Monica Lovinescu: criticul literar vs imperiul clădit pe cuvinte

Un articol de ANA PETRACHE

 Pe 19 noiembrie Monica Lovinescu ar fi implinit 86 de ani; acum la 20 de ani de caderea regimului comunist, evocarea ei se justifica mai mult ca niciodata, de aceea ma voi opri asupra catorva elemente definitorii ale discursului sau anticomunist.

„Ne-am saturat sa mintim“
Cred ca presupozitia eseurilor Monicai Lovinescu, publicate in volumul „Etica neuitarii“, antologie coordonata si prefatata de Vladimir Tismaneanu, in colectia Zeitgeist de la Editura Humanitas, ar putea fi exprimata astfel: In mod necesar orice forma de rezistenta anticomunista este una de natura conceptuala. aingura critica coerenta a sistemului comunist este o critica a ideologiei acestuia. De ce? Pentru ca proiectul comunist este unul ce vrea sa inlocuiasca realitatea cu o ideologie, pentru ca propune instaurarea unei utopii ce se vrea singurul adevar obiectiv. Pentru ca impune nu doar monopolul violentei, ci si pe acela al adevarului. Disidenta anticomunista devine astfel obligata sa se desfasoare la nivelul abstract al ideii.
Cuvintele isi regasesc, deci, in aceasta situatie puterea originara biblica de a fi creatoare de realitate. Pe de o parte, comunistii au reusit sa reduca celebrul angajament ontologic la ceea ce este scris in dosarul de partid: nu exista decât ceea ce apare scris in dosar! Pe de alta parte, pentru a critica sistemul era suficient sa ai curajul de a nu minti, de a spune adevarul. „Nu am coborât in strada pentru ca ne era foame. Nu am coborât in strada pentru ca traim in mizerie. Am coborât in strada pentru ca, atunci când ne e foame si când traim in mizerie, sa nu fim obligati a declara de dimineata pâna seara ca suntem cei mai fericiti dintre oameni. Am coborât in strada fiindca ne-am saturat sa mintim“1 declara inculpatii de la Poznan.
A avea curajul de a vorbi, de a spune ce se intâmpla de fapt, de a nu minti, apare in cazul de fata drept gestul etic prin excelenta. Cartile lui aoljenitin sunt importante si au participat la zguduirea din temelii a sistemului tocmai pentru ca povestesc care au fost cu adevarat realizarile comunismului. Orwell a avut intuitia de a surprinde prin Ministerul Adevarului, ce se ocupa cu rescrierea istoriei, caracteristica esentiala a sistemului totalitar: aceea de a nega existenta unui adevar obiectiv. Trecutul, in sistemul comumist, este tarâmul cel mai vag, fiind supus rescrierii de fiecare data când interesele partidului o cer2. Când liderul comunist Beria a fost epurat de colegii sai de partid, cei ce detineau câte un exemplar din Enciclopedia sovietica au primit câte un articol despre strâmtoarea Bering, pentru a face singuri schimbul necesar. Un om inghitit de un sistem totalitar nu numai ca dispare fara a lasa nici o urma, de fapt el nu a existat niciodata3.
Etica neuitarii
„Nu se va insista niciodata indeajuns asupra importantei aproape magice pe care ideologia comunista o acorda nu verbului… ci vorbelor, in teoria si practica sistemului comunist vorbele sunt puse nu numai sa camufleze realitatea, ci sa o inlocuiasca. E ca si cum vorba, odata rostita, ar fi de ajuns pentru a da fiinta unei stari secunde, inlocuind realul, dând iluzia acestui real“4
Acest pasaj este, din punctul meu de vedere, esential pentru a intelege pozitia Monicai Lovinescu in fata sistemului comunist. Un sistem construit pe limbaj si pe iluziile pe care limbajul le poate crea poate fi dezintegrat printr-un gest pe cât de simplu, pe atât de radical: a spune adevarul. Or, asta a facut Monica Lovinescu, a vorbit in numele adevarului.
aistemul gândirii sale politice este o explicitare a unei alegeri etice. Textele alese pentru volumul publicat la Humanitas se strâng in jurul unui sistem conceptual bine inchegat, tocmai pentru ca este unul trait. Pronuntarea adevarului are in sine un efect terapeutic, scoate omul de sub fictiunea ideologiei si ii aduce aminte ca exista o realitate, ca exista fapte obiective. Memoria este gardianul adevarului. Ideologiei, constituite ca o uitare a realului, i se poate opune memoria ca o continua prezenta a trecutului. Recuperarea memoriei victimelor este la rândul ei un gest de rascumparare, de redare a sensului. De aceea, studierea istoriei este importanta, fiind un act de dreptate postuma facuta victimelor.
A spune adevarul, a avea curaj, a fi pastratorul memoriei, a fi solidar cu victimele, a fi martor, a fi revoltat impotriva raului, acestea ar fi imperativele eticii neuitarii. La prima impresie pare putin, caci este o etica a gestului public ce nu cere mari sacrificii. Dar nu e asa, aceasta etica cere uneori chiar si sacrificiul suprem, iar tocmai lipsa unei astfel de etici a facut posibila stabilitatea regimurilor comuniste. Intr-un regim totalitar nu iti este permisa libertatea de a spune adevarul. ateinhardt scria in „Jurnalul Fericirii“ ca libertatea este echivalenta cu a putea spune ca „2+2=4“. aistemul totalitar vrea puterea asupra oricarei forme de adevar. El nu vrea sa ne convinga ca 2+2=5, ci ca, daca interesele partidului o cer, poate sa faca si 3 si 4 si 5 s.a.m.d. Adevarul se defineste nu in functie de corespondenta cu realitatea, ci cu interesul de moment al partidului, ce se vrea infailibil.
Responsabilitatea speciala
a intelectualilor.
Un regim din cuvinte
In fata unui sistem construit in jurul cuvintelor, ce nu au acoperire in realitate, intelectualii joaca un rol special. Ei pot fi foarte usor confiscati de acest regim, pentru ca este regimul ce are nevoie, in mod explicit, de sprijinul celor ce stiu sa utilizeze cuvintele.
Din cauza acestei caracteristici a imperiului creat prin si pe cuvinte intelectualii intra foarte usor in concurenta directa cu partidul. Atât sistemul, bazat pe ideologie, cât si intelectualii ce se vor a fi oameni ai ideilor apeleaza la aceasi forma de legitimare: cea prin cunoastere. Pretentia de a fi reprezentantii grupului este justificata de accesul privilegiat la adevar. achema de gândire platoniciana, a regelui filosof ce decide in cetate, descrie rolul intelectualului in partidul comunist. Cel ce contempla adevarul are dreptul sa le spuna supusilor sai care este calea ce trebuie urmata. Numai ca, cel ce are acces la adevar, nu este inteleptul, ci partidul si reprezentantul sau.
Interesanta este analiza demistificatoare pe care Monica Lovinescu o face insusi termenului de intelectual. Istoric, termenul apare recent, abia in secolul al XIX-lea. Utilizarea lui nu ne duce cu gândul la doctori sau la cercetatori, ci la oameni care scriu si care sustin manifeste5. Revenim la puterea magica a cuvântului. Ar fi imposibila traducerea termenului in limba greaca. Daca am face-o totusi, ar fi prin rolul sau social. Rolul intelectualui se identifica, mult mai repede, cu cel al sofistului decât cu cel al inteleptului. aofistul este cel ce convinge, cel ce vorbeste frumos si sustine ca adevarul se transmite prin cuvinte.6
Numai ca, acolo unde sistemul e creat pe cuvinte, el poate fi pus la indoiala tot prin cuvinte. De aici, datoria de a spune adevarul si de a nu cadea in uitare. Idealul etic este cel descris de Jan Patocka si preluat drept sintagma a Chartei 77, „a trai in adevar“ si a „contesta prin adevar“. Raportarea continuua la adevar, incercarea de a nu pierde simtul realitatii, cum spunea Jeanne Hersch, sunt necesare pentru a ramâne om. atrigatul adevarului si al realitatii este infirmarea utopiilor propuse de partid.
Daca primul pas in combaterea sistemului comunist a fost cel al curajului de a spune adevarul, pentru ca „adevarul va va face liberi“, cel de al doilea este cel al recuperarii si al pastrarii memoriei: rescrierea istoriei si reabilitarea victimelor. Aceste teme sunt dominante in eseurile mai recente cuprinse in volum. Monica Lovinescu propune sa nu ii uitam pe calai si pe victime, pentru ca imaginea lor, treaza in constiinta noastra, sa evite repetarea unor astfel de orori. Memoria unei natiuni este istoria ei, de aceea trebuie sa avem curajul de a recupera istoria ce poarta identitatea unui popor.
Memoria chipului
vs memoria ideii

Acestui model de rezistenta prin memorie i se opune un altul, propus de Constantin Noica si criticat de Monica Lovinescu.
„Mi-am propus sa nu retin chipul lor (al anchetatorilor) ca sa nu ii recunosc pe strada“ spune Noica in „Rugati-va pentru fratele Alexandru“7. Critica Monicai Lovinescu fata de Noica este strigatul de uimire pe care-l adreseaza Ivan Karamazov fratelui sau Alexei. Cum poti sa accepti moartea unor fiinte nevinovate? Cum poti sa ii ierti pe calai? Da, pe calai tai ai voie sa ii ierti, dar nu pe cei ai unor copii nevinovati!
aunt foarte tentata sa fiu de partea lui Ivan si a Monicai: nu exista nimic in lume ce poate justifica raul. Dar ceva din pozitia opusa imi atrage atentia. A ierta nu inseama a uita. Memoria raului trebuie pastrata vie fara insa a o absolutiza, caci memoria raului naste o ura continua, un lant al slabiciunilor ce va duce la alte rele si crime. Ceea ce propune Noica este o uitare a indivizilor concreti, dar nu si o uitare a ideilor ce i-au impins la actiune. De ce? Pentru ca ideile sunt eterne, iar fascinatia lor se poate continua mult dupa moartea autorilor acestora.
Aici putem sa ajungem la o dezbatere actuala despre condamnarea comunismului. Da, condamnam regimul comunist, acesta e un gest politic ce nu s-ar fi putut face altfel. Dar cum ramine cu ideile comuniste, cum ramine cu comunistii? Mai poti fii sincer comunist si sa crezi ca a fost o idee buna, dar prost aplicata? Intelectualii francezi, crescuti intr-o traditie intelectuala de stinga, sustin ca Gulagul si puscariile si aecuritatea sunt consecinte ale unei intelegeri gresite si ale unei aplicari defectuoase, iar nu implicatii ale ideilor comuniste. Avem nevoie de o dezbatere de idei, de o critica intelectuala, singura capabila pe termen lung sa convinga si sa pastreze memoria ideatica vie. Daca nu avem voie sa uitam, trebuie sa ne si intrebam ce trebuie sa ne reamintim. Or, reamintirea platonica este cea a ideilor plecând de la lucrurile concrete. La o analiza mai profunda, responsabilitatea in fata ideii si a cuvântului este comuna si pentru Noica, si pentru Monica Lovinescu. O astfel de responsabilitate este singura ce poate sa se opuna sistemului totalitar ideologic.
Exista diverse modele de rezistenta in fata totalitarismului care nu se invalideaza unul de altul. La fel cum teoria stiintifica poate fi repezentata prin tipare diferite, idealul rezistentei poate fi concretizat in modele ce dau seama in mod diferit de acceasi experienta fenomenala.
Problematica eticii neuitarii isi prelungeste efectele in contemporaneitate. Procesul comunismului si „Raportul final asupra dictaturii comuniste din România“ sunt consecintele firesti ale acestei etici. A deschide arhivele, a cerceta si a avea curajul reconstituirii sunt datoriile generatiei noastre, care, gratie eforturilor unor oameni ca Monica Lovinescu, are azi sansa de a putea trai in adevar.  

Note
1. Monica Lovinescu, „Etica neuitarii“, Humanitas 2008, p 227
2. Monica Lovinescu in op. cit. p 50
3. Monica Lovinescu in op. cit. p 144
4. Monica Lovinescu in op. cit. p  16
5. Monica Lovinescu in op. cit. p 16
6. Idem
7. Constantin Noica, „Rugati-va pentru fratele Alexandru“, Humanitas, 1990

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper