Observatii si constatari politice

Un articol de AL. CISTELECAN

Scriitorimea româna a trecut in masa, indata dupa Craciunul din 89, la comentariul oarecum politic. Asta era, desigur, ceva mai mult decât firesc; era inevitabil. Considerându-se specialisti in comentarii si având multe refulate, scriitorii si-au dat drumul, spontan, in toate felurile. Nici criticii n-au absentat de la frenezia comentaristica. Ba din contra! Fiind si mai specialisti in comentarii, ei s-au mobilizat de-a dreptul categorial, nu doar mai prompt. Au facut asemenea treaba chiar si cei care pretindeau ca nu-i bine pentru critici sa dezbata politica si ca mai bine ar fi sa-si vaza de ale lor. Frenezia, la modul acesta general, n-a tinut, totusi, mult; oricât ar fi de palpitanta viata politica – decât care, e drept, nu e alta mai palpitanta, indeosebi la români –, cei mai multi s-au plictisit ori s-au resemnat. Dar unii dintre cei care au perseverat au ajuns intre starurile de comentariu si azi trec de analisti politici, titlu eminent mai glorios decât cel de analisti literari. E drept ca nu-s acolo chiar cu titlu deplin, dar nici cu titlu de ignorat.

Politica mica
Al. Th. Ionescu e dintre cei care au perseverat, desi n-a ajuns vedeta de comentariu. Dar asta numai pentru ca si-a publicat reflectiile si constatarile intr-un ziar local, cu raza strict limitata. Si inca limitata la un orasel – cu prestigiu simbolic, ce-i drept, dar cu discreta potenta politica. E vorba de Curtea de Arges si de ziarul „Arges Expres“, in care Al. Th. Ionescu a tinut un fel de jurnal politic in care s-au adunat, zice dl. Gheorghe Paun, editorul unei selectii postume („A(l)titudini“, Editura Tiparg, Pitesti, 2009), cam 800 de editoriale (in carte, doar vreo 300, cele scrise din toamna lui 2006 incoace, pâna la moartea criticului, in 28 martie 2009). Pe partea de stil, de acuitate a observatiilor si de transanta a judecatilor Al. Th. Ionescu n-are a se sfii in fata celebritatilor de pe domeniu. Audienta i-a fost restrânsa, nu abilitatile; problematica, desigur, e, adesea, si ea aplicata la concretul argesean, dar când iese in politica mare calibrul lui e unul de performanta, atât in analizele fenomenului, cât si in interpretarile incidentelor.
Desi de interes limitat, cu personaje ca si necunoscute, as zice ca, totusi, relevante cu adevarat sunt chiar editorialele dedicate politicii locale. E un tablou viu si – mai ales – vivace, cu deosebire animat când se anima si viata politica (de regula, la prilej de alegeri, nu doar locale). E un tablou de provincie, fireste, dar tocmai asemenea tablouri lipsesc din multele carti devotate politicii (si in care e de la sine dat ca toti autorii vor sa joace in liga nationala a problemelor). Politica mare are multi analisti; politica mica, de la fata locului, aproape ca n-are. Nu s-ar zice insa ca spectacolelor politice de provincie le lipseste epica si dialectica, savoarea si hazul, fie cât de amar; in orice caz, culoarea locala le prisoseste fiind, astfel, bun material de literatura si de observatii. Astfel de spectacole nu fac decât sa transpuna marele show pe o scena mica, pe care se produc, in parte, diletanti, amatori, cabotini, smecheri de toate soiurile, dar si profesionisti (uneori ai administratiei, alteori ai sforariei, alteori ale amândurora). Caragiale e, cu siguranta, mai actual in provincie decât in sfera nationala (nu stiu, totusi, daca se poate); sau jucat, daca nu cu mai mult aplomb, oricum cu mai multa naivitate si sinceritate; mai fara detasare de rol, cum ar veni; fara constiinta de comedie. Al. Th. Ionescu portretizeaza o asemenea mica galerie, dar, desigur, fara s-o caragializeze; ar fi fost si greu, caci viata gazetarului de mica provincie e mai delicata decât a celui de mare provincie. Oricând poti da nas in nas cu eroul comentariului, ca sa nu mai spun de eventualii sai emisari; si-n orice caz e mai recomandat sa n-ai telefon, caci recitalurile telefonice devin foarte colorate. Dar micul tablou vivant argesean e relevant si reprezentativ pentru toate micile scene politice din teritoriu.
Politica mare
In politica mare, observatiile lui Al. Th. Ionescu sunt, fireste, ale unui sceptic; uneori si ale unui moralist; asta e, de fapt, cea mai frecventa combinatie. Si structurala, si obligatorie, caci motive de entuziasm nu prea sunt. Al. Th. Ionescu e un observator strict, cu pasiune liberala transparenta, dar moderata si, oricum, tinuta sub controlul detasarii. Simpatiile, oricât de evidente, nu devin partizanate patente. Ochiul ramâne critic, oricât ideologia ar fi comuna eroului politic si comentatorului. Si, oricum, clasa politica e privita, cel mai adesea, masificat, ca entitate. Situatie in care, fireste, nu e simpatica; ba din contra. Defectele ei induc un fel de severitate ce merge spre apostrofa. in mare vazut, spectacolul nu e deloc agreabil, tinzând, dimpotriva, spre grotesc. Si pe latura morala si pe latura intelectuala Al. Th. Ionescu e sever, impingând tablourile generale mai spre caricatura. Cerneala lui e spontan sarcastica ori de câte ori ea refera despre conduita de clasa politica. Politicienii sunt prea multi, proportional vorbind („densitatea de om politic pe cap de locuitor si pe metru patrat de teritoriu este foarte mare“), si, in plus, lipsiti de seninatatea cuvenita replicii ironice, care „presupune o doza de intelegere a adversarului“, pe când ironiile politicienilor sunt simple ranchiune (p. 9). Acesta e un fel de defect intelectual general, un defect de clasa (desi, desigur, nu se potriveste la toata lumea). Pus lânga altele si mai grave, el duce la totala deprimare, cam prea rezolut rezumata: „mocirla sociala, morala si politica in care ne scaldam“ (p. 10). Cu acest sentiment, al mocirlei generale, fireste ca tonul editorialelor nu e deloc tonic iar substanta reactiilor devine una pur morala. Moralismul exasperat ajunge, si in cazul lui Al. Th. Ionescu, sa vorbeasca prea apasat si prea concesiv fata de oralismele românesti, extrem de pitoresti, e drept, dar tragând spre pamflet (o specie extrem de la indemâna, pe cât e de subintelectuala – de nu cumva tocmai pentru asta e atât de la indemâna intelectualilor români); Emil Constantinescu, bunaoara, care „n-a facut nimic, tinând-o matu’ gaia ca nu-i permite Constitutia“, il „ataca“ pe Traian Basescu, „pe care il doare in cot de vorbele bietului fost presedinte“ (p. 11). Sunt ireverentiozitati stilistice de culoare, dar care par destul de stridente, ori de câte ori apar, pe stilul intelectual al editorialelor, de obicei sobru, chiar daca afectivizat. Altminteri, observatiile, pe fond de amaraciune acida, sunt corecte, fie ca se refera la ineficienta miscarii sindicale dascalesti, fie la strategiile de campanie electorala si la manevrele pentru majoritati parlamentare, fie la starea culturala a românilor (subiect mereu mai aproape de sufletul editorialistului). Sau la filtrul valorilor din societatea româneasca, unde „omul care isi face cultura la televizor poate ajunge mare: consilier, primar, parlamentar…“, pe când „omul care isi face cultura din carti poate ajunge, in cel mai bun caz, un prapadit. De intelectual“ (p. 28). Cerneala de fond a editorialelor e una de stricta amaraciune.
Viata politica e urmarita, fireste, pas cu pas, atât in evenimentele ei, cât si la nivelul incidentelor. De la unele vine epica suitei de editoriale, de la celelalte inductia de picanterii. Si acestea sunt traduse in actiuni si efecte politice; cum se intâmpla, bunaoara, cu o slabiciune pur umana a presedintelui Basescu: „In spatele lui Basescu se afla /…/ o femeie dotata, intelegeti ce vreau sa spun, iar democratia incepe sa fie inlocuita cu erotocratia“ (p. 57). Dar regula editorialelor nu e catalogul de picanterii, ci problemele concrete ale societatii. Si in identificarea acestora, si in analiza modului in care ele sunt „tratate“ de politicieni, si in interpretarea gesturilor politice, locale si nationale deopotriva, Al. Th. Ionescu e un observator acut, marcat de amaraciune si cu inteligenta contaminata de scepticism. Un scepticism nu de stil, ci mai degraba de „viata“, insusit oarecum zi de zi pe post de concluzie a zilei. O concluzie, desigur, inevitabila; nu numai pentru Al. Th. Ionescu.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper