Ma iubeste, nu ma iubeste…

Un articol de RODICA GRIGORE

Henry James, Portretul unei doamne, traducere de Ileana Cazan, Bucuresti, Editura Leda, 2008

O tânara are sansa de a alege între mai multi posibili pretendenti la mâna sa, fiecare dintre ei având atuurile lui, cum ar fi o avere considerabila, un temperament placut sau o fire deschisa si calda. Cu toate acestea, fata, frumoasa, inteligenta, extrem de independenta si aflata, de curând, si în posesia unei averi considerabile, decide sa ignore toate aceste posibilitati si, în schimb, va face cea mai proasta alegere matrimoniala, fiind orbita de aparentul rafinament si de niste maniere alese, care, în cadrul oferit de peisajele italiene si de somptuoasele vile din Peninsula par a reprezenta totul.

O simpla poveste a unei dezamagiri amoroase, sau o iubire esuata, pe fondul eternei diferente dintre aparenta si esenta? În fond, numeroase elemente ale conflictului propriu-zis ar fi putut duce exact (si cel mult) catre aceste interpretari. Dar, când fata se numeste Isabel Archer, iar autorul romanului construit în jurul ei este Henry James, lucrurile se schimba. Caci, dincolo de subiect, „Portretul unei doamne“, cartea aparuta în anul 1881, reprezinta, pentru James, nu doar o extraordinara realizare artistica, ci si nuantarea temei de care a fost fascinat înca de la începuturile sale literare si careia îi da, aici, o noua dimensiune. În fond, mult discutata „tema internationala“ ce marcheaza opera lui Henry James înca din „Un episod international“ (1879) sau „Piata Washington“ (1880) ajunge, în „Portretul unei doamne“, sa se transforme, pe neasteptate, într-unul din cele mai subtile studii asupra naturii umane si a capacitatii de alegere în niste conditii date din întreaga opera a scriitorului.
Fascinatia exercitata de valorile europene, în comparatie cu cele ale lumii americane l-a marcat profund pe Henry James, ca si pe Cooper, Hawthorne sau Melville, înaintea lui, dar într-un sens diferit caci, în romanele sale avem de-a face cu o continua tensiune între trecut si prezent, bine si rau, inocenta si experienta. De aici, în fond, uimirea care îi caracterizeaza atâtea din personajele venite din Lumea Noua în fata rigorii europene, fapt evident si în atitudinea lui Isabel, imediat ce ajunge în Europa. Desigur, viziunea lui Henry James este influentata si de proza lui Turgheniev, dar si de o profunda cunoastere a întregii literaturi a Lumii Vechi, mai cu seama a operei autorilor favoriti, de la „Evgheni Oneghin“ al lui Puskin, la „Middlemarch“, de George Eliot. În fond, la o lectura atenta la aceste nuante, Osmond, cel care reuseste s-o cucereasca pe atât de voluntara si de frumoasa Isabel, este un soi de domn Casaubon, desigur, mai stilat si mai manierat, însa nu fundamental diferit de personajul din „Middlemarch“. Cu toate acestea, telurile – artistice – ale lui James sunt mult mai ambitioase, adesea, în „Portretul unei doamne“, strategiile sale narative îmbinându-se perfect cu metodele criticului, amanunt ce confirma asertiunea lui
T. S. Eliot conform careia Henry James se situeaza, din acest punct de vedere, mai aproape de Hawthorne în ceea ce priveste conceptia generala a operei decât oricare altul dintre autorii care au urmat. Dar ceea ce-l individualizeaza pe autorul „Ambasadorilor“ este capacitatea de a aborda probleme relativ asemanatoare cu cele prezente în scrierile unui Hawthorne, dar cu o sensibilitate trecuta prin Sainte-Beuve (la opera caruia trimit, fara îndoiala, chiar câteva din titlurile scrierilor lui James, de la „Partial Portraits“, din 1888, la „Portretul unei doamne“) si Matthew Arnold, Henry James dovedindu-se, astfel, a fi, asemenea lui Ezra Pound sau T. S. Eliot, un scriitor pentru care drumul catre adevarata existenta trece, inevitabil, prin literatura.
Iar daca, în „The Europeans“ (1878), observatia ramânea, oarecum, la un nivel exterior, cu note de satira de(s)prinse, parca, din cele mai bune pagini ale lui George Eliot, în „Portretul unei doamne“, problemele sunt discutate, de la bun început, în alti termeni si cu o profunzime cu adevarat extraordinara. Desigur, situatia initiala a lui Isabel Archer este pe deplin comparabila cu cea lui Catherine Sloper, protagonista din „Piata Washington“, ambele fiind, practic, victimele unor tirani domestici care stiu sa faca uz de maniere alese si fiecare din ele este dezamagita în dragoste. Dar Isabel devine, pe parcurs, cu adevarat constienta de toate acestea, analiza autorului atingând, aici, o acuitate neasteptata, el impunând pe deplin realismul psihologic al carui maestru indiscutabil ramâne fara doar si poate. În plus, o întreaga retea de elemente simbolice sunt extrem de bine plasate în text, dar devin evidente abia la o a doua lectura a cartii, între acestea mai cu seama fragmentele interpretate la pian, într-o dupa-amiaza ploioasa, de odioasa Doamna Merle, sau clipele de asteptare petrecute de Osmond în vila sa, parca lipsita de ochi. Realizarea artistica este excelenta, caci, la fel cum cititorul trece peste toate aceste amanunte fara a le da, la început, prea mare importanta, la fel procedeaza si inocenta Isabel, cea venita de curând din Lumea Noua si incapabila, initial, sa înteleaga subtilitatile de gândire sau de actiune ale atât de subtililor europeni. Pe de alta parte, Henry James stie perfect cum sa evite stridentele stilistice sau notele declamative care se mai regaseau, de exemplu, în proza unui Hawthorne, de exemplu. Caci Isabel, caracterizata ca „nefiind o descendenta a puritanilor“, este raportata, ca personaj, la Hilda, cea care, în „Faunul de marmura“, celebrul roman al lui Hawthorne, afirma, într-o scena (considerata de James drept una dintre cele mai reusite din întreaga literatura americana) tocmai acest lucru: „Sunt o fiica a puritanilor.“ Însa Isabel este mult mai nuantat – dar si mai realist – construita, privita drept fata americana, unica în esenta ei si mostenitoare a tuturor epocilor, tinzând spre libertatea cea mai profunda si asumata în toate sensurile, la fel cum se va întâmpla si cu Milly Theale, protagonista lui James din „Aripile porumbitei“, un roman ce revine, cumva, asupra marilor teme din „Portretul unei doamne“. Iar daca, anterior, numerosi scriitori considerasera motivul fetei americane ajunse în Europa unul cu profunde implicatii comice sau satirice, Henry James depaseste complet acest prag, explorând, prin intermediul framântarilor si esecurilor repetate ale lui Isabel Archer, implicatiile libertatii de optiune, dar si capacitatea fiintei umane de a face alegerile corecte într-o lume unde aproape nimic nu este ceea ce pare si, cu siguranta, toti sunt altceva decât dau impresia la prima vedere. De aici si pedepsa de care are parte mult prea încrezatoarea Isabel, dar, deopotriva, profunzimea mesajului acestui roman, ce atinge, nu o data, dimensiunea tragicului.
Pe de alta parte, „Portretul unei doamne“ ramâne si un excelent studiu al mediului social, beneficiind si la acest nivel de perfecta observatie de care se dovedeste mereu capabil Henry James, cel care stie sa-si plaseze personajele, de la Doamna Merle la Osmond sau la contesa Gemini într-o complicata retea de relatii si sfere de influenta, astfel încât dezamagirea amara a lui Isabel, ca si incapacitatea bunului Ralph Touchett (exemplu tipic de american europenizat în sens pozitiv, deci diametral opus lui Osmond!) de a o ajuta altfel decât observând tot ce se petrece sunt descrise, întotdeauna, convingator. În sensul acesta, trebuie sa tinem seama, deisgur, si de apropierea lui James de estetismul european, câta vreme si în „Portretul unei doamne“ este evident ca, pentru scriitor, perfectiunea artistica si semnificatia morala nu se afla nicidecum pe pozitii opuse, ci complementare, de natura a defini realitatea, altfel imposibil de prins într-o caracterizare unitara. Doar prin întelegerea pâna la capat a acestui adevar, ca si prin asumarea situatiei sale, Isabel Archer va reusi, în cele din urma, nu doar sa se cunoasca pe sine si sa perceapa, pentru prima data, lumea din jur si dincolo de aparente, ci si – mai ales – sa gaseasca curajul de a actiona în functie de realitatile printre care a fost silita sa se miste, dar si în functie de propriile sale dorinte. Mature, de asta data, depasind stadiul initial al unui joc – la care ea îsi redusese, fara a-si da seama de implicatii, întreaga existenta. Astfel ca întrebarile nepasatoare de genul „ma iubeste, nu ma iubeste?“, care par a marca, subtextual, prima parte din „Portretul unei doamne“, se transforma în profunde si grave interogatii având ca miza tocmai cunoasterea de sine, a celorlalti si a lumii din jur. Iar Isabel nu se va întreba, în final, „ma iubeste?“, si nici macar „ma cunoaste?“, ci, în primul rând, „Ma cunosc, oare, cu adevarat?“



Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper