Masculinitate, paternitate, pasivitate

Un articol de RITA CHIRIAN

Dan Coman, Dictionarul Mara, Editura Cartier, Chisinau, 2009

Dintre sutele de clisee care îmbraca venirea pe lume a unui copil, cel mai putin frecventat e cel al scurtcircuitului pe care nou-nascutul îl produce pentru si între parintii lui. Daca mama este puternic conectata la biologia trupului celui mic, tatal se pare ca se transforma încetul cu încetul în victima colaterala, într-un receptacul împietrit de uimire, în care sunt îndesate, rând pe rând, responsabilitati si sentimente nemaicunoscute, spaime hiperbolice si revelatii cotidiene; peste toate, dragoste. Daca – fara a epata si fara a deborda de originalitate, dar cu toate si de necontestat atribute ale autoritatii – perspectiva materna a patruns în literatura mai noua prin „Cerul din burta“ al Ioanei Nicolaie, contorsiunile marelui exclus patren din „binomul copulator“ nu-si aveau un corespondent livresc. „Dictionarul Mara“ al lui Dan Coman (Editura Cartier, Chisinau, 2009) vine sa suplineasca golul de translatie si ofera un ingenuu manual-ghid de paternitate.
Dincolo de – trebuie sa recunoastem – banalitatea evenimentului la care face referire Dan Coman, miza reala a volumului rezida din capacitatea tânarului poet de a-si regiza, potentându-le, propriile afecte. Mai mult decât atât, cititorul neavizat patrunde cu sovaiala în trama voluntar aspra a textelor lui Coman, însotit doar de siluetele eterate ale tlindei si marei, proiectii feminine carora, initial, le intuieste doar potentialul destructiv. Raporturile dintre cele trei entitati nu sunt dezvaluite decât treptat, în functie de stringentele de moment ale constructului liric. Poemul care deschide „Dictionarul Mara“ (titlu percutant în masura în care prefigureaza „articolele“ unei cronologii interne) accentueaza ideea unei nelinisti de pradator încoltit: „uite-o pe mara si uite cum/ la nici un metru distanta de ea/ îmi pierd imediat rabdarea/ iar atunci miscarile mele/ pe deasupra acestor hârtii/ seamana cu o gura deschisa de oaie// (…) ea e mara/ si la nici o jumatate de metru distanta/ îmi pierd imediat entuziasmul/ iar atunci/ vorbele mele despre toate acestea/ seamana izbitor/ cu mirosul gurii de oaie“ („tlinda“). În raport cu „grupul de control“ feminin, devenit autocrat, masculinitatea se resemantizeaza ca principiu pasiv, handicapat de latente cu o mie de chipuri. Cele patru sectiuni ale volumului, „noptile mici“, „meniul zilei“, „dragostea în vremea lauziei“, „luptatoarea de summo“, puncteaza fiecare etape ale reconfigurarii unei identitati masculine care alterneaza înca, inertial, între pusee volitive si staze retractile, expectative. Adecvarea totala la noile circumstante nu este deplina nici la finele stagiului „0-2 ani“, atunci când, în „epilog“, domina aceeasi stupoare inomabila: „e acum începutul. locuim la bistritz, deasupra marii,/ la doi ani lumina de ceva foarte, foarte fragil./ am crescut mari
si-acum ca suntem oameni mari/ îngrijim si iubim o fetita.// (…) acesta e începutul si pentru început/ sa lasam câteva clipe capul în jos.“ („începutul“). Prostratia este atitudinea bazala, infantilizarea este progresiva, limbajul se conoteaza si se rectifica negativ, iar semnele sunt inversate: nu copilul este cel ademenit în lumea adulta, ci, dimpotriva, maturii sunt cei care regreseaza (fericit).
Ciclul „Noptilor mici“ transcrie nesemnificativele conditionari gestuale ori amputarile de anvergura ale tânarului tata: „de aproape un an corpul mei n-a mai zacut/ în cafea/ ci crescând cu peste trei centimetri s-a iutit si/ a început sa se foiasca neîncetat în jurul acestei fetite.// (…) nici o miscare în capul meu caci/ de-acum capul meu sta la îndemâna acestei fetite durdulii…“ („gondont-gondont“). Fizionomia zilelor si mai ales a noptilor „marelui sobolan“ poarta acum însemnele paternitatii: „capul meu/ imita perfect sunetele unui cocos si sunetele unei pisici/ si tristetea unei vaci enorme.“ Noul idiolect ramâne inaccesibil; cu toate acestea, fiinta i se acorda brutal si ardent, învata automatismul, instinctul, toate reflexele neconditionate ale protectiei. Când „somnul e o mare, o foarte mare magarie“ („noptile mici“), cei doi parinti se preschimba în marionetele stinghere ale unei supreme vointe nearticulate. Alterarea este continua si sub tavalugul ei patrunde neînsemnata „dragostea noastra“, care „sta ca o vaca-ntre noi/ si ne umple de par“ („noile dimineti“). „Noptile mici“ se coaguleaza în jurul unor defuncte încastrari expresioniste („acestea sunt diminetile noi// la un metru deasupra lor/ trupurile noastre mari plutesc deja cu burtile-n sus“) si imbrica o retorica relaxata, constatativa, tranzitiva („merg înspre bucatarie. suntem singuri acasa,/ e amiaza, trebuie sa pun supa la încalzit./ dinspre camera marei se aude aerul/ iesind dintr-o jucarie“ – „supa de pui“), care are functia de a hipersolicita mecanismele strong ale imaginii: „la trei saptamâni mirosul de tata este exact/ ca aroma de jakobs pentru gaini“ („viata la trei saptamâni“). Vorbeam despre marea reusita a volumului lui Dan Coman: cu certitudine, ea vine din abilitatea de a extrage maximum de valente dintr-un minimum de scenografie. Nasterea unui copil devine pentru poet pretextul de a-si reaseza litotic identitatea sub lupe expresioniste. Fiindca „dintre toate numai frica e alba si moale“, ea estompeaza curând fascinatia noii biologii. „Nurofenul“, „baia“, „alaptarea“, „musafirii“ sunt uzitate ca strategii punctual-deconspirative ale unei intruziuni mutagene. Evident, „Dictionarul Mara“ poate fi receptat în etape succesive, avansând dinspre soft-ul candid al fericirii / binecuvântarii de a fi tata înspre hard-ul pierderii definitive si deloc iluzorii a propriei identitati, fiindca, aparent, finul acord interior se bruiaza acut la cea mai mica unda seismica venita dinspre copil. E aici un transfer caruia pare ca nimeni nu i-a intuit virulenta: „mintea mi s-a îngustat/ si-acum nu mai încape aici/ nici un om viu. mintea// mea seamana acum cu ochii unui micut japonez/ care nu se mai opreste din râs.“ („frigul“).
Patetic este si ciclul „dragostei în vremea lauziei“, care propune un model amar al iubirii sincopate si conditionate exterior. Iubitii se fac peste noapte „parinti ai marei“ si, consecutiv, convulsia erotica retrogradeaza la o mecanica autosuficienta: „ne desprindem de mara/ si doar pentru a ne scoate repede-repede/ dragostea din corp/ cum ai scuipa ascuns si fara zgomot/ într-o batista de pânza“ („poem de dragoste“) sau „degetele mi se strecoara sub pantalonii de pijama/ pasarea începe brusc sa se zbata si sa tiuie/ prinsa sub capul meu si// mara izbucneste în plâns“ („plapuma“). Mult mai multa serenitate respira sectiunea care încheie volumul, „luptatoarea de summo“. Noua identitate începe sa rupa invizibilul cordon ombilical si înceteaza sa-si mai extraga toti nutrientii din fiintele adulte vlaguite: textul se decontracta, viziunea este mai putin solicitanta, însa si sensul global se rarefiaza, accentele cazând din nou pe transcriptia directa si exacta, de „dictionar“ a povestii neonatale: „suntem asa de cinci luni, acum/ soarele nu mai zdrangane iar colicii au apus// acum cel mai mare efort e al mâinilor/ care par facute doar pentru a scutura soricei/ si canguri si elefantii de plus// acum degeaba împrejmuim patutul cu/ tricouri îmbibate în lapte de mama“ („sa încerci sa dormi cinci ore legat e de neînchipuit“).
În ansamblu, volumul lui Dan Coman exceleaza, fireste, acolo unde i-a sezut poetului bine si pâna acum: în zonele turgescente ale grotescului si ale inciziei expresioniste. Desigur, între fragmentele tranzitive si inflamarile violente, între viziunile puternice si dezinvoltura infantila, Dan Coman se demarca net ca atent chimist al calcului biografic, desi ar fi putut lesne (si, uneori, dansul e pe muchie de cutit) sa cada  în desuetudine constatativa.


Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper