Necunoscut in România …

Un articol de C. STANESCU

Aflam cu bucurie din „Adevarul“ ca in zilele noastre avem in sfârsit parte de „redescoperirea“ unui mare scriitor român mort la Auschwitz, dar „aproape necunoscut in România, in ciuda importantei operei sale“, un scriitor ale carui „scrieri valoroase asteapta sa fie scoase la lumina in tara natala“, un poet, eseist si filozof ale carui scrieri in limba franceza „zac netraduse in limba materna a autorului“ asupra operei si destinului caruia „s-au aplecat numerosi cercetatori din intreaga lume“, in timp ce „in limba româna sunt disponibile foarte putine studii“, cititorii români având la dispozitie doar „Imagini si carti“, volumul tiparit la vechea editura Minerva si, dupa ’89, alte câteva titluri de la Humanitas si Hasefer.

Ati ghicit: scriitorul român exclus, discriminat si atât de ignorat, „aproape necunoscut in România“ incapabila sa-si cunoasca si pretuiasca geniile, e B. Fundoianu. Ce sa mai zic dupa aflarea acestei vesti, semnul unei târzii recunoasteri si pretuiri a poetului „Privelistilor“?! In primul rând trebuie sa multumim gazdei acestei descoperiri, Institutului Cultural Român care, precum noteaza laconic ziarul, „continua actiunea de recuperare a valorilor pe care istoria mutilanta a secolului XX le-a sters sau estompat“. Te intrebi imediat cine l-a „sters“ pe Fundoianu din cultura si literatura româna, ce mâna i-a inchis gura poetului nelasându-l sa le vorbeasca românilor in limba materna pe cel nascut in Herta Dorohoiului din România, luându-si numele literar de la mosia Fundoaia unde bunicul dinspre tata fusese arendas? Sa fie primul „denigrator“ E. Lovinescu, marele critic care – prea iritat de alegatia nonconformista si provocatoare a lui Fundoianu conform careia „Cultura noastra a evoluat, si-a destinat o figura si o stare, a devenit o colonie: o colonie a culturii frantuzesti“ – il „sterge“ intr-adevar in „Memoriile“ sale ca pe un evreu „inteligent, aproape ca toti ai rasei sale cu facultati apreciabile de asimilare, desi ostentativ, dar numai provizoriu infipt in baligarul national cu antenele indreptate spre Apus …“?! Sa-l aflam printre persecutori pe G. Calinescu, cel care a facut „canonul“ literar valabil inca si azi? Ca sabotor nevadit inca al operei „necunoscutului“ Fundoianu in România natala, G. Calinescu scria: „B. Fundoianu a fost printre primii promotori ai poeziei pure. Dar pentru ca in poezia lui se vorbea de vaci, de privelisti provinciale, a fost catalogat ca poet traditionalist, in afara modernismului. In realitate traditionalismul reprezinta o forma de modernism. Nu numai ca poezia veche nu cultiva in bucolica ei vacile si provincia, dar ea privea câmpul prin conceptul de natura, percepându-l prin tablouri. Traditionalistii sunt mai toti fosti simbolisti si prin urmare indirect baudelairieni si au pastrat obisnuinta imbratisarii universului. (…) Poetul are o capacitate extraordinara de a se bucura de prezenta materiei. Poetul este evreu din Moldova, unde evreii au indeletniciri aproape câmpenesti, impiedicati totusi de traditia aglomerarilor târgovete sa se bucure din plin de sinceritatea vietii agreste. E in el o nostalgie de bucolic…“ Cauti alti dirijori ai conspiratiei tacerii din jurul pâna acum „necunoscutului“ B. Fundoianu, vrei sa-i descoperi pe sabotorii poeziei si poetului si, paradoxal, in plin comunism, când, nu-i asa, istoria mutilanta l-a „sters“ si pe Fundoianu, dai de comentariile exaltate ale unor agenti de mare influenta in critica literara ce-l ridica in slavi pe autorul „Privelistilor“. In „Metamorfozele poeziei“ (1968), N. Manolescu gloseaza calinescian: „Asadar, „Privelistile“ lui B. Fundoianu sunt imaginare, inventate ca o nevoie a spiritului de a-si gasi un refugiu si un punct de sprijin. De aici provine si tensiunea poeziei lui Fundoianu: ea nu este decât aparent expresia unei potriviri intre sufletul poetului si universul pe care si-l creeaza. Peisajele rustice, târgul de bastina, casa parinteasca, locurile copilariei sunt chemate de memoria poetului spre a suplini o absenta si spre a stinge o spaima (…) B. Fundoianu nu evoca, ci invoca: gestul lui are putere magica. El isi face din «Privelistile» trecutului o priveliste prezenta si eterna, un scut contra primejdiilor de care se simte amenintat.“ La rândul sau, alt eminent exeget, Mircea Martin, autorul unei memorabile „Introduceri in opera lui B. Fundoianu“ (1984), considerata in acel „deceniu satanic“ un moment de rascruce in reconsiderarea mai ales a eseistului Fundoianu, putea si el sa scrie: „in «Privelistile» titlul este polemic si ironic fata de o intreaga traditie contemplativa. Bucolismul acesta e fals, Fundoianu nu este nici un poet sentimental, nici unul descriptiv. El nu se supune la obiect in chip parnasian, nu exulta in modul lui James, nici nu evoca nostalgic precum Pillat. Contemplatia nu-i provoaca adeziune, euforie, ci, mai degraba, neliniste si tristete. Fundoianu e un nelinistit care nu cauta alinare in peisaj – ca un romantic sau ca un citadin – dar care alearga in natura pentru a-si exacerba suferinta. Nu mai putin importanta si originala este contributia eseistului Fundoianu, comentator avizat si profund al cartilor si al ideilor, om de gust si atitudine, unul din spiritele critice cele mai evoluate din cultura româneasca a anilor ‘20. Putini stiu astazi câte pagini pline de simpatie si exacta judecata critica a scris Fundoianu despre scriitorii români mai vechi sau mai recenti, despre Creanga si despre Anghel, despre Bacovia, Minulescu sau Maniu, cu câta generoasa si clarvazatoare pasiune s-a angajat el in campania de aparare a lui Arghezi – pe care cel dintâi l-a asezat in vecinatatea imediata a lui Eminescu.“ Sirul acestor „agenti de influenta“ si laudatori ilustri ai „necunoscutului“ B. Fundoianu chiar si, ori mai ales, in „mutilanta istorie“ comunista a secolului XX poate continua cu multi altii. Nu-i mai citam. Fundoianu necunoscut sau „aproape necunoscut“ in România?! Nici vorba. Dar trebuie sa admitem ca in acest soi de publicitate agresiva menita sa fure ochiul cititorului neprevenit se ascunde si subzista un vechi prototip al perceptiei românului – om de cultura inalta sau client al berariei din gara Buzau a lui Caragiale – fata de cultura si geniile nationale, atâtea câte si care sunt. Pozitiva in esenta, aceasta campanie agresiva de publicitate, pentru necunoscutul Fundoianu este, din pacate, agresiva nu doar pentru a izbi nestiinta si ignoranta ori pentru a dezmorti receptivitatea noilor generatii: ea e, mai ales, agresiva si minimalizanta in raport cu exegetii si cercetatorii precedenti ai poetului, cei care, primii, l-au facut cunoscut in România, in limitele cunostintelor timpului lor. Asupra contributiei acestora atârna o perdea groasa de ignoranta voita si discriminare vinovata. Pe de alta parte, dar in acelasi spirit, acuzatia ca nu suntem capabili sa distingem si sa pretuim propriile valori e veche si tine de puterea si placerea noastra de autovictimizare. Teoria si practica autovictimizarii izvorasc dintr-un complex, fie ca-l numim de inferioritate ori de superioritate. D. Draghicescu observase bine si de mult ca daca poporul român este un popor tânar si „neispravit“, nici cultura lui nu poate fi altfel decât tot o cultura „neispravita“. O cultura care o ia si o va lua mereu de la capat in chip adamic, stergându-si predecesorii pentru ca apoi sa ne putem aseza si plânge, linistiti si impacati intru autovictimizare, ca valorile românesti nu ne sunt cunoscute, ci ignorate si tainuite. Pâna când, din nou, vine un ceas al „redescoperirii“ necunoscutilor Fundoianu si a tuturor celorlalti ca el. Un ceas când persoane ori institutii providentiale capata fulgerator privilegiul ca ignorându-si cu nonsalanta predecesorii, sa ni-i arate cu degetul lor de lumina pe acesti mari „necunoscuti“ cunoscuti. Conform acestei forme de publicitate un mare poet ca Fundoianu nici n-ar fi putut exista fara, sa zicem, I.C.R., Mihai Sora si Luiza Palanciuc… In realitate, despre scriitori si artisti, despre vietile si operele lor nu se va sti niciodata totul sau prea mult, ramân intotdeauna lucruri de descoperit, colturi si chiar bucati intregi lasate in umbra pentru ca mereu alte si alte generatii sa aspire catre imposibila cunoastere integrala si definitiva a marilor creatori de universuri imaginare, himere, utopii. Uneori, deseori viata lor intra sub influenta operei cu care se confrunta: inghitit de opera, creatorul devine personajul propriei creatii, intra si el in mit, in regimul existentelor fictive cu viata mult mai lunga decât cea reala. Cronicarii, exegetii, arhivistii sunt mereu pe urmele si in urma lor, despartind fictiunea de realitate, facând detectivistica literara, descoperind scrieri mai putin sau deloc cunoscute si, adesea, surprinzând grave contradictii intre omul care a scris-o si opera care s-a lasat scrisa. Santierul pe care lucreaza acesti arheologi si exegeti ai marilor scriitori nu se inchide niciodata si niciodata fronturile de lucru nu vor fi prea multe. Cu toate acestea, cazul „necunoscutului“ Fundoianu mai reflecta, cu publicitatea lui agresiva cu tot, si altceva: reflecta razboaiele „sângeroase“ ce se duc pe frontul literar pentru monopol, intâietate si uitarea celorlalti. Sunt razboaie in care ultimii veniti vor sa fie si cei dintâi…

Un comentariu pentru “Necunoscut in România …”

  1. decembrie 17, 2009 la 5:41 pm

    felicitpri și mulțumiri pentru modul cum îl readuceți pe Fundoianu… acasă

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper