâne salbatic, ca un nor de explozie nucleara. (…) Ochii lui strânsi si înfundati în orbite sunt ochii dacului de la câmpie, pagân, sarac, tribal, încrâncenat de saracie si de vecinatatea cu o Roma mereu mai bogata si mai puternica; ochii taranului coplesit de caldura torida a muncii la câmp, în lumina brutala a soarelui si istovit si excedat de o munca pe care o uraste … Vesnic istovit, vesnic pierdut în singuratate, vesnic nenorocos, omul de la Dunare s-a închis într-un sine certaret si acru …“ (p.130). Câta maretie! De n-ar fi decât acestea semnele noului „realism socialist“ de tip american de mâna a doua din romanul popular Supleantul … Din pacate, sunt si altele, ce tin chiar si de memoria unei limbi se pare uitate. Într-una din paginile romanului, are loc urmatorul dialog: „ … Nici tu nu i-o tragi, nici ea tie? A ce aduce chestia asta? – Poate-am sa-i fiu asa, de inima, îi spusesem lui Stejar când îsi exprimase ultima oara aceasta îndreptatita nedumerire. – Cu inima aia, a aratat Stejar catre dinaintea pantalonilor mei, câstigi inima asta, si a aratat la stânga pieptului. I-am raspuns ca e un vulgar si un ieftin.“ Vulgaritatea consta, însa, vai, în acel „catre dinaintea pantalonilor“ care, potrivit dictionarului pe care scriitorul a uitat sa-l mai deschida, se numeste prohab: „m. deschizatura dinainte la nadragi (dindarat la fuste). Origina necunoscuta.“ (Lazar Saineanu, „Dictionar universal al limbei române“, editia a 6-a din 1929, Ed. Scrisul Românesc fost SAMITCA, Craiova, pag.517). Carte de consum si de succes popular, romanul „Supleantul“ al americanului Petru Popescu este un esec. Pacat. Scriitorul se întoarce cu stângul.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper