Mâine, la fel ca azi. Poimâine, poate, mai bine

Un articol de RODICA GRIGORE

Faïza Guène, Azi ca mâine si poimâine, traducere de Ramona Harsan, prefata de Alexandru Matei, Bucuresti, IBU Publishing, 2009

Ce sanse de reusita ai daca esti o adolescenta de origine araba, venita din Maroc, locuiesti intr-o suburbie a Parisului, ramâi pe neasteptate doar cu mama, caci tata decide ca marele tel al vietii lui e sa aiba, cu orice pret, un baiat, alaturi de o femeie mai tânara? Sau, pâna la sansele de reusita, care sunt optiunile reale care ar putea sa-ti ghideze existenta? Ei bine, protagonista romanului „Azi ca mâine si poimâine“, pe nume Doria, se gaseste exact in situatia/situatiile amintite mai sus. Si mai are si doar cincisprezece ani, intâmpina, de când se stie, dificultati in a-si face prieteni si nu se descurca prea bine nici la scoala. In plus, autoarea, Faïza Guène, este ea insasi fiica unor imigranti de origine algeriana stabiliti in Franta, iar in momentul publicarii acestei carti, in 2004 (o carte care, in paranteza fie spus, a inregistrat un urias succes de librarie in Franta, unde s-a vândut in peste patru sute de mii de exemplare!) avea numai nouasprezece ani. Sa revenim, insa, la dilemele care se ivesc mereu in fata Doriei. Caci, in fond, dupa cum ea insasi realizeaza – si inca foarte de timpuriu – are de ales intre a-si spune, la tot pasul „kif-kif demain“ (aproximativ „Azi ca mâine si poimâine“, pornind de la expresia de origine araba „kif-kif“, sugerând repetitia monotona si fara sfârsit) sau a transforma aceasta filosofie a unei existente prin excelenta resemnate tocmai in contrariul ei, adica in „kiffe, kiffe demain“ (expresie ce da si titlul cartii si care e derivata de la verbul „kiffer“, echivalentul argotic al lui „aimer“, deci, cu alte cuvinte, un soi de „spre ziua de mâine, cu drag si cu incredere“). Altfel spus, daca vrea sa reuseasca sa supravietuiasca in aceasta lume occidentala, doar aparent un tarâm al fagaduintei, si care doar teoretic ii priveste si-i trateaza in mod egal pe toti cetatenii sai, Doria trebuie sa invete ca, la urma urmei, multe lucruri depind de perspectiva pe care o ai asupra lor, ca nu e chiar cea mai mare tragedie de pe lume ca a fost parasita de tata, câta vreme o are pe mama alaturi, si sa se convinga ca „nu doar muzica rap sau fotbalul te pot scoate din criza. Si dragostea mai poate face asta.“ Desigur, daca stii unde s-o cauti si chiar daca partenerul nu e cine stie ce star de cinema, ci un baiat obisnuit, si el fiu al unor refugiati de origine araba.
Totul pare un scenariu banal sau sentimental? Ei bine, chiar daca, rezumat astfel, subiectul romanului Faïzei Guène poate da impresia de superficialitate sau de banalitate, o lectura atenta a cartii va demonstra contrariul. Caci „Azi ca mâine si poimâine“ se dovedeste a fi realmente o scriere alerta si plina de nerv, care cucereste inca de la primele pagini. Nu atât prin subiect, câta vreme s-au scris, se stie foarte bine, mai ales in ultimii ani, numeroase carti axate pe evolutia si maturizarea unui tânar protagonist ori chiar a unei protagoniste in mijlocul tentatiilor marelui oras, fie el Parisul, Londra sau alta metropola. Faïza Guène insa mizeaza mult tocmai pe punctul de vedere, caci Doria este deopotriva personajul central si naratorul acestui roman, dar, si pe stilul pe care il adopta si pe care il mânuieste cu o neasteptata dezinvoltura pentru un atât de timpuriu debut literar. Si care se contureaza printr-un limbaj argotic, niciodata, insa, vulgar, punctat pe alocuri cu termeni arabi, de cuvinte din limba obisnuita sau de „chestii mai familiare“, dupa cum spune Doria insasi, de care are nevoie nu doar pentru a exprima cât mai exact – si mai pe limba ei – ceea ce simte, ci si pentru a se raporta, pastrându-si identitatea, la lumea din jur, adesea, insa, mult prea grabita ca s-o bage in seama, s-o asculte ori sa-si aminteasca de ziua ei.
„Azi ca mâine si poimâine“ este o carte amuzanta adesea, nostalgica pe alocuri, emotionanta nu o data si stiind cum sa-si pastreze capacitatea de a rosti mari adevaruri fara a da senzatia ca ar tine cititorului vreo predica, fie ea si cu miza literara. Romanul nu este, trebuie sa recunoastem, ceea ce in mod obisnuit primeste numele de „mare carte“ si nici nu se incadreaza in categoria acelor scrieri extrem de prizate de marile nume ale criticii contemporane. Dar nimeni nu poate nega placerea lecturii paginilor atât de alerte ale Faïzei Guène si nici talentul tinerei scriitoare, in ciuda unor greseli „de tactica“, sa le spunem asa: astfel, Doria e mult prea priceputa in a-si analiza existenta, dar si existenta celor din jur ori problemele lumii in care traieste, privite prin prisma realitatilor din cartierul numit, ironic, „Le Paradis“, unde isi duce viata – asa ca, prin comparatie, incapacitatea ei de a lua nota de trecere macar la câteva materii pare usor fortata. La fel cum, uneori, si capacitatea fetei de a-si intelege mama si totala ei opacitate fata de atitudinile nu o data benefice ale celor din jur, par usor suspecte. Insa acestea sunt simple detalii pe care cititorul nici nu le observa pâna la capat decât post-factum, prins cu totul de verva cu care protagonista povesteste si mai cu seama de abilitatea sa de supravietuire in mijlocul unei lumi in care mentalitatea multora poate da senzatia ca „razboiul inca nu s-a terminat“, dupa cum constata cu amaraciune fata. O lume in care colegele putintel mai bine situate din punct de vedere financiar o privesc pe Doria cu un nedisimulat dispret pentru ca, din cauza lipsei banilor, nu-si permite sa se imbrace decât de la second-hand (in cel mai bun caz!) si de la piata de vechituri (in cel mai rau), antologica fiind scena in care ea apare la scoala cu o bluza de pijama pe post de tricou, spre distractia generala si spre marea ei durere, caci tricoul era un cadou de la mama ei, femeie de serviciu lipsita de educatie, nestiind sa scrie sau sa citeasca si nedeprinsa cu cerintele modei pariziene, exigenta pâna si in scolile din suburbiile Parisului, sau, cine stie, poate ca mai ales acolo…
Pornind, fara indoiala, de la stralucitul exemplu reprezentat de celebrul roman al lui Salinger, „De veghe in lanul de secara“, si mizând mult pe incercarea de a surprinde dificultatile de adaptare ale unui adolescent la lumea atât de putin dispusa sa-i inteleaga pe tineri cu adevarat, cartea Faïzei Guène ramâne, desigur, un soi de Bildungsroman contemporan, care ne trimite prin numeroase detalii la atmosfera pariziana a anilor ’90, privita adesea cu sarcasm, dar si cu o nostalgie care face ca lectura sa nu devina niciodata excesiv de axata pe umorul nu o data extrem de acid al textului. Lumea Doriei e mica, in fond, dar absolut asemanatoare cu marea lume, cu marea Europa unita perfect la nivelul sloganurilor electorale si cât se poate de imperfect la acela al realitatii – mai ales al realitatii relatiilor interumane. Iar in aceasta lume ramâne mereu emotionanta capacitatea sa de a o intelege si ajuta pe mama sa si de a o incuraja sa urmeze cursuri de alfabetizare pentru a depasi mai usor momentul despartirii de Barbosul, tatal Doriei, a carui plecare a facut si ca fata sa aiba nevoie de luni in sir de consiliere psihologica. Desigur, cititorii ceva mai aplecati spre carti docte vor fi, poate, tentati sa se scandalizeze de afirmatia unei adolescente silite sa repete clasa, dar convinsa ca „soarta e un jeg, pentru ca n-ai ce-i face, adica, orice-ai face, pâna la urma tot o-ncurci“; sau s-o condamne pentru ca declara sus si tare, in ciuda parerii comune, ca nu-i plac prima zi de Craciun si nici prima zi de scoala, din simplul motiv ca in asemenea ocazii se simte chiar mai singura decât de obicei. Insa chiar si ei vor fi siliti sa admita ca textul convinge prin sinceritatea afirmatiilor si prin curajul de a le face publice: „La noi, asta se cheama mektoub (destin). E ca scenariul unui film ai carui actori suntem noi. Problema e ca scenaristul nostru, al tuturor, nu are nici urma de talent. Nu stie sa scrie povesti frumoase.“
Punctat de prabusirea succesiva a increderii in imaginea publica a idolilor de cinema pe care si-i alege Doria, romanul ramâne, insa, mereu raportat la poezia lui Arthur Rimbaud, pe care o admira (si chiar o recita!) mai multi dintre prietenii fetei, intâi Hamoudi, iar apoi Nabil, cel care reuseste, finalmente, sa-i câstige increderea si poate ca si inima. Desigur, ca sugestie a eternei fronde a tinerei generatii si, deopotriva, ca model de urmat – cel putin pâna la un punct – de insasi tânara autoare a cartii de fata. Caci doar asa reuseste Doria sa nu-si plânga niciodata de mila nici chiar atunci când varsa lacrimi amare din cauza numeroaselor umilinte pe care le are de indurat de pe urma celor din jur care o resping fara ca macar sa incerce s-o cunoasca. Si sa invete – dar si sa ne convinga, ca cititori prinsi in mrejele acestui text nonconformist – ca, daca uneori ziua de mâine e la fel cu cea de azi, cea de poimâine poate fi macar cu ceva mai buna.


Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper