O carte despre parlamentarism, asadar despre democratie

Un articol de AURELIAN GIUGAL

Jeremy Paxman este jurnalist la BBC si prezentator TV la Newsnight si la University Challenge. Ca orice jurnalist serios, simte o chemare catre lumea politica. In acest mod, Paxman scrie despre politica intr-o maniera hazlie, jucausa, cu detalii care mai de care mai picante, instrumentele sociologului sau specialistului in stiinte politice fiindu-i straine. Din aceasta combinatie a rezultat o carte savuroasa despre lumea politica britanica (Jeremy Paxman, „Animalul politic. O anatomie“, Nemira, Bucuresti, 2005), o lucrare suficient de bine construita si care noua românilor ne-ar putea tempera elanul justitiar nestavilit ce ne caracterizeaza de câtiva ani incoace când vine vorba de a ne exprima in privinta spatiului public in general si a politicii, in particular.

O postura ingrata – Membru al Parlamentului Britanic
Avem de-a face cu o clasa politica dintr-un motiv simplu. Pentru ca noi, oamenii, nu putem cadea de acord.  Agora ca spatiu public destinat rezolvarii treburilor cetatii (politica in forma ei primara de manifestare in perioada antica) nu are continuitate in vremurile moderne, motivele fiind multiple. Parlamentul ce ia locul agorei reprezinta elementul de distinctie intre civilizatie si barbarie politica. J. Paxman stie ca toate societatile decid cum sa se protejeze, cum sa se organizeze, cum sa-si imparta resursele si mai stie ca alternativa la toate acestea este forta pumnului.
Incercând sa desluseasca mecanismele politicii britanice (Parlamentul ca institutie fundamentala a democratiei din insula), jurnalistul pleaca de la premisa ca oamenii intra in politica dintr-o varietate de motive, multi dintre ei fiind convinsi ca pot face lumea mai buna – culmea, unii si reusesc acest lucru! Incheindu-si lungul expozeu introductiv cu urmatoarea consideratie – „…experienta politicii pare destinata sa provoace dezamagire generala. Pentru partid, pentru politician, pentru alegator“ –, Jeremy Paxman se pregateste pentru o abordare deloc optimista a politicii si a politicului, intreg corpusul lucrarii intarind aceasta zicere cu valoare de ipoteza.
Cu o foarte mare rabdare citeste o multime de biografii, jurnale, periodice,serii si articole, totul pentru a-si lamuri siesi o intrebare simpla: de ce prefera unii cetateni ingrata postura de Membru al Parlamentului din Marea Britanie, când foarte multe argumente ar putea sustine optiunea contrarie, adica refuzul oricarui cetatean serios de a face politica? Când spun „postura ingrata“ ma refer, desigur, la opinia autorului cartii, intrucât Jeremy Paxman prezinta politicienii ce au onoarea de a popula Camera Comunelor ca pe niste romantici visatori ce-si complica viata, cladirea ce adaposteste parlamentul, Westminster, fiind martora multor abjectii pe care trebuie sa le suporte un parlamentar englez ce-si imagineaza ca opinia domniei sale este importanta in economia treburilor politice britanice.
Exemplele sunt numeroase, corurile de huiduieli, sarcasmul, râsetele ce insotesc discursul unui parlamentar fiind in stare sa clatine moralul unui orator desavârsit, daramite timiditatea exagerata a cutarui ales. Pe de alta parte, exista si alte fapte menite a-i face pe cetatenii britanici sa se tina departe de politica. Chinuitoarele deplasari in teritoriu, deloc agreate de cei alesi (atunci când un tânar deputat se tânguia ca trebuie sa mearga in circumscriptie, celalalt interlocutor ii vorbea despre plictiseala ingrozitoare ce insoteste obligatoriu o deplasare in circumscriptia care te-a ales), noianul de scrisori la care un parlamentar este rugat sa raspunda (sutele de scrisori ce sunt primite zilnic si asteapta un raspuns pot zdruncina starea de bine a oricarui animal politic ce tine sa-si conserve pozitia câstigata) sau zilele campaniei electorale când cel ales sa candideze pentru o circumscriptie trebuie sa fie dispus sa asculte si sa suporte paleta intreaga a solicitarilor ce vin de la alegatori, al caror optimism intrece pesimismul celor destinati sa-i reprezinte.
Altruism vs ambitie
Se adauga la tot acest tablou deloc imbucurator acea deziluzie a cetatenilor vizavi de politica si modul in care aceasta poate lamuri cetatea si cetatenii, având in acest noian negativ imaginea nefireasca a implicarii politice. Poate mai bine se simt cei din backbenches (membri ai Camerei Comunelor care nu au nici o functie in partidul de guvernamânt, nici in cel de opozitie; persoane care stau in bancile din spatele Camerei Comunelor, in spatele celor cu functii in cele doua partide de la putere si din opozitie), atâta vreme cât ei se multumesc sa astepte cuminti in aceasta postura trecerea anilor din mandatul ce le-a fost atribuit.
Daca totul conjura, asadar, pentru neparticipare politica, inclusiv motivatia financiara (pâna in anul 1911, parlamentarii din Marea Britanie nu erau remunerati, nici astazi retributia cu care este rasplatit un Membru al Parlamentului nefiind atât de mare incât sa mobilizeze energii), atunci care sa fie scopul oricarei forme de implicare politica? Greu de spus, intrucât nici macar coruptia (care insoteste actul politic in foarte multe spatii de pe cuprinsul planetei) pare sa nu fie elementul distinctiv in spatiul britanic (exemplele de coruptie din cuprinsul carti formeaza acea exceptie care intareste regula). Pentru unii tine de o stranie ambitie personala (ca acei teribili studenti de la Oxford care sunt impinsi de la spate de o tripla motivatie: sa fie lideri acelor unions, un fel de anticamera a pregatirii politice din timpul studiilor universitare, sefi de promotie si in fine sa ajunga membri ai parlamentului), pentru altii altruismul este un argument suficient, chit ca asemenea varianta pare de necrezut, mai ales când vine din partea unui politician. Si totusi, lord David Maxwell Fyfe Kilmuir a putut declara cu nonsalanta ca „cei ce intra in viata publica mânati de o ambitie rece, egoista, sunt extrem de rari in Marea Britanie. Pe de alta parte, numarul celor care aleg o cariera politica din motive altruiste legate de serviciul public este extrem de mare“ (p. 47).

„Democratia este doar un mecanism pentru organizarea noastra pasnica fara a ajunge sa ne batem“
Cert este ca si in credinta britanica, politicienii reprezinta acea categorie distincta, alcatuind „un grup de egoisti, narcisisti mincinosi care si-au vândut sufletele de mult si care ar licita si viitorul copiilor lor daca asta i-ar ajuta sa avanseze in cariera. Ei sunt egoisti, manipulatori, ticalosi, corupti. Singurele sentimente de care le pasa sunt ale lor“ (p. 29).
Sigur, daca am citi raspunsul dat de un parlamentar alegatorilor din circumscriptia sa, care alegatori il rugau insistent sa voteze intr-un anumit fel (adica opunându-se unei iminente legi de impozitare), am fi tentati sa dam crezare unei atari credinte populare. Dar stim, si Jeremy Paxman ne-o aminteste, ca nu toti politicienii sunt asa si mai stim ca lumea nu este perfecta, altfel nu am avea politicieni. Democratia este doar un mecanism pentru organizarea noastra pasnica fara a ajunge sa ne batem. Iata o concluzie logica ce vine din partea autorului si in urma unui demers ce nu menajeaza in nici un fel activitatea acelor oameni care s-au indreptat inspre politica. La valoarea acestei activitati ar trebui sa meditam indeajuns de mult incât sa putem exorciza raul din noi atunci când ne raportam la actul politic.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper