Lupta de clasa pentru succesul de casa: „Looking for Eric“ de Ken Loach

Un articol de CATALIN OLARU

Mai mult decât manierism, constient sau nu, tematica sociala omniprezenta în creatia regizorului britanic Ken Loach exploateaza o nisa si furnizeaza o explicatie. E mai usor sa treci cu vederea neajunsuri mai mari sau mai mici atunci când protagonisti sunt nevoiasii, minoritarii, locuitorii cartierelor marginase; e mai usor sa închizi ochii la detalii atunci când esti martor la suferintele unui exponent al unei categorii defavorizate, e cu atât mai usor cu cât vezi în el nu un om sau un personaj, ci categoria însasi: nu e doar militantul Damien din „The Wind That Shakes the Barley“, sunt toti irlandezii, e lupta lor cea sfânta, nu e doar Joe din „My Name Is Joe“, sunt toti alcoolicii dezabuzati de suburbie, nu e doar Casim din „Ae Fond Kiss“, sunt toti pakistanezii britanici, huliti si dispretuiti aprioric. Ca sistemul e într-adevar nemilos, cine ce vina are sau daca lupta e într-adevar sfânta, acestea sunt alte chestiuni si în orice caz nu e caderea lui Loach sau a noastra sa le stabilim.

Ideea e ca, macar în parte, Loach place pentru ca prezinta mai totdeauna o fata mai putin cunoscuta a realitatii sau cel putin o perspectiva noua asupra unei realitati prezente în dezbaterea publica. Daca preocuparea pentru marile boli sociale ale modernitatii îsi are sorgintea în socialismul învederat al regizorului britanic, succesul sau se bazeaza mai mult pe exotismul acestei problematici: nu bautorii de cariera, nu batausii de la colt, nu concediatii marilor fabrici i-au dat lui Loach Palme d’Or-ul în 2006, ci juriul de la Cannes.
În „Looking for Eric“, prezentat în premiera la Dakino, vraja se spulbera. Despuiat de tematica marilor probleme si de problemele oamenilor mici, filmul ramâne usor ca un fulg.
Pare sa fie despre lipsa de orizont a lui Eric Bishop (Steve Evets), postas microbist din Manchester, pare sa fie despre problemele sale în a-si tine în frâu cei doi fii vitregi, derbedei în devenire si prada usoara pentru un interlop local, dar de fapt e mai degraba despre fixatia sa bolnavicioasa pentru sotia dintâi, despre încercarile sale inabile de a se apropia de ea, dupa ani si ani de tacere.
În ofsaid
O poveste de dragoste, asta e în esenta „Looking for Eric“, cu toate etapele intermediare pe care le stim cu totii. Cei doi se cunosc o data în plus, în ciuda împotrivirii initiale a amândurora, la început e un dezastru, ea nici nu vrea sa auda de el, sustine sus si tare ca îi e egal daca îl mai vede vreodata sau nu, dar încetul cu încetul Eric reuseste sa îi faca uitate rezervele: nu se pricepe cine stie ce la cuvinte mestesugite si la gesturi mari, dar nici ea nu opune o rezistenta prea apriga, asa ca totul se termina cu bine si, înca si mai important, la timp. Ca mai toate filmele de dragoste, „Looking for Eric“ se sfârseste exact atunci când trebuie: la început.
Tulburarile de personalitate si de comportament ale lui Eric sunt doar un pretext pentru scena în care, unul dupa altul, colegii sai vin si-i spun câte un banc pentru a-l binedispune, sau pentru secventele când ditamai huliganii se strâng frateste la o bere si tin o sedinta de meditatie pentru a-l ajuta. Scene precum acestea nu au nici o noima în lumea reala, dar capata sens pentru spectatorul familiarizat cu umorul de serial de comedie, nesofisticat si etern repetabil, e realism de sitcom. În sitcomuri, cu fiecare reiterare (a unei situatii, a unei replici, a unui gag), aceasta artificialitate se consacra ca realism. Aici însa, ea aduce un deserviciu mesajelor pe care Loach le-ar dori probabil receptate: tinerii din suburbii consuma alcool si droguri, gastile fac cam ce le taie capul fara ca cineva sa se sinchiseasca, între omul de rând si aceste gasti e e o lupta inegala, nu prea ai pe unde scoate camasa.
Toate astea se pierd, ramâne armata de prieteni ai lui Eric care îsi ajuta tovarasul la nevoie, cu totii purtând masti cu chipul lui Cantona pentru a nu fi recunoscuti, cei slabi ascunzându-se îndaratul celui puternic, ramâne Cantona însusi cu bagajul sau inepuizabil de ziceri. Solemn si semet, fostul capitan al lui Manchester amplifica sau anihileaza potentialul de ridicol al acestor proverbe dupa un criteriu care nu pare a fi altul decât bunul sau plac.
Asemeni unui antrenor parasit de inspiratie, Loach nu are alta strategie în afara de aceea de a-l lasa pe Cantona sa se desfasoare. Îl plimba dintr-o scena în alta ca pe sfintele moaste, asta e tot.
Uita un lucru: King Eric nu mai face minuni.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper