Pactul

Un articol de GEORGE NEAGOE

Alexandru Musina, Regele diminetii, Bucuresti, Editura Tracus Arte, Colectia „NEO“, 2009, 72 p.

Din poeziile strânse în „Regele diminetii“ ramân câteva imagini ascunse precum scoicile în nisip. Cea dintâi parte a cartii e slabuta. Cea din mijloc e interesanta din punctul de vedere al poeticii. Ultima nu depaseste stadiul de expresie erotico-lirica.
Zodia Traumei
Poate ca vad mai mult decât ar trebui, dar în „Fiul iernii“, poemul care deschide ciclul „Arhipelagul“, aluziile la perioada comunista devin orbitoare. Probabil si pentru ca titlul sectiunii trimite la romanul lui Aleksandr Soljenitîn – „Arhipelagul Gulag“. Alegoria a crescut dintr-o samânta desprinsa din „Sonetele mâniei“ de Stefan Aug. Doinas. Dar difera solul unde a fost sadita. Daca autorul „Alfabetului poetic“ se erija în profet, blestemându-i pe invadatorii sovietici si condamnându-i pe „slugoii“ acestora, Alexandru Musina recurge la pluralul inclusiv al culpei: „Noi suntem fiii iernii. Nascuti/ În cârpe putrede. În zilele/ Când Mosul Soare tragea sa moara, undeva/ Dincolo de mlastini, într-o coliba/ Din oase si din piele de ren“. Acestia nu mai sunt urmasii Romei, ci ai Mamei Rusii, ai crivatului siberian, ai timpului debil. Nu doar Istoria le-a harazit o soarta îngrozitoare. Ei însisi poarta vina ca n-au încercat sa alunge lumina degerata sosita din Rasarit. Lasitatea lor n-are nicio scuza. Nu se infiltreaza niciun pic de vaicareala în rostirea poetica, nicio umbra a acelui zbucium contrafacut din retorica de care multi nu s-au debarasat înca: „(…) Noi trebuia/ Sa fim stropi stralucitori, de aur si foc,/ Topind gheata, arzând cârpele putrede;/ Repede ne-am prefacut în negru taciune“. Copiii anotimpului rece accepta letargia ca o forma de complicitate. Ei n-au avut curajul sa se razvrateasca împotriva tatilor vitregi veniti sa plamadeasca un popor de adormiti: „Tatii nostri, naivi purtatori de poveri,/ Cinstiti lucratori prin câmpuri si prin paduri,/ Zdraveni fii ai Batrânei cu Furca de Tors, blânzii/ Copii ai pamântului, tatii nostri au fost ucisi./ Strainii-si doreau/ Casele noastre si mamele noastre. Si le-au avut“.
În partea a doua a poemului, Musina încearca sa se elibereze de traumele acumulate în deceniul al noualea din secolul precedent, întorcându-se la poezia cotidianului necosmetizat. Poetul cauta, printre fotografii alb-negru, figurile victimelor si ale tortionarilor. Exactitatea portretelor, a starii de fapt, manifestul social nu încânta cu nimic. Întreg registrul a expirat. Si nu cred ca scriitorul a vrut sa ofere un document de epoca. „Budila-Express“ a deraiat sau daca nu, a trecut pe niste sine cu ecart îngust: „Dar ai uitat-o pe ea, fata cuminte/ A mosului? Tânara vânzatoare/ De la merceria din colt? Pe stagiara/ Care tremura-n garsoniera ei de la marginea/ Orasului în timp ce viseaza cum sa-i învete/ Pe salbaticii ei elevi? (…)// Nu, n-am uitat-o. Nu i-am uitat./ Dar stiu: traim cu totii sub semnul Piticului, în zodia/ Tumorii. Dar îi mai stiu (…)// Pe militianul tâmp, rosu-n obraji, multumit,/ Pe cel care, dupa ce a ucis, se duce sa bea, linistit,/ O bere cu prietenii la restaurant“.
În cea de-a treia secventa, autorul proroceste sfârsitul oamenilor tacuti si pasivi, în cazul în care  temperatura politica va depasi 00C. Cine nu se împotriveste înseamna ca vegeteaza. Nimeni nu-si poate gasi capacitatea de a gândi liber, daca n-a avut-o niciodata. „Suntem copiii iernii. Dezghetul n-ar fi/ Decât moarte: cum tundra se transforma în mlastina,/ Cartoful degerat în pasta mirositoare,/ Cristalele de pe geam/ Într-o banala picatura de apa“.
De un patetism plin de mucegai, dar nu nobil, finalul reprezinta gasirea solutiei salvatoare. Calota totalitara trebuie sa se topeasca, sa se transforme în suvoi de ape si sa înghita nemernicia precum potopul biblic. Nici acela care s-a cait n-are dreptul la salvare: „Dar vie dezghetul! Chiar dac-ar fi/ Sa piara trupul si visul.// Chiar daca nimeni/ Nu va recunoaste în pata de pe covor/ Lacrima sângelui din inima mea/ Care tocmai a aflat ca sunt muritor.“
În celelalte poeme ale ciclului persista discursul parabolic despre regimurile totalitare. Moartea profetului coincide cu disparitia poeziei. Cetatea n-are nevoie de paraziti intelectuali, de indivizi care sa tulbure ordinea dictaturii: „Peste capul profetului/ Se abate bâta soldatului. (…)// Capul profetului face „buf“/ Picaturi de creier zboara ca niste greieri albi (…)// Apoi soseste centurionul, da ordin/ Sa se curete sala. Doua copile/ Intra râzând, îmbracate/ În raze de soare. Mâine banchetul/ Va fi maret, conversatia elevata/ Si vinul de soi foarte bun“ („La începutul verii“). Viata îsi va relua cursul obisnuit, binele va triumfa, iar mesagerii puterii îsi vor face datoria, intoxicând populatia cu idealuri progresiste: „Din turnul de apa ei împrastiau/ Fluturasi albastri cu roz pe care scria/ «Tot înainte», «Viitorul cu noi» «Luminoasa e calea»/ Si asa mai departe“ („Amiaza plutonica“).
Întoarcerea din Rai
Intitulat „Micile daruri“, grupajul urmator surprinde deruta fiintei umane, provocata de pierderea dimensiunii sacre a existentei. Omul nu si-a recapatat libertatea, chiar daca divinitatea a murit ori si-a abandonat creatia. Noul antropocentrism a intrat în faliment. Palpita, în schimb, un dor de conditia edenica, de spatiul cu adevarat natal. Locuinta fiecaruia e, de fapt, un teritoriu al înstrainarii, un sicriu. Analogia cu versurile lui Eminescu din „Demonism“ („O racla mare-i lumea. Stelele-s cuie/ Batute-n ea si soarele-i fereastra/ La temnita vietii (…)“) este izbitoare: „(…) Dar care/ E casa noastra: grota, coliba de stuf, piramida?/ Aceste custi minunat dotate?// Sau poate Gradinile, poate Gradina,/ Cea dintre ape si ce cer si pamânt,/ Singura casa cu-adevarat iubitoare,/ În care, se spune, am locuit cu totii cândva“ („Poem linistit“). Citatul anterior contine un amestec de Eminescu si Bacovia în cantitati rezonabile, dar Blaga apare în proportie covârsitoare. Alexandru Musina s-a contagiat cu misticism rânced. Poetul l-a recuperat si pe Arghezi, adaugând, în propriul inventar de creatie, atentia pentru entitatile invizibile. Însa autorul debutat în volumul colectiv „Cinci“ nu exulta la nevederea organismelor microscopice. Intertextualitatea e clara: „Multe zile am sa ma rog, pe tacute,/ Zeilor subcelulari: „Mestesugul l-am pierdut. Si bucuria./ Ce ma fac?“„ („* * *“). Tertina mediana a poeziei stârneste admiratie critica si invidie scriitoriceasca deopotriva: „Doar ei, doar ei poate-or sa ma asculte,/ Caci oameni-s bile de biliard,/ Bacterii umflându-se în bulion“. Musina are o impecabila lovitura de tac.
Arta s-a dezumanizat odata cu persoanele. În consecinta, poezia se reîntoarce la sensibilitatea metafizica (neo)modernista si la categoriile negative de tipul transcendentei goale: „Tine aproape! De lucruri, de cuvinte.// Doar acolo, acolo mai ies la suprafata/ Reflexele, vocile, micile daruri, ale luminii, ale unui Dumnezeu/ Tot mai îndepartat“ („Micile daruri“). Mutatis mutandis, avem în fata un socant „Pact“ facut de Alexandru Musina cu Nichita Stanescu, asa cum procedase Ezra Pound cu Walt Whitman. Nu e vorba de pace, mai ales ca Musina a subminat cele „11 elegii“ cu „Experientele“ si, în special, cu odele din „Breviarul anestezic al maestrului Fornicatus“. Ci doar de un armistitiu, în urma caruia, în ultima parte a volumului („Dupa dragoste“), scriitorul capteaza undele lungi ale lirismului, desi nici acum nu uita sa ia în raspar unul dintre textele lui Nichita Stanescu, si anume „Elegia a doua, getica“: „Am calculat totul. Am cumparat/ O bucata de timp. Un loc. Sunete si mirosuri adecvate/ Dar ea nu a venit. Ea/ A trecut într-o lume/ Fara legi, fara sens, unde nimic nu se mai poate// Desigur, unul dintre zei e fals. Dar care?/ Sau zeii de azi sînt simple carcase?/ La fel cum dupa moarte,/ Maduva se retrage în oase“ („* * *“, p. 60).
În volumul „Regele diminetii“ îsi dau întâlnire primul si noul Alexandru Musina. Linia optzecista mi se pare frânta, epuizata. Insuficient creionata, cealalta are o directie lirica. De aceea, „Regele diminetii“ are o noblete discutabila.


Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper