O restituire: „Mircea Vulcanescu in spatiul de recunostinta al românilor“

Duminica, 1 noiembrie, in Piata Sfântul Stefan din Bucuresti, intr-o zi mohorâta si in prezenta unui public pios, a avut loc dezvelirea monumentului dedicat lui Mircea Vulcanescu, unul dintre spiritele cele mai inalte pe care le-a dat România interbelica. Monumentul a fost realizat de regretata sculptorita Valentina Bostina si ridicat de Primaria sectorului 2 al Capitalei prin grija primarului Neculai Ontanu.
S-a implinit astfel un act de restituire pe care românii i l-au datorat lui Mircea Vulcanescu: economistul si filosoful – cel care va ramâne in constiinta româneasca nu doar ca un intelectual de seama, ci si ca o expresie a solidaritatii umane si a puterii de sacrificiu.
La eveniment a fost prezenta Mariuca Vulcanescu, fiica marelui omagiat.
Reproducem in continuare câteva dintre alocutiunile rostite cu acest prilej. (A.M.)

RUXANDRA GAROFEANU

A fost dat unui amplu spatiu public, numit cândva mahalaua Silvestru, mahalaua Mântulesei, a lui Ceaus Radu, s.a.m.d., devenit cu timpul primaria sectorului 2, sa aiba norocul de a avea printre predecesorii sai nume ilustre ale culturii românesti, precum Mircea Eliade,Petre Tutea, Mircea Vulcanescu, Constantin Noica, Ion Tuculescu…, care s-au nascut, au invatat sau au locuit aici. Cinstirea lor a fost un tel de capatâi al acestei administratii. Astfel, in urma cu 5 ani se inaugura  primul monument in generoasa curte a bisericii Popa Soare, dedicat lui Petre Tutea, opera regretatului sculptor Vasile Gorduz. Apoi a urmat, plamadit de mâinile aceluiasi artist, insertarea bustului lui Mircea Eliade chiar in vecinatatea bisericii Mântuleasa. Pe 1 noiembrie, intr-o zi plumburie si geroasa, pe masura parca a anilor de temnita indurati la Aiud, s-a infaptuit si cea de-a treia minune. In spatiul ales, dialogând cu alta biserica, Sfântul Stefan, nu departe de strada unde locuise Mircea Vulcanescu, un grup cu mult mai numeros decât prevestea vremea, a participat cu trup si suflet la dezvelirea efigiei filozofului, creatia sculptoritei, de mult si nedrept disparute dintre noi, Valentina Bostina. Salutam prezenta Mariucai Vulcanescu, fiica celui omagiat, a Anei Blandiana, a lui Dan Haulica, a Sandei Manu, a lui Mihai Sora, Barbu Cioculescu, Romulus Rusan, Sorin Alexandrescu, Neculai Paduraru, Mihai Oroveanu, Ion Papuc, a Ioanei Diaconescu, a Luciei Negoita si, nu in ultimul rând, a primarului sectorului 2, care a sprijinit cu intelepciune si generozitate aparitia monumentelor amintite in spatiul nostru cultural, Neculai Ontanu. Veti regasi, poate, in cuvintele celor ce implinesc aceste pagini, frisonul, emotia si caldura care ne-au insotit pe toti in fata chipului turnat in bronz al unicului Mircea Vulcanescu.

NECULAI ONTANU
primarul sectorului 2

Nu stiu cum sa-i multumesc lui Dumnezeu pentru ca mi-a oferit posibilitatea sa fiu administrator intr-o zona a Bucurestiului si, in acelasi timp, sansa, unica, de a ma afla, in mai multe rânduri, in preajma elitei intelectualitatii românesti. Este o sansa pe care numai Dumnezeu ti-o poate da! Gratie contactului cu intelectualitatea româneasca am putut evolua de la lucrurile cotidiene, de rutina, la lucrurile de esenta, la cele cu valente culturale, fundamentale pentru poporul român. Am inceput cu marele filosof si gânditor Petre Tutea, care se afla nu departe de noi, in curtea Bisericii Popa Soare, unde au venit foarte multi oameni dornici sa-l reintâlneasca. In acest an am continuat cu Mircea Eliade, in zona strazii Mântuleasa, facând posibila, prin apropierea dintre strazi, „comunicarea“ dintre cei doi mari gânditori si filosofi români. Astazi, in ciuda unei vremi reci si potrivnice, iata cât de multa lume a tinut sa fie prezenta la intâlnirea cu Mircea Vulcanescu, un alt mare filosof al neamului, care, o data cu instalarea sa in Piata Sf. Stefan vine sa implineasca triada elitei intelectualitatii românesti. Oare cine ar mai fi capabil astazi sa repete vorbele lui: „Sa nu ne razbunati!“? El le-a rostit intr-o perioada extrem de grea si cu consecinte deosebit de grave pentru propria-i persoana. De aceea cred ca este o datorie de onoare pentru administratia locala a sectorului 2 sa continuam acest proiect, si beneficiind de sprijinul si de experienta oamenilor de cultura, sa nu ne oprim aici. Vrem ca acesti trei mari corifei ai intelectualitatii românesti, Tutea, Eliade si Vulcanescu, aflati acum intr-un dialog despre ce a fost, ce este si ce va fi, sa reprezinte pentru noi toti, adevarate repere morale.

DAN HAULICA

E intr-adevar astazi un inceput pentru ca sfârsitul napraznic al lui Mircea Vulcanescu cere aceasta compensatie, aceasta reparatie istorica. Il asezam in durata memoriei românesti, asa cum merita, la punctul de plecare al unor indemnuri si cercetari fertile. „Dimensiunea româneasca a existentei“, un text fundamental al antropologiei si al filozofiei românesti, nu numai al criticii, este textul de la care porneste, ca de la o adevarata sursa, gândirea lui Noica si o serie intreaga de posibile dezvoltari, care sa dea seama, in adâncime, de fiinta poporului nostru, de identitatea lui profunda. Altii se vedeau, in copilarie, intr-o postura mitic avantajoasa. Un scriitor roman din exilul sau spaniol, Vintila Horia, povestea ca atunci când era mic, intrebat fiind ce vrea sa se faca, raspundea: soldat roman. Asta fiindca vazuse, pe una dintre copertile unei carti a lui Vlahuta, o silueta martiala si se gândea ca aceasta ar putea reprezenta puterea de aparare a neamului si o atitudine neaparat necesara. E vorba de cu totul altceva când confruntam veleitatile ascunse ale copilariei cu ceea ce ne rezerva destinul. Un personaj al lui Anatol France, un copilas, voia sa-si puna pe usa o carte de vizita pe care sa scrie: „Martyr et saint du calendrier“.
Vulcanescu, un om sobru, de o eleganta clasica, nu visa niciodata lucrari himerice. Iata, insa, ca soarta i-a rezervat acest sfârsit de martir, daruindu-l, in schimb, dupa cum se stie, cu o legendara putere sufleteasca. In fapt, el a fost cel care a sustinut, in toate sensurile, si moral si fizic, cu propriul sau trup, victime ilustre din temnitele de la Aiud, sacrificându-se. Si, in acelasi timp, având taria sa spuna celor din jur: „Mai ales, sa nu ne razbunati!“ Era in acele cuvinte superioritatea intelectualului, rara in registrul umanitatii comune, superioritate care, iata, cere un alt soi de razbunare: acela al unei restitutii, al unei asezari a acestui mare cuget in spatiul de recunostinta al românilor. Vulcanescu era un om de vasta disponibilitate culturala. Multi se uitau cu o oarecare teama la el. Expert intr-o serie de domenii, precum cel al economiei, antropologiei si filozofiei, avea capacitatea de a sustine dialoguri la cel mai avizat nivel, despre subiecte austere precum Tommaso d’Aquino –, la aceasta intindere spirituala adaugându-se o constiinta a faptei, bine dusa la implinire. Cât timp a fost subsecretar de stat la Ministerul Finantelor, in perioada razboiului, de unde i s-a tras si detentia si moartea, a condus atât de eficient lucrurile incât România, in ciuda situatiei apasatoare creata de razboi, a traversat cu bine acea perioada.
In tineretea sa a avut curajul sa propuna un asemenea tip de sinteza, incercat si de grupul Criterion, care l-a avut ca element statornic, perseverent si eficace pe Mircea Vulcanescu: un tip de sinteza reprezentat de acea dezbatere de un profund rationalism si de un umanism tolerant de inalta civilizatie, in pofida faptului ca tara se confrunta cu problema marii crize din 1929-1932. Exemplul lui impunea o mobilizare a intelectului, astfel incât acesta sa fie in stare sa raspunda la provocarile realitatii istorice. Vulcanescu nu s-a dat inapoi de la niciuna dintre aceste solicitari ale vremii reflectate de grupul Criterion, grup care-si croise strategia programatica prin Petru Comarnescu. Nu se dadea inapoi de la studiul unor raporturi delicate, in acea epoca, intre personalitati care se impuneau irational si intre asteptarile atât de confuze ale maselor. „Idoli“ se chema una din sectiunile acestui gen de discutii, de mese rotunde, ale amintitului grup. Idoli tratati fara prejudecati de catre M. Vulcanescu, in baza unei culturi filozofice franceze extrem de riguroase, insusite la Sorbona. Nu ezita sa trateze, de pilda, un intreg versant privind personalitatea lui Lenin, vazuta din perspectiva european-occidentala. Dupa modelul anglo-saxon, punând laolalta opinii diverse pentru a da posibilitatea publicului sa iasa din aceste discutii cu adevarat imbogatit, lucrarile grupului se desfasurau in cladirea Bibliotecii Universitare. Cel care acordase aprobarea, Tzigara Samurcas, o figura de un calm heraldic, s-a vazut confruntat, la un moment dat, cu o situatie de incompatibilitate declansata de batalia dintre studentii de dreapta si partizanii de inspiratie comunista, lui Comarnescu reprosându-i-se, pâna târziu, ca a avut inspiratia de a-i aduce pe comunisti in fata Palatului Regal. A urmat apoi o interventie bataioasa a politiei. In invalmaseala creata, stârnita de o discutie nobil-academica, Maria Filotti, maica lui Ion I. Cantacuzino, cel care avea sa devina cel mai mare specialist român in istoria filmului, nu prididea sa loveasca si ea cu umbrela in spinarea politistilor, incercând sa-l apere pe feciorul sau care, in ciuda faptului ca era inalt si foarte corpolent, era supranumit „Pigeon“. Iata ca „les pigeons“, porumbeii, cum s-au dovedit de atâtea ori intelectualii in planul confruntarilor aprige, au fost de multe ori nedreptatitii istoriei. Vulcanescu si-a asumat cu demnitate aceste nedreptati, cu un sentiment al fatalitatii istorice. Oprirea sa nostalgica, indurerata uneori, asupra impasurilor pe care le evoca insasi intorsaturile lingvistice proprii limbii române, trebuie sa ne faca sa privim viitorul cu luciditatea si asprimea necesara, fara zadarnice euforii. Ceea ce se intâmpla astazi, aici, ne reaminteste oprirea sa asupra expresiei „N-a fost sa fie“. Dar pentru cultura noastra, trebuie sa concepem o dezvoltare pe care Vulcanescu o cere si o merita – pentru ca sa fie pe deplin prezent in constiinta româneasca: un lucru devenit, acum, pentru noi toti, o imensa indatorire.

MIHAI OROVEANU

Mircea Vulcanescu, vorbind in fata tribunalului invingatorilor, spunea ca mai presus de toate da socoteala Baciului Vasile din Bârsana Maramuresului, a carui fotografie o tinuse in fata ochilor – de pe masa de lucru a poetului si filosofului pe cea a inaltului functionar public din Ministerul de Finante. Aceasta imagine devenise pentru el icoana umilului martir al tuturor vremurilor – taranul român.
Coborând din Maramures, Valentina Bostina, autoarea acestui portret, trebuie sa fi inteles sensul acestui atasament. Poate acesta este motivul pentru care, inainte de altii, a simtit nevoia sa incredinteze bronzului imaginea senina si calma a acestui om al datoriei. A facut-o cu masura, cu demnitate, asa cum se cuvenea pentru nemurirea marelui umanist, care a fost Mircea Vulcanescu.
De la Valentina Bostina, sculptor disparut in plina maturitate creatoare, ne-au ramas câteva portrete remarcabile: Labis la Baia Mare, Dragos Voda la Sighet, C. Negri la Iasi, dar mai ales monumentalul bust compozitional al Generalului Dragalina de la Bumbesti, pe locul unde a cazut eroul de la Jiu, Valentina Bostina a fost un profesionist de o rara energie. Avea o calitate deosebita de a inventa variate solutii compozitionale, raportate diferit la calitatea materialelor, piatra, granit, bronz. Din nefericire, activitatea ei artistica, la apogeul ei in anii ’70 si ’80, este astazi mai putin cunoscuta. Putini sunt cei care stiu de lucrarile ei din strainatate, care, de la Strassbourg prin Padurea Neagra si pâna la Viena, impodobesc spatii publice sau tabere de creatie. Cu doi ani dupa George Apostu, in gradina Casei Ziaristilor, acelasi entuziast Petru Comarnescu, in 1967, ii deschidea prima expozitie din Bucuresti. Am avut privilegiul s-o cunosc inca de atunci, sa-i frecventez atelierul din casa Costaforu si gradina din cartierul Lemaitre. In 1987, am fost solicitat sa-i fotografiez lucrari pentru albumul expozitiei de la Dalles, album indragit de sotul ei, delicatul om de carte si editor, care este Ion Papuc. I-am vazut proiectele de monumente, din care numai unul a fost realizat, „Monumentul Independentei“ de la Piatra Neamt, formula curajoasa, care iese din tiparele artei monumentale a deceniilor 70-80.
Cu ajutorul Primariei Sectorului 2 si gratie disponibilitatii cu totul speciale a Domnului Primar Ontanu, speram ca in putina vreme sa vedem instalata o alta lucrare a Valentinei, in celalalt capat al acestui parc. Va fi un gest recuperator si un omagiu adus unei artiste dedicate nobilului mestesug al sculpturii.
Sa-mi fie permis ca pe lânga evocarea artistei, sa aduc aminte cu tandrete de un alt personaj de curând plecat dintre noi, la 90 de ani, Ista Fay, a carui marturie despre Vulcanescu este un document esential pentru generatia mea.
Sper ca alti oameni politici, cei care astazi sunt inca pe bancile scolii, sa-l descopere pe Mircea Vulcanescu si sa-i urmeze pilda sacrificiului pentru binele public.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper