Infanti, infantili&co.

Un articol de CORNELIA MARIA SAVU

Ideea ca, dupa Evul Mediu, spiritul european a intrat intr-o era de puerilitate, adica s-a infantilizat, nu e noua. In „Un nou Ev Mediu“, carte aparuta si in România, la Editura Paideea, in 2001, Nikolai Berdiaev a enuntat-o, argumentând subtil si privind-o ca pe o „dezaxare a esentei omenesti (ce) inseamna ruina constitutiei sale organice“ care inceteaza sa fie „un organism spiritual“ odata cu Renasterea, când omul s-a smuls de sub influenta Centrului (religios). Si a renuntat sa priveasca si sa construiasca pe verticala, afundându-se in orizontala unei noi istorii.

In 1925, intr-un studiu pe care avea sa-l publice in volumul „Dezumanizarea artei si alte eseuri de estetica“ (tradus si publicat la noi de Editura Humanitas, in 2000), Jose Ortega y Gasset scria transant : „Europa intra intr-o etapa de puerilitate“. Si nuanta, argumentând ca „aspectul pe care il ia existenta europeana in toate ordinele anunta o vreme a masculinitatii si tineretii. Femeia si batrânul trebuie sa cedeze pentru o perioada cârmuirea vietii in favoarea adolescentilor, si nu e de mirare ca lumea pare a-si pierde treptat din gravitate“.
Procesul a continuat in urmatoarele (mai bine de) opt decenii, când influenta Centrului a pierdut teren in fata linearizarii si când, dupa cum apreciaza Nikolai Berdieav, „chiar la periferia vietii au aparut centre inselatoare“ si „omul european“ a atins o ingrijoratoare „stare de secatuire“, „cristocentrismul“ fiind inlocuit de „antropocentrism“, iar omul fiind constrâns „sa rataceasca la suprafata vietii“.
Sunt toate acestea enuntate mai sus reperele teoretice care alcatuiesc punctul de plecare al cartii lui Onisim Colta „Cu fata spre Centru“, coeditata profesionist si elegant de Editura Interart TRIADE si Editura Brumar din Timisoara.
Aflat in primul pluton al artistilor vizuali optzecisti, pictor, grafician, scenograf si universitar cu un stralucit doctorat in teoria artei, autorul a oferit, in egala masura publicului larg interesat de evolutia artelor contemporane si specialistilor, o vedere/ viziune din interior asupra fenomenului. Si s-a incumetat sa faca si critica de arta, nu de putine ori in mod polemic, considerând ca e indreptatit sa o faca deoarece „fiecare comentariu plastic este consecinta unei provocari pentru spirit, venita dinspre opera si gândirea unui confrate intr-ale exprimarii: pictor, grafician sau sculptor (…) (iar)experimentarea directa a starii de atelier, a starii de a face, aduce avantajul intelegerii pârghiilor intime ale unui demers plastic, interrelationarea acestuia cu Zeitgeist-ul contemporan lui“.
Postura aceasta nu e noua. La o repede incursiune in devenirea artelor vizuale autohtone se pot gasi – adevarat, nu multe – cazuri de artisti care au scris despre confrati sau si-au deschis atelierul spre (auto)teoretizari. Sa nu-i amintim decât pe Francisc Sirato, ori Sorin Dumitrescu. Dar Onisim Colta este un caz particular. Pe lânga portretele artistilor cu care are afinitati elective, nu numai Zeitgeist contemporan-portrete care sunt veritabile capitole de istorie a artelor vizuale, nu impresionisme spumoase ori simple crochiuri amicale: Vasile Varga, Marin Gherasim, Liviu Suhar, Mihai Manescu, Constantin Flondor, Liviu Mocan, Paul Gherasim, Stefan Oroian, Dumitru Serban, Zamfir Dumitrescu, Stela Lie, Aculina Strasnei-Popa, Vasile Tolan, Cornelia Kocsis-Josan, Dumitru Paina, Ioan Kett Groza, Mihai Pacurar, George Mircea, Rudolf Kocsis – el se vadeste a fi si un estetician preocupat de scindarea conceptuala a artei europene intre noua avangarda si neoexpresionism si, acasa, intre noua sensibilitate re-sacralizanta, a carei denumire de neobizantinism e doar partial acceptata, si underground. La acest capitol, cititorii tineri vor afla despre câteva performance-uri ale anilor ’80 desfasurate in „spatii excentrice circuitului cultural oficial“, precum „house pArty“ – I si II – din casa si gradina artistului Decebal Scriba (1987, 1988), despre „Visul n-a pierit“ al lui AL. Antik (1986), din subsolul Muzeului Farmaciei din Sibiu sau despre expozitia experimentala organizata de criticul Dan Haulica si artista Wanda Mihuleac, „Spatiul Oglinda“ (1986), gazduita de Institutul de Arhitectura din Bucuresti, inchisa de cenzura doar la câteva zile dupa vernisaj si cu catalog interzis. Probe ca „noul“ n-a aparut ca specie spontanee dupa 1990. Dar si despre grupul „Prolog“, infiintat, in 1985, de Paul Gherasim, Horia Pastina, Constantin Flondor, Mihai Sârbulescu, având ca puncte de orientare lucrul in echipe si experiente constructiviste facute de „Groupe de Recherche d’Art Visuel“.
Sigur, prin structura si prin arta sa, Onisim Colta apartine infantilor, cautatorilor de simbol, practicantilor resacralizarii, subscriind concluziei lui Constantin Flondor : „Nu se poate sistematiza vidul la infinit, trebuie la un moment dat cautata plenitudinea“. Adica, e un urmas al „orientarii cu fata spre Centru“ din stirpea lui Brâncusi si nu un continuator (spre ce ?) al „Urinalului“ lui Marcel Duchamp. Este de partea aspiratiei si nu de partea negatiei (infantilizante). Cee ce nu inseamna ca o demoleaza vehement pe cea din urma, ci o considera tot o „forma de sete in arta“. Nu poate insa sa nu atraga atentia asupra „cotelor alarmante“ la care a ajuns serializarea, via „The Factory“ a lui Andy Warhol – „caz emblematic de artist care, in mod programatic, «a ucis aura operei»“ prin „falsurile originale“ ce au transformat arta intr-o afacere („O afacere buna e cea mai mare arta“, apud Warhol)
Inteligent in a-si valorifica „probele“, cu scriitura si documentare de veritabil estetician, Onisim Colta nu are prejudecati si partipriuri in eseurile sale teoretice, publicate intâi in revistele „Arca“ si „Vatra“ si apoi reunite intr-un volum remarcabil articulat, ceea ce dovedeste ca autorul scrie cu program si are vocatia constructiei (nu numai in atelier). Si o exacta evaluare a „vechiului-nou“. La aceasta categorie, exemplele sunt graitoare.
In 1958, la Paris, Yves Klein a fost primul care a organizat „o expozitie vida in cadrul careia vindea tablouri inexistente“. Dupa 47 de ani, la Bienala de la Venetia din 2005, Pavilionul românesc a etalat „un spatiu gol cu eticheta“. Un procedeu reluat dupa Siera Santiago la Pavilionul spaniol, in cadrul editiei din 2001 a aceleiasi Bienale. Artistul care a reprezentat „gripat“ (titlul vidului fiind „European Influenza“) România a fost Daniel Knorr, cu un demers teoretic insailat (de altii), pe care abia Onisim Colta, in câteva paragrafe din cartea sa, il redimensioneaza, paradoxal, spre ceea ce ar fi putut sa fie, argumentat, o atitudine.
Din „gradina“ deconstructiei, alte exemple déjà vu (si ce daca….): in expozitia din 2003 gazduita de Muzeul „A.D. Saharov“ din Moscova, „Atentie, religia!“, o initiativa curatoriala a lui Arutun Zulumean, care a reunit lucrarile a 39 de artisti din America de Sud, S.U.A si Europa, s-au „remarcat“ lucrarile in care chipul lui Iisus a aparut pe fundalul rosu cu sigla mare a firmei Coca-Cola si sloganul „This is my blood“ si cea in care portretul cristic a fost imprimat lânga sigla firmei McDonald’s, cu inscriptia „This is my body“.
In vara anului 2002, la Bienala Internationala de Postere de la „Poster Museum“ din Wilanow (Polonia), o sticla mare de Coca-Cola (cu aureola) „tine in brate“ o sticla mica – „pruncul“, in lucrarea „Madona with Child“, dupa ce, cu un an in urma, in 2001, la Galeria „Wyspa“ din Gdansk, a fost expusa lucrarea „Patima“ – un om intr-o sala de fitness trage din greu la „fiare“ in proximitatea unei fotografii cu organe genitale masculine pe fundalul unei cruci. Onisim Colta da aceste exemple fara comentariu infamant, cum ne-am fi asteptat, ci cu detasarea colectionarului de „sarituri peste cal“.
„Cu fata spre Centru“ e un veritabil eveniment editorial (insotit de un minialbum cu imagini reprezentative pentru „atelierele“ artistilor din sumar) intr-un domeniu in care cartile si revistele autohtone nu prea se vad. Si o profesiune de credinta semnata de un artist ce exceleaza si in invatamântul academic de arta si in publicistica. De remarcat si prefata „Semnul regenerator al cercului“, semnata de criticul si universitarul Constantin Prut si postfata-scrisoare a lui Marin Gherasim, unul dintre cei mai importanti artisti vizuali ai României de azi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper