Manolescu: (auto)biografia oficiala

Un articol de MIHAI IOVANEL

Nicolae Manolescu, Viata si carti. Amintirile unui cititor de cursa lunga, Editura Paralela 45, 2009, 422 p.

Primele 170 de pagini din „Viata si carti“ reproduc amintirile de copilarie si adolescenta publicate in „Cititul si scrisul“ (2002). Restul de cca. 250 aduc autobiografia lui Nicolae Manolescu pâna in prezent. Este, daca excludem culegerile de articole si includem volumul din 2002, a doua carte de autor scrisa de Nicolae Manolescu dupa 89. Istoria si Memoriile: summumul unei vieti, tiparit de-a lungul unui singur an (noiembrie 2008-noiembrie 2009) in care Manolescu recupereaza timpul pierdut cu fleacuri.

„Cititul si scrisul“ nu mi-a placut, si am spus-o intr-o cronica aparuta atunci, in care vorbeam de ratarea romanescului care trebuia sa justifice cu necesitate, credeam, o astfel de carte. Ideea volumului era interesanta, in masura in care mergea pe balansul dintre criticul matur si criticul infantil care fusese Manolescu: primul il reconstituia sau recapta pe cel de al doilea, repovestindu-i lecturile si impresiile intr-un discurs dublu-stil indirect liber. Dar Manolescu gresea tonul, coborând autoironia cu câteva note prea jos – la nivelul de glumite pe care nu l-a ocolit la senectute (cine il va fi ascultat in ultimii 10-15 ani pe Manolescu debitând un discurs public se va fi intrebat poate de ce se chinuie atâta sa fie spiritual). Aproprierea infantilului prin mimarea infantilului – iata ce am gasit de un rau gust deceptionant nu doar in raport cu marile asteptari provocate din principiu de cartea lui Manolescu.

Partea a doua adaugata acum, „Scrisul si cititul“, recalibreaza lucrurile. Manolescu a identificat o bataie mai putin glumareata a frazei, o participare mai sobra si mai intelectuala la retrospectie. Cum materialul anecdotic nu lipseste, si nici instinctul narativ, volumul ajunge sa faca masa romanesca. „Viata si carti“ este in cele din urma daca nu o carte mare (Manolescu neavând nici calitatea literara a lui E. Lovinescu, nici adâncimea umana a lui Valeriu Cristea), atunci o carte buna, demna de criticul Manolescu.

In legatura cu memoriile lui Lovinescu contemporanii au observat ca rateaza ca intuitie psihologica. In fond, Lovinescu nu era interesat de individualitatea sau realitatea celor pe care-i baga in memorii, ci de disponibilitatea lor, de plastilina nerezistenta la deriziune, de a fi transformate in caractere comice. Personajele memoriilor lui sunt tipuri obtinute prin actiunea de chirurgie plastica a umorii, adica, simplu, caricaturi.
In schimb, in memoriile lui Manolescu psihologia lipseste cu desavârsire. Personajele lui n-au fata, n-au calitate per se, au doar o valoare incidenta – functia data de potrivirea lor in biografia lui Manolescu, biografie care e o lume fara sonor, lipsita de vuietul exterior. Uman, Manolescu e un naiv care vede doar ce vede: sau cel putin asta e concluzia la care vrea sa trimita perspectiva narativa a memoriilor sale.
Exista aici doua ipoteze si interpretarea trebuie sa tina seama de ambele simultan.

Unu: Manolescu chiar este un „naiv“, un egotist, un somnambul netrezit din vârsta infantila care reduce toate relatiile la sine. Cu toate acestea, trebuie observat si apreciat efortul sau de a-si depasi perceptia egoista intr-un efort de a observa oameni cu o biologie nelivresca. Exemplul cel mai bun e capitolul dinspre final cu biografia sentimentala: Manolescu incearca aici sa se priveasca din exterior – o alienare deloc caracteristica. Un alt exemplu e, in capitolul despre Ivasiuc, scena de la morga, care – servita, e drept, de dramatismul evenimentelor reale, dar nu importa – ofera o textura in care, paradoxal,  coloarea vietii a inlocuit fadul obisnuit.

Doi: Manolescu nu este un naiv, dar tonul de naiv ii este extrem de convenabil pentru epurarea unei biografii tipice pentru „privilighentia“ (cuvântul lui Sorin Antohi) culturala din comunism.
Cu unele exceptii; o surpriza placuta a fost ca Manolescu incearca, autocritic, sa-si depaseasca, in câteva rânduri, propriile-i clisee cu care si-a incarcat anterior (in interviuri s.a.m.d.) biografia. De pilda in ce priveste rolul lui Liviu Rusu in respingerea tezei de doctorat despre Maiorescu: anterior, Manolescu subliniase in mai multe rânduri ca Rusu actionase resentimentar in urma unei cronici negative. Or, in „Viata si carti“ Manolescu isi ia macar pe jumatate vorba inapoi, admitând ca obiectiile lui Liviu Rusu erau intemeiate.
In rest, mare parte din ce a fost in realitate denotat politic este in memorii depolitizat sau epurat. Patronajul politic al lui Ivascu sau Gogu Radulescu este vazut ca o serie de accidente flausate; la fel, de la beneficiile directe si unice, meschine (mecenatul alimentar al lui Gogu) la cele metafizice (dincolo de meritele personale incontestabile, pozitia de prim cronicar al tarii era in comunism, ca si pozitia de prim poet sau de prim prozator, o pozitie politica). Tipic e momentul din 71, când accepta sa vina la „România literara“ ca redactor-sef adjunct, impreuna cu Ivascu, pe care Ceausescu il numise redactor-sef. Amintindu-si de asta, Manolescu eludeaza cu totul contextul, reducând toata afacerea la nehotarârea de a-si asuma sau nu un job cu plictiseli ideologice. In realitate, contextul era mai complicat. Fostul redactor-sef, Nicolae Breban, tocmai atacase in presa pariziana tezele din iulie, devenind unul din primii disidenti (un caz complicat de disidenta, o disidenta care ulterior va fi – caz unic in România – tolerata oficial, dar in fine: disidenta). Ivascu este numit la revista pentru a sterge urmele si pentru ca este un om de incredere al Partidului. Manolescu participa la musamalizarea oficiala a defectiunii lui Breban.

Dar sa analizez un mic pasaj in care apar explicit câteva din stridentele de rescriere ale lui Manolescu. „Canonul critic (…) s-a consolidat impotriva celui oficial, chiar si când, in anii 70, protocronismul a incercat sa-i opuna un canon national-comunist (asemanator prin lipsa de valoare a operelor, daca nu si ideologic, aceluia realist-socialist din anii 50) atât de convenabil oficialitatii. Autoritatea criticii literare n-a fost si nu va mai fi niciodata la fel de mare ca in «epoca de aur», când, vreme de un sfert de secol, puterea in cultura ne-a apartinut noua, celor fara putere.“
Ca program critic, protocronismul nu facea cronica de intâmpinare, ci istorie literara din perspectiva ideologica fantezista a anticiparilor românesti; ca atare, nu putea opune un canon al actualitatii. Ca partida literara (cu un capital intelectual sensibil inferior celui detinut de echipa de la „România literara“), protocronistii au incercat cel mult infiltrari canonice ale unor autori mediocri (dar protocronisti ca afiliere) precum Nicolae Dragos, Ion Lancranjan sau Petre Anghel. Dar in nici un moment protocronistii nu au incercat „sa opuna un canon national-comunist“ canonului consolidat de generatia 60. Asta ar fi insemnat ca Mihai Ungheanu (unul dintre liderii protocronisti) sa minimalizeze valoarea unor Preda sau Nichita Stanescu pentru a o opune pe aceea a unor Dragos si Anghel – ceea ce n-a facut niciodata, dimpotriva. E adevarat ca existau autori nerelevanti literar care erau simpatizati de birocratia politica din varii motive (faceau parte la rândul lor din sistemul politic, scriau texte pe linie etc.); dar la „canonizarea“ acestora si-au adus aportul, ca sa zic asa, si protocronistii, si neprotocronistii (Manolescu insusi a scris de mai multe ori despre Popescu-Dumnezeu sau, vorba lui Mircea Martin, l-a descoperit pe Vasile Nicolescu – seful cenzurii – inainte sa-l descopere pe Doinas). Interpretarea corecta a unor astfel de gesturi tine de oportunismul contextual, si nu de vreo pornire canonica ori anticanonica. Canonul real le era clar atât criticilor, cât si oficialitatilor.
Ce au incercat si unii si altii, protocronisti si neprotocronisti – si aici a fost o reala lupta – a fost sa-si consolideze pozitiile de putere in cadrul sistemului politico-literar: controlarea de publicatii, de functii in board-ul USR,  de aliante politice. Or, tocmai aici falsifica Manolescu vorbind despre „puterea… celor fara putere“. Nu doar ca puterea in câmpul semiautonom al literaturii era o putere in sine, dar aceasta putere era convertibila in putere politica in sensul cel mai curat: cazul lui Breban, cooptat in CC (Paler, alt CC-ist, reprezinta cazul invers al drumului dinspre politic spre literatura); sau Marin Preda, care avea un cuvânt suficient de greu pentru a-l face pe Ceausescu sa schimbe, macar de fatada, o hotarâre.

Astfel de ajustari manuale ale materialului atenueaza calitatea critica a memoriilor lui Manolescu. Desi, repet, autorul are momente semnificative de acuitate (auto)analitica, romantarea, simplificarea si idealizarea sunt reflexe prea bine inradacinate pentru a nu lasa urme.
De ce apas pe astfel de detalii – pe partea de umbra a naivitatii (prin care inteleg o anumita absenta a naratorului de la locul faptei)?
Tocmai fiindca memoriile vor avea un viitor (atât pentru ca autorul lor va avea un viitor, cât si pentru ca memoriile tin ca poveste in sine.) Ele spun o poveste de succes care va forma si va instrui. Dar e o poveste mult idealizata, care incarca trecutul cu inca o fictiune. Este o biografie oficiala scrisa chiar de subiectul ei. Pentru a frecventa o versiune ceva mai critica a trecutului, trebuie sa asteptam biografia neoficiala.




2 comentarii pentru “Manolescu: (auto)biografia oficiala”

  1. iulie 25, 2010 la 3:36 pm

    SINE IRA ET STUDIO !
    Cu toata onestitatea,consider ca distinsul critic nu va ramane pe postamentul atat de inalt pe care si l-a creat cu atata osardie timp de o viata.
    Si asta,pentru simplul motiv ca exista prea multe argumente care pot demonstra ca imaginea (auto)creata nu rimeaza cu realitatea,criticul dand dovada in repetate randuri ca stie sa se orienteze, astfel incat sa cada in picioare,ca un adevarat oportunist deprins cu compromisurile.
    Vor aparea tineri studiosi,dornici sa se afirme,care nu i-au fost studenti,si care in exegezele lor vor reusi,mai mult sau mai putin,sa-l situeze pe critic acolo unde ii este locul,nu acolo unde s-a autopozitionat d-sa.
    Faptul ca imi ingadui sa fac asemenea aprecieri nu are nimic de-a face cu idiosincrazia sau vreo eventuala inexistenta polita.Ce-i al Cezarului ramane al Cezarului.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper